• Tweet

O legendă transmisă de-a lungul generațiilor continuă să stârnească interesul celor care cunosc istoria Școlii Centrale din București. În spatele zidurilor unei clădiri-monument, cu o istorie de peste 170 de ani, se află povestea unei tinere eleve pe nume Anca, despre care se spune că și-ar fi găsit sfârșitul în fostul pension de fete.

Potrivit relatărilor, spiritul acesteia ar rătăci și astăzi pe coridoarele școlii, iar unele persoane susțin că i-ar fi auzit pașii după lăsarea serii.

De-a lungul timpului, au circulat mai multe versiuni ale poveștii, însă niciuna nu oferă o explicație unică pentru presupusa tragedie care ar fi stat la originea legendei.

Școala Centrală, o instituție cu o istorie de peste 170 de ani

Povestea instituției începe la 19 martie 1851, când domnitorul Barbu Știrbey a aprobat înființarea unui „Pensionat Domnesc de Demoazele". Școala era destinată fiicelor unor demnitari care se remarcaseră prin serviciul adus statului, iar educația acestora era asigurată gratuit, ca recunoaștere a meritelor familiilor lor.

Deschiderea oficială a avut loc la 20 noiembrie 1852, după amenajarea spațiului și alegerea personalului didactic. Primele 13 bursiere au fost selectate dintre fetele ofițerilor și reprezentantele marilor familii boierești. Aveau între 7 și 11 ani și primeau o alocație anuală de 60 de galbeni.

Programa școlii era variată pentru acele vremuri. Elevele studiau limba română, franceza și germana, științele exacte și artele, dar învățau și lucruri practice, precum croitoria, economia domestică și bucătăria. Educația urmărea să le pregătească temeinic și pentru viața de familie.

Până când instituția a primit propriul sediu, cursurile s-au desfășurat în mai multe clădiri, printre care Casa lui Manuc, Casa Turnescu și palatele familiei Ghica.

Actualul edificiu a fost inaugurat în 1890 și a fost proiectat de arhitectul Ion Mincu. Clădirea a fost ridicată pe terenuri cumpărate de stat de la familia scriitorului Alexandru Odobescu.

Construcția se remarcă prin curtea interioară și galeria care înconjoară clădirea, cu arcade sprijinite pe coloane. Aceste elemente arhitecturale au fost inspirate direct din organizarea ansamblurilor mănăstirești.

Regulile stricte și viața elevelor în fostul pensionat de fete

Începând din 1861, viața de internat a fost organizată după reguli stricte, menite să păstreze disciplina și ordinea. Portarul nu mai permitea intrarea sau ieșirea nimănui după ora 22:00, iar profesoarele dormeau chiar în dormitoarele elevelor pentru a le supraveghea, informează retetesivedete.ro.

Guvernantele aveau, la rândul lor, responsabilități precise. Ele verificau garderoba fetelor și le însoțeau la orele de rugăciune și meditație, supraveghind respectarea regulilor impuse de instituție.

Până și uniformele erau diferite în funcție de vârsta elevelor. Fetele cu vârste între 10 și 14 ani purtau rochii în carouri albe și roșii, care ajungeau până sub genunchi, cu guler brodat și șorț negru.

Elevele din cursul superior, cu vârste între 15 și 18 ani, îmbrăcau rochii în carouri gri cu alb. Cele mai mici le numeau „domnișoare", o denumire care marca diferența dintre cele două grupe de vârstă.

De-a lungul existenței sale, instituția a trecut și prin momente dificile. În timpul Primului Război Mondial, în perioada ocupației germane din 1916-1918, clădirea a fost folosită succesiv ca spital și sediu poștal.

Cursurile au fost reluate în toamna anului 1918, după o perioadă în care școala suferise pierderi importante. În iarna grea din 1917, întregul mobilier fusese ars pentru încălzire, iar colecțiile de instrumente științifice se pierduseră.

De la Școala Secundară de Fete la legenda care a supraviețuit generațiilor

În 1924, instituția a devenit Școala Secundară de Fete, iar în 1928 a primit numele „Marica Brâncoveanu". Școala a marcat 76 de ani de existență sub patronajul oficial al principesei Elena a României.

De-a lungul timpului, instituția a fost asociată cu nume cunoscute, printre absolvenții săi numărându-se Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Olga Tudorache, Maia Morgenstern, Monica Ghiuță și Adrian Păunescu.

Dincolo de prestigiul său educațional și de istoria îndelungată, clădirea este legată și de o poveste tristă, transmisă de la o generație la alta. Este vorba despre legenda Ancăi, o tânără internă despre care se spune că ar fi murit în incinta școlii.

Povestea nu are o singură variantă. Unele relatări plasează presupusele evenimente în perioada interbelică, în timp ce altele susțin că tragedia s-ar fi petrecut la începutul regimului comunist.

Cea mai cunoscută versiune vorbește despre o dragoste interzisă. Potrivit acesteia, Anca ar fi fost despărțită de persoana iubită și, rămasă fără sprijin, și-ar fi găsit sfârșitul în internat. Locul morții diferă de la o relatare la alta: unele indică un dormitor, în timp ce altele susțin că tânăra ar fi murit în podul clădirii.

Există și o altă explicație a presupusei tragedii. Conform acestei variante, Anca ar fi suferit de o boală gravă, pe care familia și profesorii ar fi ținut-o ascunsă. Sfârșitul tinerei ar fi rămas, potrivit legendei, multă vreme un secret.

Fantoma Anca ar apărea după lăsarea serii pe coridoarele școlii

Legendele despre Anca au continuat să circule printre fostele eleve și printre persoanele care au lucrat în clădire pe timpul nopții.

Potrivit acestor relatări, după lăsarea serii, pe coridoarele Școlii Centrale s-ar auzi pași, iar silueta fostei eleve ar apărea în apropierea vechilor dormitoare.

În unele versiuni ale poveștii, fantoma ar purta uniforma elevelor de odinioară. Apariția ar fi de scurtă durată, deoarece silueta ar dispărea înainte ca cineva să-i poată distinge chipul.

Nu există o versiune unică a legendei care să stabilească împrejurările în care ar fi murit tânăra. Povestea Ancăi rămâne una dintre relatările misterioase asociate Școlii Centrale din București, o instituție a cărei istorie cuprinde atât momente importante pentru educația fetelor, cât și povești transmise de-a lungul generațiilor.