Cine seamănă dezinformare culege război!

• Tweet

Nu cred ca eu să fi fost vreodată în localitatea Bucha, de lângă Kiev. Se spune că acolo ar fi avut loc un masacru cândva la sfârșitul lunii martie sau începutul lunii aprilie 2022. Faptul a fost adus în atenția opiniei publice din întreaga lume de autoritățile ucrainene.

Câțiva ziariști români cu mare experiență, precum domnii Ion Cristoiu și Marius Ghilezan, ca și jurnaliști de război și de investigație din diferite state membre NATO au încercat să afle adevărul și cu acest prilej au cules și au reliefat o serie de indicii care pun sub semnul întrebării corectitudinea informației furnizate de Ucraina, ca parte în conflict a priori subiectivă, dar, mai ales, cu un trecut recent bogat în acțiuni de dezinformare. (Exemplele eroilor morți la datorie pe Insula Șerpilor, care peste câteva zile au înviat, sau al actriței care a jucat în rolul tinerei mame scăpate dintre ruinele maternității bombardate de ruși, sunt numai două dintr-o listă destul de lungă.) Nu voi realiza o analiză similară; respectiv nu voi încerca să descopăr realitatea privind din exterior. Voi vorbi ca unul care a cunoscut situații similare din interior, ca actor politic iar nu ca spectator mediatic. Mi se pare cu atât mai important să o fac cu cât se aduce ca probă a vinovăției rușilor la Bucha, atrocitățile comise la Katyn (acolo, în groapa comună, a fost găsit și cadavrul unui unchi de al meu înrolat voluntar în armata poloneză) sau la Groznâi. Pentru unii dovada crimelor trecute poate substitui lipsa dovezii crimelor prezente.

IERI ÎN TIMIȘOARA, AZI ÎN UCRAINA

În decembrie 1989 și ianuarie 1990, presa internațională punea în circulație imagini înregistrate în Cimitirul săracilor din Timișoara, cu cadavrele celor ce se răsculaseră împotriva regimului Ceaușescu și a comunismului, pentru a fi uciși bestial de zbirii poliției politice ceaușiste (Securitatea). Ceea ce întreaga omenire putea să vadă era nu numai bestialitatea dictatorului de la București, ci și dezumanizarea armatei de români aflați în slujba acestuia.

Din goana calului, consumatorul producției mass media, grăbit și puțin informat, nu mai făcea diferența între minoritatea opresoare și majoritatea oprimată. Toți erau o apă și un pământ. La așa stăpâni, așa supuși: violenți, cruzi, necivilizați. Am avut surpriza să o constat timp îndelungat după aceea, în cursul întâlnirilor mele cu diferiți interlocutori străini - oameni politici, oameni de afaceri, jurnaliști, activiști ai societății civile. De unde mă așteptam ca eroismul și sacrificiul de sânge al românilor în lupta dusă împotriva dictaturii să fi câștigat simpatii enorme în beneficiul poporului român, în realitate vedeam că, dacă acțiunile represive ale vechiului regim ceaușist treziseră revolta în cugetele popoarelor obișnuite cu toleranța și pluralismul democratic, odată regimul înlăturat, întreaga națiune română rămânea sub umbra suspiciunii de a nu aparține familiei de valori occidentale europene.

Între timp, dictatorul fusese asasinat sub acoperirea unei farse judiciare și puțini ar fi fost în măsură să spună atunci că ceea ce i s-a întâmplat a fost nedrept. Încercarea administrației americane de a-i salva viața s-a produs prea târziu. Intervenția factorului sovietic fusese mai rapidă. Așa că, măcar pentru o vreme, morții de la Timișoara, unii scoși din gropi comune iar alții filmați în morgi prezentate ca fiind foste camere de tortură, au rămas să fie obiectul unei legende utile nu numai pentru justificarea eliminării fizice a soților Ceaușescu, dar și pentru decapitarea întregii elite politice, militare și informative a statului român. Cei care nu au putut fi aduși în sala de judecată și trimiși în închisoare, sau, pur și simplu, uciși, au căzut sub ghilotina întrebării „ce ai făcut dumneata în ultimii cinci ani, domnule cutare?".

Norocul a făcut că s-au mai găsit câțiva români care, într-un fel sau altul, scăpând de povara trecutului comunist, au reușit să „confiște" lovitura de stat, dată cu un larg „ajutor" extern, să o naționalizeze și să o transforme în revoluție (adică într-o schimbare esențială de sistem).

Ca vice-prim ministru în primul guvern legitim post-comunist, am vrut să mă informez direct de la instituțiile române specializate cu privire la cele cu adevărat întâmplate la Timișoara. Răspunsul primit a fost clar: istoria morților, astfel cum a fost prezentată (de către cine?) pentru a impresiona și indigna opinia publică națională și internațională, a fost un fals.

În vârtejul evenimentelor de atunci s-a și tras în mulțime și s-au înregistrat morți și răniți, așa cum, din păcate, se întâmplă pretutindeni în toate împrejurările similare. Numărul acestora, mai mare decât într-o democrație veritabilă, a fost, însă, mult mai mic decât s-a anunțat și, în orice caz, nu s-a murit din cauza torturii sau sadismului forțelor de represiune. Nu a existat intenția comiterii unui omor în masă. Iată de ce, în măsura în care „masacrul de la Bucha 2022" este o acțiune similară cu „masacrul de la Timișoara 1989", publicația franceză Reseau International are dreptate să conchidă că avem de a face cu „un caz tipic de manual de dezinformare".

O dezinformare care, deși, în 1989, era tehnic îndreptată împotriva regimului „național-comunist", în subconștientul colectiv al lumii a intrat ca înclinație a întregului popor român către violență și excese exclusiviste. Nu degeaba - vezi Doamne! - românii au fost singurii a căror revoluție a fost violentă. De aici și paradoxul „fenomenului Timișoara": exagerarea violenței a trezit indignarea cu privire la opresori și disprețul cu privire la oprimați.

LA TÂRGUL MUREȘ S-A ÎNCERCAT DEZMEMBRAREA ROMÂNIEI

Pe acest fundal vor izbucni conflictele inter-etnice de la Târgul Mureș din martie 1990. Puse la cale de forțe externe, acestea au avut în vedere crearea cadrului pentru dezmembrarea României pe motiv că românii persecută minoritățile naționale (în special, cea maghiară) cu o brutalitate ajunsă la cote care fac imposibilă conviețuirea. (Scenariul, testat în România avea să fie aplicat apoi cu mai mult „succes" în Iugoslavia.)

O asemenea teorie avea nevoie de susținerea unor „probe" care să impresioneze maximal opinia publică internațională. În acest scop, a fost trimis la Târgul Mureș un jurnalist specializat în astfel de montări, care, cu câteva săptămâni înainte de izbucnirea conflictelor de nimic anunțate, și-a rezervat la un hotel din orașul transilvan, unde, altminteri, nimic senzațional nu se întâmpla, o cameră cu vedere perfectă asupra a ceea ce... urma să se întâmple. Așa se face că el a putut filma și transmite în întreaga lume scena oribilă în care un maghiar lipsit de apărare era bătut cu bestialitate de un român dezlănțuit și orbit de ură etnică. Imaginile respective au însoțit pe mapamond toate comentariile negative și acuzele cele mai teribile la adresa românilor, ele fiind dovada „palpabilă„ și de nerespins că „rechizitoriul" este întemeiat. Pe român, avea să se afle rapid, îl chema Mihăilă Cofariu, iar pe maghiar Pal Cseresznyes.

„Mica problemă" a fost că, în realitate, românul era victima iar maghiarul agresorul. Faptul a contat, însă, prea puțin. „Adevărul" era deja „cunoscut" și „adjudecat". O tentativă de omor sau o lovire gravă săvârșită de o persoană fizică s-a transformat în genocid pus la cale de un întreg popor. Da! Genocidul este o temă preferată a pescuitorilor în ape tulburi și a piromanilor geopolitici.

Conflictul interetnic din 19-21 martie 1990 de la Târgu Mureş s-a soldat cu 5 morţi (2 români şi 3 maghiari) şi 278 de răniţi. Un număr de 30 de persoane au fost trimise în judecată, alte 21 arestate în cursul urmării penale, dintre care 12 romi, 8 maghiari şi un român, iar instanţa a condamnat 8 persoane, un maghiar şi 7 romi. Pe plan extern, România a fost, însă, cea condamnată ca nedemnă de a fi recunoscută ca membru al familiei democrațiilor europene. Dovada suplimentară a intoleranței culturale și a naționalismului etnic primitiv al românilor era chiar faptul că Pal Cseresznyes, agresorul, fusese condamnat pentru fapta sa la zece ani de închisoare, când bine ar fi fost ca victima să fie condamnată (sic!).

Una dintre consecințe a fost că, în timp ce Ungaria era primită în sunet de fanfară în Consiliul Europei, ca prim pas al integrării ei în structurile europene și euro-atlantice, României i s-au închis în nas toate porțile instituțiilor europene, cu toate consecințele pe planul gonirii investitorilor și al creșterii dobânzilor la creditele românești. Toate s-au reflectat în nivelul de viață al românilor, indiferent de naționalitatea lor.

Puțini au făcut, însă, legătura dintre cauză (demonizarea României acuzată pentru intențiile de purificare etnică) și efect (izolarea internațională a României și sărăcirea cetățenilor ei). Și mai puțini încă au cunoscut chinurile liderilor români, printre care mă număram, pentru a scăpa de blestemul înscenării de la Târgul Mureș, făcută și mai credibilă pe fondul înscenării de la Timișoara.

Câți știu câte umilințe au îndurat românii prin reprezentanții lor, cărora li s-au refuzat explicațiile, care au fost tratați ca niște perpetuatori ai genocidului, ca niște primitivi lipsiți de sentimente omenești, ca niște iubitori de dictatură și de purificare etnică? Câți știu câtă muncă, câtă neodihnă, câți nervi am consumat noi pentru a scoate România din fundătura în care fusese împinsă printr-o provocare și o înscenare? Câtă inteligență am pus la bătaie, cât curaj am mobilizat și câte plecăciuni tactice am făcut atunci, pentru ca România, așa amputată cum a ieșit ea din al Doilea Război Mondial, să rămână întreagă.

În final, după ce, s-a acceptat totuși că altul era făptuitorul infracțiunii, ni s-a cerut ca justiția să îl achite pe vinovat (sic!). Aceasta ar fi însemnat ca Guvernul să intervină în mersul actului de justiție, ca puterea executivă să devieze cursul puterii judecătorești. În mod absurd se ajunsese ca proba funcționării statului de drept în România să fie o hotărâre judecătorească nelegală și netemeinică, pronunțată la ordinul executivului. Evident că nu am putut accepta așa ceva, iar rezultatul a fost marginalizarea noastră ca stat, pretutindeni unde aceasta era posibil.

După ce am ținut sfat între noi, am lăsat, deci, justiția să își urmeze cursul, pentru ca după condamnare Președintele României să acorde grațierea. Cum nu existau motive pentru un asemenea act, altele decât faptul că străinătatea ne-o cerea, soluția salvatoare a fost aceea ca însăși victima, Măhăilă Cofariu, care de pe urma bătăii suferite rămăsese cu numeroase infirmități (avea probleme cu rinichii, cu ficatul şi se mişca foarte greu, doar cu un cadru de metal), să acorde iertarea. Președintele Constantinescu i-a telefonat, pe când tocmai se apropia sărbătoarea Crăciunului, și l-a întrebat dacă ar fi de acord să îl ierte creștinește pe Pal Cseresznyes, ca parte a politicii noastre de reconciliere interetnică. Cofariu a consimțit iar Președintele a semnat decretul de grațiere punând, practic, în executare voința acestuia, și totodată punând capăt controversei externe.

Între aceste evenimente s-au intercalat misterele „teroriștilor" care „au tras în noi după 22", precum mai târziu lunetiștii din EuroMaidan (Ucraina - 2014), fără ca cineva să fi putut stabili cine sunt, de unde au venit și unde au dispărut, al „mineriadelor" culminând cu cea din iunie 1990, fără ca să se fi lămurit vreodată cu exactitate cine și de ce i-a chemat pe minieri la București ori cum au fost determinați ei să se dedea violențelor, precum și al „Pieței Universității", combinație de protest non-violent și lovitură de stat, teribil de asemănătoare cu revoluția portocalie ucraineană din Piața Maidan (2004), pe care forțele de coerciție ale statului, complet scăpate de sub controlul acestuia, au înțeles să o risipească cu inutilă dar provocatoare brutalitate, tocmai când era pe punctul de a se stinge în mod natural.

Nu știu dacă organizatorii din umbră au fost aceiași, deși toate evenimentele menționate s-au încadrat într-un tot coerent, dar, cu certitudine concepția și modul de operare au fost aceleași. Planificare? Înclin să cred că da. Dar și dacă au fost simple coincidențe, au fost cu mult prea multe. Or, când coincidențele depășesc un număr rezonabil prezumția premeditării stă în picioare.

Când propria voastră țară, dragi concetățeni români, a avut de suferit de pe urma unei intoxicări de acest tip, mai sunteți dispuși să înghițiți acuze, indiferent la adresa cui, care nu au fost riguros verificate și dovedite? Și credeți, oare, că este bine ca noi să facem altora răul pe care alții ni l-au făcut nouă?!

O dată am scăpat. Cine ne garantează că vom mai scăpa și data viitoare? Iar dacă nu luptăm ca asemenea lucruri să nu se întâmple altora, cu siguranță ni se vor întâmpla din nou și nouă.

DIN MARKALE...

Pe data de 5 februarie 1994 comunitatea internațională lua act oripilată, cu sprijinul mass media, de masacrul comis de armatele sârbe amplasate pe munții dimprejurul orașului Sarajevo, capitala Bosniei Herțegovina. Aceștia atacaseră cu focuri de artilerie civilii aflați în piața centrală a localității, Markale, supra aglomerată în acel moment. Evenimentul a intrat în limbajul curent și în istorie ca „primul masacru din Markale". Între ora 12,10 și 12,15, un număr de 68 de persoane au fost ucise și 144 rănite cu lovituri de mortier. Nimeni nu s-a îndoit de brutalitatea sârbilor care de mai mult timp asediau orașul, precum și de faptul că se comisese o crimă de război. Întrucât era vorba și despre un conflict etnic, crima avea aspectul genocidului.

Cu optsprezece luni mai târziu, pe data de 28 august 1995, la ora 15, se produce, în condiții similare, cel de „al doilea masacru din Markale". De astă dată se înregistrează 43 de morți și 75 de răniți. Dacă masacrul din 1994 fusese atribuit automat sârbilor (sic!), de astă dată nu putea fi atribuit altcuiva (sic!), deși aceștia au negat participarea lor la crimă, din primul moment. Tot așa cum acum Rusia, responsabil dovedit și cu vina asumată pentru masacrul de la Katyn, din 1940, zadarnic neagă orice amestec în masacrul de la Bucha din 2022.

Interesant de remarcat este - istoria se repetă - că numai cu câteva ore înaintea celui de al doilea masacru, sârbii bosniaci acceptaseră condițiile unui plan de pace avansat de adjunctul Secretarului de Stat american, Richard Holbrooke, ceea ce, evident, deschidea perspectiva păcii. Masacrul din Markale, atribuit sârbilor, a aruncat în aer pacea care se profila, tot așa cum, fără îndoială, și masacrul din Bucha, atribuit rușilor, a creat un imens obstacol în calea păcii ale cărei ingrediente partea rusă tocmai păruse a le accepta cu ocazia negocierilor de la Istambul, mediate de Turcia. Rusia a pretins că tocmai în considerarea progresului făcut la acele negocieri decisese retragerea din localitățile aflate în jurul Kievului (inclusiv Bucha). Poate nu o fi așa, dar, în orice caz, nu există nici o probă că armata rusă ar fi părăsit localitatea izgonită în urma unor bătălii purtate cu forțele ucrainene.

Nu putem exclude posibilitatea că, în ambele cazuri, tocmai cei care acceptaseră pacea au subminat-o de îndată prin propriile acțiuni. De ce? Probabil pentru că sperau să obțină mai mult prin războiul la care numai de ochii lumii renunțaseră.

Dar dacă acceptăm o asemenea ipoteză care, ca orice ipoteză, rămâne a fi demonstrată, trebuie să o acceptăm, tot sub rezerva demonstrației, și pe aceea că cealaltă parte, la rându-i nemulțumită de condițiile păcii, a putut încerca să o saboteze și, în plus, să internaționalizeze astfel conflictul, sacrificând câțiva oameni din propria tabără. Și la șah se sacrifică pionii pentru a salva regina.

Fapt este că înregistrările video ale masacrelor din Markale, însoțite de comentariile care, înaintea oricărei anchete profesioniste neutre, menționau rituos vinovăția sârbilor, au cunoscut o largă circulație și, pe bună dreptate, au indignat lumea. La numai o zi după primul masacru, Secretarul General ONU, Boutros Boutros-Ghali, a cerut NATO să declanșeze imediat bombardarea pozițiilor ocupate de sârbi, ceea ce s-a și întâmplat cu începere de pe 9 februarie 1994. La numai două zile după cel de al doilea masacru, Secretarul General NATO, Willi Claes, a anunțat începerea intervenției aeriene a statelor membre ale alianței. Internaționalizarea, deja începută de mai mulți ani, a fost astfel deplină. În condițiile dezechilibrului de forțe creat, sârbii bosniaci au acceptat Acordurile de pace de la Dayton.

Aceste acorduri au condus la încetarea războiului dar nu și la construirea unui stat viabil și coerent. Pe fondul războiului americano-rus escaladat pe frontul ucrainean, dinspre Bosnia-Herțegovina se aud din nou, zgomote de luptă, amintind că nici o problemă nu este rezolvată complet până nu este rezolvată corect.

Apropo de rezolvarea corectă, peste ani a început să se afle că anchetarea masacrelor din Markale nu a fost chiar corectă, dar mai ales că loviturile de mortier au venit sau măcar ar fi putut veni din altă parte și anume de pe poziții necontrolate de sârbii kosovari.

În memoriile sale, scrise la aproximativ zece ani după evenimente, generalul britanic Michael Rose, comandantul UNPROFOR, mărturisește că, în cazul primului masacru, prima sa convingere a fost că tirul a avut ca sursă pozițiile bosniace. Un raport UNPROFOR ulterior, redactat pe baza unei anchete mai aprofundate, a conchis, însă, că este imposibil să se stabilească cu precizie de unde s-a tras. Așadar, nici în baza acestui raport sârbii nu puteau fi acuzați.

La rândul său, fostul observator ONU, Jan Segers, a declarat că, la data respectivă, forțele ONU, prezente pe teren, erau aproape sigure că de masacrul din 1994 nu erau vinovați sârbii, focul venind din oraș, iar nu de pe dealuri, în timp ce expertul ONU, John Russel, a notat în jurnalul său convingerea că nu sârbii, ci bosniacii au tras, precizând, însă, că este „imposibil" să se spună cu certitudine de unde a venit atacul. Ceea ce nu a împiedicat Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie, să decidă că, „dincolo de orice dubiu rezonabil", vinovați au fost sârbii. (Nu, însă, și fostul președinte iugoslav, Slobodan Miloșevici, achitat pentru acuzațiile privind crimele din Bosnia, după ce anterior murise la Haga, în detenție, în condiții misterioase. În discuția cu mine, Holbrooke a recunoscut că, de fapt, fără sprijinul lui Miloșevici nu s-ar fi putut ajunge la Acordul de la Dayton și la oprirea războiului din Bosnia.)

Cu privire la cel de al doilea masacru, rapoartele experților, prezentate tribunalului internațional, întocmite după ce bombardamentele NATO au răvășit tot terenul, se contrazic între ele, stabilind, în orice caz, că atacul putea fi declanșat din mai multe locuri, din care unele erau controlate de sârbii-bosniaci, iar altele de bosniacii musulmani.

Prin anii 2000, când eram Președinte al AP- OSCE, opinia prevalentă printre cei inițiați era aceea că sârbii fuseseră acuzați și condamnați pe nedrept. Nimeni nu avea, însă, curajul să o spună public, cu subiect și predicat.

Tot atunci, împreună cu Secretarul General, americanul Spencer Oliver, am descoperit că în bugetul organizației se înregistrase o mare pierdere cauzată oficial de abandonarea activelor cu care fuseseră dotate misiunile acesteia din Kosovo și Serbia, obligate a se retrage precipitat înainte de începerea iminentă a bombardamentelor NATO. La sesizarea unui expert suedez și pe baza datelor oferite de el, concluzia noastră a fost că acea așa-zisă pagubă acoperea, în realitate, sub pretextul unei presupuse situații de forță majoră, ajutoare netransparente (cel mai probabil, un transfer de tehnică de luptă) venite din partea unor state-membre ale OSCE (cel mai probabil SUA) către Armata de Eliberare Kosovară. Un transfer care, evident, nu fusese de natură să stingă războiul de secesiune kosovară și care făcea ca toate expertizele și anchetele efectuate cu participarea reprezentanților statelor respective să fie suspecte de părtinire. Printr-o manevră nevăzută, OSCE părea a se fi transformat, fără știrea și acordul tuturor membrilor săi, dintr-o organizație concepută pentru a asigura evitarea și gestionarea crizelor, în amplificator al acestora. (Ca urmare a acestei constatări și a protestului nostru, s-a decis ca pentru viitor, atât proiectul de buget al organizației cât și execuția bugetară să fie supuse avizului prealabil obligatoriu al Adunării Parlamentare. Pe atunci democrația încă mai funcționa și se mai putea apăra.)

Nu că sârbii ar fi fost ușă de biserică. În războiul fratricid din Balcanii de Vest atrocități s-au comis de către toate părțile. Numai una a fost ținută, însă, responsabilă. Ceea ce unii vor să repete acum și în Ucraina.

Minciunile Occidentului euro-atlantic nu au fost pioase (există și minciuni care fac bine, fiind doar un vis în așteptarea întrupării). Ele nu au urmărit stingerea războiului printr-o pace justă, ci întețirea lui pentru a se ajunge la un deznodământ care să faciliteze promovarea agendelor geo-politice ale principalelor puteri euro-atlantice. Prin ele însele și consecințele lor aceste dezinformări au fost criminale. Ele nu scuză crimele combatanților locali (sârbi, albanezi, bosniaci, croați etc.), dar nici aceste crime nu scuză crimele puterilor euro-atlantice (între care se include și exploatarea inocenței oamenilor de rând, pentru a-i dezbina și a-i face să se urască în veci unii pe alții).

... ÎN MAIDAN

De la aceste evenimente, din care își trage originea și recentul vot în alegerile din Serbia pentru candidatul care contestă versiunea NATO a războiului din Ucraina, să trecem la „EuroMaidanul" din 2014.

Nu este locul pentru a relua aici istoria evenimentelor care au condus la revolta din Piața Maidan, izbucnită la finele anului 2013. Am făcut-o cu alte prilejuri. Ceea ce interesează acum este că după săptămâni de ocupare a pieței, cu înălțarea de baricade profesionist concepute și confruntări cu forțele de ordine, în februarie 2014, între guvern și răsculați, cărora li se alăturaseră și partidele de opoziție, cu medierea reprezentanților UE, se ajunsese la un acord politic. Ca trimis al Parlamentului european, am purtat convorbiri cu toate părțile și am participat la întâlniri dintre reprezentanții pieței și guvernul legitim, desfășurate în siajul acestui acord. Astfel am constatat direct că exista dorința și putința ca înțelegerile în cauză să fie puse în aplicare. Oamenii nu părăsiseră Maidanul așteptând să vadă primii pași concreți în direcția convenită, dar agitația era moderată. Am vizitat multe din corturile lor, am vorbit cu ei, am mâncat împreună, inclusiv cu cei care arboraseră svastica drept semn distinctiv, le-am împărtășit învățămintele revoluției române din 1989, le-am atras atenția să nu se lase înșelați de aparențe și instigați de falși prieteni.

Pe acest fundal dătător de optimism se produce lovitura de teatru. Aflăm că Guvernul a trimis în piață lunetiști din trupele antitero cu misiunea de a elibera locul abuziv ocupat de mulțime. În acest sens ei s-au instalat pe acoperișurile blocurilor care mărgineau locul (ca altădată armata sârbilor bosniaci pe dealurile din jurul Sarajevo) și au început să tragă în oameni la întâmplare. La scurt timp a venit, din partea serviciilor de informații occidentale, știrea că lunetiștii ar fi fost, de fapt, trimiși de ruși, evident, în înțelegere cu autoritățile ucrainene. Ajunse la fața locului pentru a restabili pacea, adevăratele forțe de ordine guvernamentale au fost întâmpinate ca fiind complicii lunetiștilor criminali și mulțimea isterizată, speriată, disperată a intrat în luptă cu acestea.

Pe un atare fundal a descins la Kiev Victoria Nuland, asistentul Secretarului de Stat al SUA, care a acuzat Rusia de amestec în afacerile interne ale Ucrainei, iar guvernul ucrainean „pro-rus" de reacție disproporționată față de revolta populară și de comportament criminal față de propriul popor. Înțelegerile facilitate de UE, sau măcar de reprezentații UE care nu știau jocul în care fuseseră trimiși, au fost declarate ca fiind încălcate de guvern. Acesta a fost declarat ca delegitimat prin comportamentul său brutal față de cetățeni, iar UE a fost trimisă la origine în termenii cei mai expliciți. Luptele de stradă au escaladat și, în asemenea condiții, Președintele Republicii a fugit în Rusia, executivul a fost demis și s-a trecut la arestarea miniștrilor (pe unii i-am scăpat prin intervenția mea), iar la Kiev s-a instalat un guvern „pro-european" (sic!).

Las pe alții să dea o definiție acestei operațiuni, limitându-mă a menționa aici că investigațiile făcute în culisele evenimentelor ne-au condus la aflarea unei alte realități decât cea adusă la cunoștința marelui public.

Prin coroborarea orelor la care s-au dat ordinele privind retrimiterea forțelor de ordine ucrainene în Maidan, anterior retrase spre a permite detensionarea atmosferei după încheierea acordului dintre autoritatea publică și opoziție, cu orele la care și-au făcut apariția lunetiștii pe acoperișurile din jurul pieței și s-a declanșat focul, precum și cu alte informații, s-a ajuns la concluzia că aceștia nu erau ai guvernului. Mai multe anchete au confirmat această concluzie, dar la o apreciabilă distanță în timp de la schimbarea de regim; sau, mai exact, de la schimbarea guvernului „pro-rus" cu guvernul „pro-european". Acțiunea misterioșilor lunetiști, pe termen scurt și mediu, a declanșat un dezastru pentru Rusia întrucât ea a adus o putere politică ruso-sceptică, spre a nu spune de-a dreptul ruso-fobă, în fruntea statului ucrainean, urmată de consolidarea forțelor naționaliste de extremă dreaptă (inclusiv sub aspect para-militar) și a influenței acestora asupra politicii interne și externe a Ucrainei. (Mai multe rapoarte ale OSCE și Consiliului Europei au constatat faptul). Procesul a inclus și reformarea armatei ucrainene conform standardelor și cu sprijinul NATO (așa cum avea să precizeze, fără putința de a fi contrazis, Secretarul General adjunct al NATO, Mircea Geoană.) Aici își are nu scuza, dar una dintre principalele explicații intervenția armată a Rusiei în Ucraina din 2022. (Repet: nu putem scuza, dar trebuie să explicăm.)

Rămânea întrebarea de ce să îi fi trimis Rusia pe lunetiști ca să arunce în aer acordul mediat de UE, când acesta permitea o tranziție așezată către un guvern „pro-ucrainean" (iar nu „pro-occidental" și, în orice caz, nu „ruso-fob") într-o republică devenită cvasi-parlamentară, în care problema intrării în NATO nu se punea, cu perspectiva federalizării statului, dorită de Moscova? Rusia acceptase formal acel acord. SUA l-a criticat, tot formal, solicitând îndeplinirea unor condiții suplimentare care făceau dificilă menținerea sa.

Fapt este că, după ce și-au făcut treaba, lunetiștii au dispărut fără urmă, nici unul nefiind capturat spre a fi supus vreunei anchete din care s-ar fi aflat, eventual, mai multe amănunte (la fel cum s-a întâmplat cu „teroriștii" din România, în decembrie 1989).

Ceea ce se știa la nivelul Comisiei europene era că a fost vorba despre o echipă de comando antrenată în Polonia, la sugestia, dacă nu la solicitarea SUA. Prin 2015 această informație a ajuns și în presă dintr-o sursă poloneză credibilă. Atunci, însă, jocurile erau deja făcute iar laptele vărsat nu mai avea cum fi adunat. Nici sângele vărsat... Trăiască lupta pentru pace și democrație!

DE LA ARMELE NEGĂSITE ALE LUI SADDAM...

Pe 20 martie 2003, SUA împreună cu mai multe state aliate care formau „coaliția doritorilor" de intervenție militară („the coalition of the willings"), printre care cel mai vehement a fost Regatul Unit, au invadat Irakul.

Motivul principal al operațiunii militare lansate atunci a fost nevoia de a confisca armele de distrugere în masă de care ar fi dispus regimul lui Saddam Hussein și care, potrivit preşedintelui american, George W. Bush, reprezentau „un pericol, atât pentru SUA cât şi pentru întreaga lume". În subsidiar, administrația americană susținea că Irakul întreține legături vinovate cu gruparea teroristă al-Qaeda și liderul ei Osama bin Laden, considerate a fi responsabile pentru atacurile din 11 septembrie 2001, așa încât invadarea Irakului constituia o parte a războiului global împotriva „terorismului islamic". În fine, în etapele mai avansate ale războiului s-a susținut că, inclusiv în lipsa armelor, regimul dictatorial al lui Saddam Hussein reprezenta o amenințare pentru pacea lumii și de aceea o acțiune armată externă vizând înlăturarea sa este perfect îndreptățită și benefică. O teză tipic neoconservatoare.

Așadar, în sinteză, era vorba despre „demilitarizarea" și „democratizarea" Irakului. Două ținte a căror atingere nu mai putea aștepta și de aceea legitima o „lovitură preventivă" (doctrina Bush jr. a „loviturii preventive").

Să observăm, în treacăt, perfecta similitudine cu discursul președintelui Rusiei, Vladimir Vladimirovici Putin, referitor la Ucraina, supusă unei „operațiuni militare", adică unei „lovituri preventive", cu scopul „demilitarizării" (nici o diferență) și „denazificării" (adică a „democratizării") ei.

Fără îndoială, invadarea Irakului de către SUA nu poate fi invocată ca scuză pentru invadarea Ucrainei de către Rusia, dar dincolo de faptul că nu putem măsura cele două operațiuni cu duble standarde, ceea ce ține de domeniul moralei, nu se poate imagina că marile puteri pot opera în raporturile internaționale după reguli de comportament diferite - unele exercitând dreptul forței, iar altele recurgând la forța dreptului. Aceasta ține de domeniul realismului politic. Folosirea forței, desigur pentru promovarea unor „cauze drepte", de către unii, îi obligă pe toți ceilalți, care și-o pot permite în termeni practici, să procedeze de manieră similară. În măsura în care recurgerea la forță și intervenția externă pentru calibrarea regimului politic al unui stat devine o cutumă în relațiile internaționale, ea nu mai este ilegală (cutuma ține loc de lege) și toți cei care recurg la ele se situează în limitele legitimității internaționale. În discuție rămâne justețea și realitatea motivelor invocate. Este scopul just? Este starea de fapt invocată reală?

Cel care intervine își va îmbrăca totdeauna acțiunea în poleiala principiilor morale. Orice agresor își va scuza agresiunea prin noblețea scopului urmărit de ea. Scopul scuză mijloacele. Ceea ce mai rămâne de stabilit este doar autenticitatea motivelor invocate. A fost situația de fapt invocată pentru a justifica invazia Irakului în 2003 autentică?

În ceea ce privește susținerea terorismului islamic de către regimul Saddam Hussein, inconsistența argumentului era evidentă din primul moment pentru toți cei care cunoșteau istoria recentă a Irakului și a Orientului Mijlociu. Regimul ba'athist irakian era prin natura sa secular și el se găsea de mult în conflict cu fundamentalismul islamic și mai cu seamă cu expresiile sale teroriste. Astfel, în „războiul împotriva terorii" Irakul și partidul ba'ath ar fi trebuit să fie aliați, iar nu țintă. Dimpotrivă, înlăturarea lui Saddam Hussein a lăsat drum liber manifestării extremismului musulman și escaladării terorismului în Irak și în regiune. Așa se întâmplă însă când proba adevărului este ceea ce auzim la televizor sau citim în ziare. „Am văzut (la televizor - nn) și am citit (în ziar - nn), deci este adevărat!" Iată o frază care a adus numai nenorociri lumii; inclusiv și în primul rând celor care au pronunțat-o.

Ceea ce nu se putea afla, însă, decât din surse specializate, era măsura în care Saddam Hussein dispunea de arme de distrugere în masă ori, cel puțin, ar fi fost în măsură să le producă înainte ca statele aflate sub amenințarea lor să se poată apăra. De aceea, ONU a trimis la fața locului mai multe echipe de experți neutri. Unul dintre șefii acestora a fost suedezul Hans Blix.

După câteva rapoarte mai mult sau mai puțin clare, evident menite să nu indispună principalele puteri interesate în război (SUA, în special), experții ONU au conchis că nu au nici un motiv să creadă că irakienii ascund arme de distrugere în masă. Altfel au văzut lucrurile, însă, coroborând informațiile agenților de pe teren cu imaginile primite din satelit, serviciile secrete americane.

În martie 2003, cu puțin înainte de începerea răzoiului din Irak, George W. Bush afirma: „Informaţiile serviciilor secrete nu lasă nici o urmă de îndoială în legătură cu existenţa unor arme dintre cele mai periculoase, care se află în posesia lui Saddam, care aici au fost create şi tot aici sunt ascunse." Trimis să susțină aceste teze în fața Consiliului de Securitate ONU, fostul Secretar de Stat Colin Powell a prezentat nişte eprubete cu prafuri albe, precum şi nişte fotografii făcute din satelit care arătau locurile unde Saddam dosise armele în discuție, declarând ritos că „este o certitudine faptul că Saddam Hussein se află în posesia unor arme biologice şi că are, de asemenea, capacitatea de a produce în scurt răstimp, încă foarte multe altele la fel."

Este vorba despre aceiași sateliți care aveau să furnizeze, peste câțiva ani, acelorași servicii, și imaginile cu depozitele de arme chimice ale lui Bashar al Assad, al Siriei, sau cu gropile comune de la Bucha (Ucraina). Unii au tupeul de a ne prezenta repetat probe produse prin același sistem care a înșelat o întreagă lume, cu consecințe dramatice, iar alții, „idioții utili", confirmă definiția prostiei constând în convingerea că făcând mereu același lucru (respectiv, dând crezare mereu acelorași informații obținute în același fel) pot ajunge la rezultate diferite.

Am avut ocazia să urmăresc direct dezbaterea din Consiliul de Securitate și să îl aud pe ministrul de externe german, Ioschka Fischer, strigându-i lui Colin Powell, într-o încercare disperată de a evita războiul: „Nu m-ai convins! Nu înțelegi? Nu m-ai convins!" În aceeași perioadă, fostul Secretar de Stat în ministerul afacerilor externe german, Gernot Erler, mi-a spus îngrozit, într-o discuție informală, că, potrivit calculelor germane și franceze, aventura irakiană ar fi urmat să antreneze moartea a minimum un milion de civili. „Spune-le astea americanilor, când poți!" - a adăugat el. Peste ani, după consumarea evenimentelor, întrebată dacă operațiunea militară declanșată și condusă de America în Irak a meritat viața a câtorva sute de mii de copii, fostul Secretar de Stat american Madeleine Albright a apreciat că aceste pierderi colaterale sunt regretabile, dar acceptabile întrucât „acesta este prețul democrației". Intervievat de o jurnalistă americană, tot post factum, fostul Vice Președinte al SUA, Dick Cheney, principalul susținător al invadării Irakului, a declarat că nu regretă nimic, inclusiv morții, întrucât asta a adus mai multă siguranță cetățenilor americani. Greu de spus dacă cetățenii americani sunt astăzi în siguranță, dar, cu certitudine, compania Halliburton, al cărui președinte-director general fusese Cheney, alături de alte companii petroliere americane, sunt mult mai bogate.

Prezent la Washington, în 2002, în mijlocul dezbaterilor cu privire la inițierea „marelui război patriotic împotriva terorii", am conferit cu mai mulți oficiali americani pentru a înțelege cât de credibile erau informațiile referitoare la armele de distrugere în masă ale irakienilor, la refuzul regimului ba'athist de a coopera cu inspectorii internaționali și la justețea și fezabilitatea unui război. Pe atunci eram Președinte al AP-OSCE și unul dintre interlocutorii mei, care deținea, atunci (ca și azi) o poziție de prim rang în Congres, îmi era apropiat colaborator. În timpul conversației noastre, purtate în biroul său din clădirea Capitoliului, a sunat soneria care îi chema pe reprezentanți la vot. Cum prezența la vot era obligatorie, mi-a propus ca, în loc să stau să îl aștept de unul singur, să mergem împreună la sala de plen, unde ar fi urmat să își exprime votul în câteva minute. Astfel am fi putut continua discuția pe drum. Ceea ce am și făcut, până în momentul în care a trebuit să luăm un lift. Ignorând faptul că acolo ne găseam împreună cu diverși alți congresmani având aceeași destinație cu noi, i-am mărturisit scepticismul meu cu privire la acuratețea informațiilor de care dispuneam și de oportunitatea începerii unui război. Colegul american m-a privit fix în totală muțenie, dându-mi de înțeles că trebuie să tac. Rămași apoi singuri mi-a explicat că nu putea vorbi în prezența celorlalți întrucât atmosfera războinică generală făcea riscantă exprimarea unei opinii contrare. L-am întrebat atunci cum va vota. Mi-a răspuns că războiul va fi o tragedie, dar nu poate vota împotrivă întrucât opinia publică, impresionată și inflamată de informațiile primite de la administrație și colportate de mass media, l-ar trata ca pe un trădător, iar asta ar pune capăt carierei sale politice. În cele din urmă, Congresul a susținut cu o largă majoritate declanșarea războiului din Irak, în ciuda faptului că ONU refuzase acordarea unui mandat în acest sens, adoptând și abominabilul Patriot Act, care sacrifica libertățile individuale în numele nevoii de securitate publică.

Armele de distrugere în masă nu au fost găsite până în ziua de azi, în ciuda informațiilor furnizate atunci de serviciile specializate americane, în care mulți au crezut. Șeful echipei însărcinate cu depistarea acestor arme, Charles Duelfer, și experții săi s-au întors la cartierul general al CIA cu mâinile goale.

Mărturisesc că în februarie 2003 nici eu mă așteptam la un asemenea deznodământ. Împreună cu alți colegi, printre care și cel ce urma să devină Secretar General al Consiliului Europei, Terry Davis, sau fostul ministru britanic de externe, Robin Cook (care demisionase în semn de dezacord cu războinicul său prim ministru Tony Blair), socotisem că „americanii știu, totuși, ce fac" și chiar dacă nu vor putea dovedi amenințarea de natură a justifica „lovitura preventivă", vor găsi pe undeva ceva urme de arme de distrugere în masă, măcar în curs de fabricare. Pornind de la asemenea premise, formulasem și ideea că, dacă nu îi vom putea opri pe americani să înceapă războiul, trebuia să îi acompaniem în Irak, astfel încât să nu le permitem a compromite pacea. Cu toate acestea, absolut nimic nu s-a găsit.

Nimeni nu și-a cerut, însă, scuze. Doar discursul public s-a adaptat realității. De la certitudinea existenței armelor lui Saddam s-a trecut la certitudinea privind „intenția" lui de a folosi asemenea arme, precum și capacitatea sa de a le produce. În timpul campaniei electorale pentru un al doilea mandat, Președintele Bush Jr. asigura că: „Durează o vreme până vom găsi aceste arme, dar ştim că ele există. Poate că Saddam le-a ascuns sau le-a distrus, un lucru este însă sigur: El nu va mai ameninţa niciodată SUA". Saddam nu a mai avut, într-adevăr, ocazia să amenințe America, dar nici armele sale nu au fost găsite. În Irak nu au existat arme de distrugere în masă la data declanșării războiului din 2003. În schimb, în 2022, SUA a recunoscut finanțarea unor capacități pentru dezvoltarea de asemenea arme în Ucraina, descoperite cu prilejul invaziei rusești în această țară.

După invadarea Irakului, Scott Ritter, fost inspector ONU, a declarat că încă din 1998 nici guvernul britanic şi nici cel american nu s-au aflat în posesia vreunui raport care să ateste existența unor dovezi categorice cum că Saddam Hussein ar fi avut arme de distrugere în masă. El a mai adăugat: „Nu ne bazăm pe nimic atunci când afirmăm că Saddam Hussein avea „intenţia" să le folosească. „Intenţia" este ultimul lucru de care se mai pot agăţa Bush şi Blair ca să confere o legitimitate războiului. Fără ea, nu mai au nimic". Același lucru îl spune și Hans Blix, menționând că „se simte răzbunat". Iaca, niște putiniști!

... LA ARMELE NEFOLOSITE ALE LUI BASHAR

Pe 21 august 2013, în contextul războiului civil din Siria, în regiunea Ghouta a avut loc un atac cu arme chimice soldat cu mii de răniți și sute de morți. Atacul chimic, urmat, sub aspect cronologic, de ofensive militare conduse de forțele guvernamentale împotriva forțelor insurgente antiguvernamentale, a fost atribuit, de SUA, NATO și UE regimului Bashar al-Assad, atrăgând indignarea comunității internaționale.

În 2012, deja, Președintele Obama, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, avertizase că recurgerea la arme chimice de către guvernul Assad ar fi depășit o linie roșie trasată de „democrațiile euro-atlantice" și ar fi putut determina SUA să inițieze o intervenție militară. Pe baza rapoartelor întocmite de către serviciile specializate americane privind atacul chimic din Ghouta, administrația Obama l-a învinuit formal pe Assad pentru incident și a cerut aprobarea Congresului pentru declanșarea atacului militar împotriva Siriei. În acest sens, Washingtonul avea să primească apoi sprijinul Marii Britanii și al Franței.

Secretarul Apărării, Chuck Hagel, a aprobat planul intervenției constând în bombardarea fabricilor și depozitelor de arme chimice din Siria cu rachete de croazieră Tomahawk, pe amplasamentele indicate cu „precizie" de CIA, conform observațiilor furnizate de sateliți, la fel cum se întâmplase și în cazul depozitelor de arme de distrugere în masă din Irak. (Repet, căci nu se poate altfel, aceiași sateliți care au constatat și masacrul de la Bucha, Ucraina.) În același timp, Secretarul de Stat John Kerry a informat Senatul SUA asupra justificării, concepției și iminenței atacului, după care a venit în Europa (cu o primă escală la Londra) pentru a-i informa pe aliații și partenerii europeni cu privire la declanșarea imediată a ostilităților.

În acest context am fost solicitat, informal, de analiști și planificatori politici ai administrației americane, să evaluez discursul lui Kerry și să formulez o opinie asupra situației. Concluziile mele au fost, în sinteză, următoarele: i. nu există nici o probă că armele chimice ar fi fost folosite de guvernul sirian sau cu aprobarea lui, acesta, de altfel, negând implicarea în atacul de la Ghouta; ii. nu este logic ca guvernul să fi recurs la arme neconvenționale exact într-un moment în care armata sa tocmai înregistra succese și ultimul lucru de care avea nevoie era o intervenție externă împotriva sa; iii. dimpotrivă, era logic ca aceia care pierdeau teren, respectiv forțele antiguvernamentale, printre care și cele ale Statului Islamic, să provoace escaladarea internaționalizării războiului civil, folosind armament de distrugere în masă, foarte probabil, procurat din depozitele guvernamentale, în condițiile haosului instalat în țară, și dând vina pe guvern pentru aceasta; iv. în lipsa probelor, singurul lucru care se putea reproșa guvernului sirian era pericolul la adresa securității regionale și internaționale creat prin incapacitatea sa de a ține sub control armamentul chimic de care dispunea; v. bombardarea depozitelor de armament nuclear, localizabile pe baza unor informații care în trecut s-au dovedit nefiabile, prezintă nu doar riscul neatingerii țintei, ci și pe acela al unor prejudicii colaterale, dintre care cel mai grav ar fi declanșarea accidentală a unui dezastru ecologic consecutiv producerii unor reacții chimice în lanț; vi. în aceste condiții, comunitatea internațională era îndreptățită să ceară, în apărarea securității sale, iar nu în aplicarea unei pedepse pentru dispunerea căreia nu avea calitatea de curte de justiție, predarea armamentului chimic sirian sau distrugerea sa pe loc; vii. pentru a maximiza succesul acestei soluții, pe care Bashar al-Assad avea toate motivele să o primească cu satisfacție, căci îl reincludea în circuitul diplomatic, propunerea către Damasc ar fi fost util să fie comunicată prin intermediul Rusiei.

Am transformat acest aviz, dezvoltat cu o serie de argumente suplimentare, într-o scrisoare oficială pe care am trimis-o, ca membru al Parlamentului european, Înaltului Reprezentant al UE / Primul Vicepreședinte al Comisiei Europene pentru politica externă și de securitate, Cathy Ashton. Cu acest titlu am comunicat-o apoi Casei Albe și Departamentului de Stat, prin intermediul oficialilor de la Washington cu care eram în contact, cancelarului german, Angela Merkel, prin intermediul colegului meu apropiat ei, europarlamentarul Elmar Brok, Președintelui Rusiei, pe canalele diplomatice de la Bruxelles cu deschidere la Moscova, precum și, în mod direct, ministrului de externe român și Președintelui României.

Cum a privit fiecare analiza amintită, nu știu. Fapt este că, ajuns la Londra în sunetul tobelor războiului, Secretarul Kerry, a anunțat, spre surprinderea generală, la conferința de presă ținută după întâlnirea cu omologul său britanic, că SUA oferă renunțarea la bombardamente, cu condiția ca guvernul sirian să distrugă sau să predea armamentul chimic de care dispunea. În aceeași perioadă, cu ocazia unui Summit ținut la Sankt Petersburg, pe rând, Angela Merkel și Barak Obama au conferit pe tema siriană cu Vladimir Putin, convenind inclusiv ca, în caz că planul pentru evitarea soluției militare va fi acceptat, Rusia să supravegheze distrugerea armelor chimice de către regimul al-Assad.

În urma acceptului sirian, care a mers chiar mai departe, la semnarea Convenției internaționale privind producerea și folosirea armei chimice, pe 11 septembrie 2013, Președintele Obama a anulat intervenția militară preconizată. Astfel obiectivul securității a fost atins, cu evitarea escaladării și internaționalizării războiului, precum și a implicării SUA într-o operațiune de natură a-i crea complicații similare cu cele întâlnite în Irak și Afganistan. (Informația disponibilă și astăzi pe internet este că Președintele Obama a renunțat la pedepsirea exemplară a Siriei din cauza presiunilor Rusiei. Este fals. În realitate, SUA a solicitat Rusiei să coopereze pentru promovarea formulei, de acum cunoscută, de natură a evita intervenția militară.)

Cât despre cel care a utilizat armamentul chimic împotriva civililor sirieni, nu s-a putut dovedi nici până în ziua de azi, că vina ar fi aparținut guvernului sirian. Dimpotrivă, fără a se fi putut trage o concluzie definitivă, toate indiciile conduc către oponenții acestuia. Iată de ce, dacă astăzi mi s-ar cere avizul în legătură cu războiul din Ucraina, aș formula propuneri similare, izvorâte din aceleași raționamente.

Se poate spune că episodul armelor chimice siriene este o poveste cu final fericit. Omenirea, Siria, dar și America au fost scutite în ultimul moment de o altă aventură războinică, generatoare de posibile dezastre. În realitate, se pare că Președintele Obama nu dorise intervenția militară, dar, prins în capcana emoției publice inflamată de provocările celor care doreau implicarea și mai adâncă a SUA în criza siriană, și temându-se că dacă nu va acționa în forță va face dovada slăbiciunii, a anunțat atacul armat. După aceea, a cerut și aprobarea Congresului, de care nu era neapărată nevoie, în speranța că acesta, mai ponderat, va refuza ideea. Parlamentarii nu au avut, însă, nici ei curajul de a o face și astfel bombardamentul a devenit aparent inevitabil.

Rețeta ocolirii pericolului a constat în renunțarea la procedeul stabilirii vinovățiilor fără probe și fără cercetări prealabile obiective, doar pe bază de idiosincrazii și prejudecăți ideologice, precum și în abandonarea șovinismului de mare putere preocupată să își dovedească supremația impunând în mod unilateral sancțiuni. În schimb s-a dat prioritate găsirii de soluții raționale apte a salvgarda securitatea comunității internaționale fără recurgerea la mijloace extreme. Este obligatoriu ca aceeași rețetă să se aplice și azi în legătură cu conflictul ruso-ucrainean. Oricât de mari ar fi costurile păcii, ele sunt nesemnificative în raport cu costurile războiului. Mai ales atunci când, în ciuda propagandei, războiul nu este pentru valori morale, ci pentru putere.

DEMONIZAREA ADVERSARULUI ÎN RĂZBOIUL-SPECTACOL

Ce ne spune trecutul?

Istoria, astfel cum am ilustrat-o prin câteva exemple, arată că statele aflate în conflict au tendința de a conferi cauzei lor o conotație morală. În acest scop ele încearcă să își demonizeze adversarul. Adevărata miză a conflictului internațional, care este lupta pentru putere, se transformă astfel în luptă pentru apărarea unor valori morale superioare, puse, chipurile, în pericol de adversarul care le neagă. Pe o asemenea cale, totul devine o confruntare între bine și rău. Confruntare în care binele este absolut și răul este tot absolut. De fapt, pentru ca binele să fie absolut, răul trebuie să fie absolut și invers. Acesta este „războiul-spectacol". El sporește dramatismul și cruzimea „războiului real".

De regulă, binele nu se definește decât ca opoziție la rău. În numele acestui bine este scuzat orice rău; adică orice crimă. Un bine definit pozitiv nu mai există. Există doar răul care face... bine (sic!) și răul care face rău.

Lucrul se repetă și în cazul actualului conflict din Ucraina în care principalii adversari sunt Rusia și SUA, prima o fostă superputere globală, iar cea de a doua o superputere decadentă, ambele în căutarea fostei lor măreții. SUA dorește să își perpetueze o putere pe care nu mai are argumente și mijloace ca să o mențină prin aplicarea regulilor și instrumentelor ordinii mondiale chiar de ea create, în timp ce Rusia dorește să își recupereze, măcar parțial, puterea prea lesne pierdută la încetarea Războiului rece și să își redobândească un loc la masa protagoniștilor globali; pe care o vrea rotundă, astfel încât nimeni să nu mai stea în capul mesei. Ucraina este doar terenul de luptă și miza simbolică pe care și-o dispută cei doi, asistați fiecare de aliații săi structurali sau conjuncturali.

Rusia declară că vrea să pună capăt agresivității mișcărilor neonaziste ucrainene, precum și imperialismului euro-atlantic, eliberând Ucraina de forțele răului. SUA insistă că vrea să apere independența bravilor ucraineni punând capăt (neo)imperialismului rus.

În acest caz, Rusia este mai aproape de a spune adevărul întrucât statul ucrainean s-a deplasat în ultimii opt ani pe linia unui naționalism de extremă dreaptă cu certe nuanțe neo-naziste, totodată consolidându-și puterea militară cu sprijinul NATO. El a devenit un autentic avanpost al puterilor nord-atlantice la porțile eur-asiei moscovite. Fosta Republică Sovietică Socialistă Ucraineană s-a transformat nu într-un stat-națiune de tip european, ci într-un stat național-sovietic (contradicție în termeni) care nu poate supraviețui în această stare de struțo-cămilă decât prin limitarea libertății și acceptarea corupției, pe plan intern, precum și prin inserarea în strategiile confruntaționale promovate de actorii străini cu interese în vecinătatea sa, pe plan extern. Problema nu este de azi și nu au descoperit-o rușii, ci a fost sesizată de mai multă vreme cu maximă îngrijorare de organizațiile internaționale europene cu misiuni în domeniile prevenirii conflictelor și al securității democrate, precum OSCE și Consiliul Europei.

Chiar și așa, însă, oricât de șovină și oricât de militarizată ar fi ajuns să fie, Ucraina nu putea reprezenta o amenințare majoră la adresa securității Rusiei. Lăsată în voia ei, fără presiuni din partea Moscovei, fervoarea naționalistă, cu explicații în trecutul națiunii ucrainene, s-ar mai fi domolit și atunci timpul fie ar fi scos la iveală și ar fi făcut să se exprime incompatibilitățile sale cu principiile și proiectele geostrategice occidentale, făcând puterile euro-atlantice să ia distanță față de ea, fie, dimpotrivă, ar fi permis dezvoltarea elementelor comune cu cultura occidentală și convergența civilizațională (inclusiv legislativă și instituțională) care ar fi asigurat integrarea sa organică și neconflictuală (cu certitudine ne rusofobă) în structurile europene (așa cum m-am străduit a o face să se întâmple pe când aveam responsabilitatea legăturilor dintre UE și această țară).

Rusia a dorit, însă, o Ucraină aflată sub controlul său. Numai în asta avea încredere. Tot așa cum SUA a aspirat la o Ucraină care să fie satelit american. Numai pe aceasta o putea dirija în voie. Doar Europa germană nu a prea știut ce să facă cu acest stat mult prea mare pentru o UE atât de mică (la propriu și la figurat). De aici nu războiul ruso-ucrainean, ci războiul americano-rus pentru dominația Ucrainei, ca parte a conflictului mult mai amplu privind fixarea arhitecturii de securitate în Europa de est.

Tumultul acestui război implică inevitabil și alte puteri, dintre care prima afectată, din cauza poziției sale geografice este UE. Criza cronică de conducere în care aceasta se află de multă vreme, precum și criza de identitate geopolitică și culturală, au pus-o în situația de a nu se putea opune belicismului american și de a nu-l putea opri. Instinctul subaltern al Europei față de America, alimentat de-a lungul întregului secol al XX-lea și-a spus și el cuvântul. Până și Franța macroniană s-a aliniat strategiei americane sau, mai exact, a capitulat în fața pretențiilor americane privind dominarea Europei. De teama dependenței de Rusia, Europa s-a predat Americii, visând în taină la ziua când va (re)deveni o putere militară capabilă să îi sfideze pe toți. Până atunci va trebui, însă, să abandoneze puterea economică.

Puțini oameni obișnuiți (inclusiv cei care compun forțele armate ale puterilor adverse) ar accepta să susțină un război pentru putere care lor le-ar aduce numai suferințe. Omul de rând iubește pacea. De aceea clasa politică, aflată nu în serviciul celor fără de putere, ci al oligarhilor și plutocraților fără neam care au ca singur Dumnezeu banul, apelează la invocarea unor principii morale și la demonizarea adversarului.

Demonizarea nu poate rămâne doar la discursul public, la retorică. De aceea, oamenilor trebuie să li se prezinte imaginea unor atrocități care să atingă fibra lor morală, sensibilitatea lor esențială și să îi determine a susține soluții ducând spre destinații în realitate opuse țelurilor lor. Iar o emoție care cuprinde conștiința masei celor fără de putere se transformă într-o uriașă putere materiale, aptă a determina decizii istorice teribile. Inclusiv cei care au declanșat emoția în cauză, asemenea ucenicului vrăjitor, nu mai pot scăpa de efectele furtunii de ei înșiși create.

Iată cum am ajuns să ne facem rău nou și altora, cu totul inocenți, sub cuvânt că astfel facem bine unora pe care i-am declarat apriori victimă, dar pe care tot noi îi victimizăm împingându-i într-un război fără șanse de câștig sau care, de ar fi câștigat, i-ar aduce într-o situație mai rea decât înfrângerea. Unii se bucură că, prin efectul sancțiunilor aplicate, Rusia ar fi fost adusă în incapacitatea de plată a datoriilor sale (în realitate este vorba despre un refuz de plată). În condițiile războiului economic în desfășurare, neplata nu îl afectează, însă, pe debitorul rus, ci pe creditorul euro-atlantic care la final, dacă nu va obține capitularea necondiționată a Rusiei (și este improbabil să o poată obține), va rămâne cu buza umflată. Iar dacă o va obține, cu greu se va putea îndestula din ruine; mai ales mici creditori europeni, în concurs cu marii creditori globali (americani), uliii războiului.

NU VICTIMA ÎNSCENĂRII TREBUIE SĂ ÎȘI DOVEDEASCĂ NEVINOVĂȚIA, CI AUTORUL EI

Războiul în sine este o crimă. Exagerarea aspectelor sale sângeroase poate fi necesară pentru impresionarea opiniei publice, dar nu suficientă. E nevoie să i se adauge crimele de război, cruzimi dincolo de normele elementare ale umanității, genocidul (acțiune deliberată și sistematică având scopul de a distruge comunități definite prin identitatea lor etno-culturală, rasială, națională și altele asemenea). Iar dacă mersul natural al războiului nu oferă asemenea exemple ori ele nu pot fi pur și simplu contrafăcute cu mijloacele tehnice ale comunicării de masă (precum filmele pe calculator și alte trucaje similare), se recurge la realizarea lor în fapt, vina fiind pusă pe seama celuilalt, „demonul". Am văzut asta la Târgul Mureș în România, la Sarajevo, în Markale, la Kiev, în Maidan, la Ghouta, în Siria. Și exemplele sunt, desigur, mai multe.

Totul este ca aceste falsuri să fie cât mai exagerate („dacă vrei ca o minciună să fie crezută, fă-o cât mai gogonată", spunea Hitler), repetate cât mai mult și de către cât mai mulți („o minciună repetată la infinit sfârșește prin a fi crezută", observa Goebbels) și pusă cât mai repede, fără ezitări și fără nuanțe pe seama celui care se dorește a fi demonizat, cu un succes cu atât mai mare cu cât acesta se găsește, deja, în conștiința publicului, ca făptuitor, în trecut, de crime similare. Când calomniatul vine cu dezmințiri și explicații, mintea oamenilor este deja devastată de efectul uraganului minciunii. Ca să nu mai spunem că din cei care aud informația falsă, doar jumătate aud dezmințirea, iar din aceștia doar jumătate o cred.

Și în asemenea cazuri ar trebui să funcționeze prezumția de nevinovăție și presupusului făptuitor ar trebui să i se ofere beneficiul dubiului. Cel care formulează acuzația trebuie să probeze că fapta făcând obiectul acuzației este reală și totodată să aducă dovezi pe baza cărora să se poată stabili persoana vinovatului dincolo de orice dubiu rezonabil. Nu acuzatul este cel care trebuie să dovedească netemeinicia acuzației și faptul înscenării.

Este perfect posibil ca în actualul război din Ucraina armata rusă să fi comis atrocități. Acestea pot fi rezultatul unui accident, al nebuniei unor comandanți de front sau al ordinului superior venind pe scară ierarhică, posibil de la cel mai înalt nivel. După cum este posibil ca și ucrainenii (în special forțele paramilitare fanatizate) să își ucidă propriii cetățeni, fie pentru a-i pedepsi exemplar pe cei care au colaborat cu inamicul (și în Ucraina, unde sunt o mulțime de familii mixte, colaboraționismul nu poate fi exclus), fie pentru a oferi imaginea unor crime de război relativ ușor de pus pe seama invadatorului (chiar și atunci când logica arată că asemenea atrocități nu îi sunt de folos acestuia). Posibilul nu este, însă, certitudine. În lumina posibilităților documentate și a indiciilor temeinice oferite de diferite surse, nu se poate afirma că rușii sau ucrainenii, după caz, sunt nevinovați. A nu afirma nevinovăția nu este același lucru, însă, cu a afirma vinovăția. Potrivit concepției noastre (adică a europenilor democrați și civilizați) asupra dreptului și dreptății, cel mai mic dubiu rezonabil interzice condamnarea.

Faptul că bănuitul a mai comis crime (ex. cea de la Katyn) poate fi motiv de suspiciune, dar tocmai suspiciunea are în sine dubiul. Nu este deloc obligatoriu, chiar dacă ar fi probabil, ca acela care a greșit o dată să mai greșească și a doua oară.

Transformarea suspiciunii în vinovăție este o practică a dictaturilor. Când această practică este însușită de statele democrate, nu practica respectivă devine democratică, ci statele respective devin dictaturi. Și atenție! Dacă am crezut că cei care își oprimă propriul popor în interiorul statelor lor se vor purta similar în acțiunea lor externă, încercând să oprime alte popoare, tot așa trebuie să credem că aceia care încearcă să supună voinței lor discreționare alte popoare, la fel se vor comporta, până la urmă, și cu propriul popor. Nu poți avea stat de drept acasă și promova samavolnicia în lume.

Pe când lucram la redactarea eseului de față, mi-a parvenit știrea că fostului președinte al Republicii Sârbska (componenta de naționalitate sârbă a statul confederal Bosnia-Herțegovina, alături de federația croato-musulmană) și actual lider al partidului de guvernământ, Milorad Dodik (cândva favoritul Occidentului, în ciuda sau tocmai datorită cunoscutului său naționalism sârb) i s-a interzis intrarea în UK și i-au fost sechestrate bunurile deținute acolo întrucât, în contextul războiului SUA & Co. cu Rusia & Co. a pus în discuție revizuirea Acordului de la Dayton.

Între Republica Sârbska și UK nu este stare de război. Desigur, Guvernul Majestății sale britanice poate interzice oricui să intre pe teritoriul său național. Este dreptul său suveran. A confisca sau chiar și numai indisponibiliza drepturile unei persoane private care și-a depozitat cu bună credință o parte a averii în țara ta, fără a exista nici o hotărâre judecătorească (și fără a putea exista, căci nici o lege britanică nu a fost încălcată) este un act de brigandaj patent care distruge nu doar orice rule of law (domnia legii), dar și încrederea fără de care dinamica circuitului civil se stinge odată cu moartea securității dinamice a creditului. Hotărât lucru, dorind să iasă cu fața curată din catastrofa Brexitului, pe care nu o poate gestiona, Boris Johnson (cam rusesc nume pentru un mâncător de putiniști) vrea să se deghizeze în Francis Drake (faimosul pirat din vremea Elisabetei I). Căci așa este „războiul spectacol".

În aceeași perioadă, pe când Consiliul de Securitate al ONU refuză să discute serios plângerea privind o posibilă provocare urmărită prin eventuala înscenare a masacrului de la Bucha (înscenare nu în sensul că nu a avut loc, ci că autorii sunt alții decât cei asupra cărora s-a dorit aruncarea blamului), Franța trimite o echipă de anchetatori în Ucraina pentru a stabili „adevărul". Franța, însă, este parte în conflictul, deocamdată oficial numai la nivel politic și economic, cu Rusia. Franța s-a alăturat sancțiunilor propuse de SUA, NATO și UE împotriva Rusiei.

Cine poate avea încredere, atunci, în obiectivitatea inspectorilor francezi? Așa se stabilește adevărul judiciar; singurul pe baza căruia poate fi atrasă răspunderea juridică? Oricât de buni profesioniști și de corecți ar fi redactorii raportului francez, în lipsa credibilității, acesta nu poate pune decât gaz pe foc. Tot așa cum numai gaz pe foc pot pun concluziile Curții Penale Internaționale trase înaintea oricărei anchete pe teren efectuată sub supravegherea unor persoane neutre (în condițiile date o asemenea anchetă este și practic imposibilă) dar mai ales cu privire la părți care nu i-au recunoscut jurisdicția și, deci, în lipsa competenței jurisdicționale de drept internațional.

Cu toate acestea acuzele merg înainte. De ce? Pentru a mări recolta de „idioți utili", care păcăliți o dată se lasă păcăliți mereu, inclusiv întrucât este mai confortabil să accepți minciuna la infinit decât să recunoști că te-ai lăsat înșelat.

NU TOTDEAUNA DUȘMANUL DUȘMANULUI MEU ÎMI ESTE PRIETEN

Potrivit logicii formale se poate spune, într-adevăr, că dușmanul dușmanului meu este prietenul meu, în timp ce prietenul dușmanului meu este dușmanul meu. Exemplele prezentate anterior sunt expresii ale punerii în aplicare a acestor raționamente. Ele nu se verifică, însă, în toate situațiile.

Wahhabismul militant a fost fără îndoială dușmanul comunismului ateist sovietic. De aceea SUA l-a considerat prieten și i-a oferit arme pentru a lupta în Afganistan împotriva armatei sovietice de ocupație. Ceea ce americanii nu au băgat de seamă era că prietenii wahhabiți erau numai tovarăși de drum care împărtășeau cu totul alte valori. După ce au terminat treaba cu sovieticii, organizați în mișcarea Al Qaeda, s-au întors împotriva americanilor devenind dușmanii acestora. În lupta cu foștii prieteni SUA a ajuns la dezastruoasa invazie a Afganistanului, terminată printr-o înfrângere rușinoasă și o retragere umilitoare, a cărei amintire se încearcă a fi acum ștearsă prin umilirea Rusiei, într-un război purtat prin intermediul ucrainenilor dar care va cost enorm economia mondială. Iar, de regulă, dintr-o criză economică mondială se iese printr-un război mondial.

La fel au stat lucrurile cu „prietenii" care s-au opus în Siria regimului lui Bashar al-Assad; regim „dușman" întrucât a refuzat să se alinieze la exigențele geopolitice ale SUA. (Războiul din Irak nu are sens decât dacă va conduce la răsturnarea regimului politic din Siria", ni se mărturisea cândva adjunctul Secretatului american al apărării, Paul Wolfowitz.) Printre prieteni era și Statul Islamic de extracție sunnită. America a finanțat în taină Statul Islamic (ISIS) în speranța că prin el ar fi putut să atingă obiectivul schimbării regimului sirian. Până la urmă atinși, la rândul lor, de efectele nefaste ale terorismului practicat fără distincție de ISIS, care voia să își instaureze dominația în regiune fără a mai ține seama de interesele SUA, americanii au trebuit să accepte chiar ajutorul rivalului strategic rus (între timp a devenit de-a dreptul dușman) pentru a-și combate „prietenii".

Albanizarea Balcanilor a fost o politică americană care a vizat diminuarea influenței în regiune a Rusiei și Chinei, prin fragmentarea Iugoslaviei și slăbirea Serbiei pe calea unui război purtat în numele drepturilor omului (mai exact drepturile persoanelor aparținând minorității naționale albaneze) de către comunitățile albaneze sprijinite (inclusiv înarmate) de SUA și NATO. Albanezii, adversarii sârbilor au fost tratați de americani ca prieteni întrucât sârbii li se opuneau și lor. Ce a rezultat de aici? Dezordine și numai complicații pentru SUA. Iar jocul încă nu s-a terminat.

Se degajează astfel un anumit model urmat cu consecvență. SUA nu se angajează direct în luptă decât în ultimul moment și numai de la distanță. În schimb, sunt scoși la înaintare și la sacrificiu dușmanii dușmanilor, care sunt tratați ca prieteni până când fie pier în luptă fie ajung să întoarcă armele împotriva Americii. Din păcate America nu reușește să învețe această lecție și în lupta cu adversarii geopolitici, cu care se pot negocia compromisuri rezonabile, își înarmează adversarii culturali, cu care nu se poate tranzacționa, întrucât în materie de credință identitară nu există argumente logice.

La fel s-au petrecut lucrurile și în Ucraina. Pentru a combate influența rusă din această țară SUA a înțeles să susțină elementele cele mai naționaliste ale societății ucrainene, contând pe faptul că acestea se opun în mod natural și absolut vechii dominații a Rusiei. Unii americani au trăit cu iluzia că, întrucât democrația modernă este o creație a statului național, emanciparea națională a ucrainenilor de sub tutela rușilor va duce la „mariajul dintre naționalism și democrație".

Pe această temă am avut o controversă cu Zbigniew Brzezinski, în cadrul unei întâlniri desfășurate la Vilnius, în timpul primei revoluții oranj din 2004. Atunci am atras atenția că Occidentul euro-atlantic, în concursul cu Rusia, susține exact acel segment al societății ucrainene care împărtășește valori total opuse valorilor sale și viziunii sale globaliste. Grupările ucrainene cele mai naționaliste și, deci, rusofobe, își aveau rădăcinile în partea de vest a Ucrainei - rurală, xenofobă, fundamentalistă, antioccidentală, cu înclinații totalitare. Acestea vor primi bucuroase orice ajutor occidental, în special militar, până când vor scăpa de ruși. După aceea se vor lepăda și de americani sau de vest-europeni.

Dimpotrivă, Ucraina industrială, interesată de accesul pe piața mondială, respectiv de libertatea comerțului, internaționalistă și, dacă nu democrată în înțeles occidental, cel puțin pluralistă, se afla în estul populat majoritar de ruși; adică în Dombas. Este adevărat că, din punct de vedere etnic și istoric, această Ucraină avea puternice legături culturale, economice și politice cu Rusia, dar asta ar fi trebuit să reprezinte un motiv pentru un parteneriat al lumii euro-atlantice cu lumea ruso-asiatică, iar nu prilejul unui război din care, indiferent de învingătorul formal, ordinea mondială euro-atlantică urma să iasă răpusă. Ucraina trebuia să fie punte, nu avanpost. (Era și părerea lui Henry Kissinger, pe care și eu am susținut-o la nivelul UE.)

Anterior, în legătură cu evenimentele din Belarus, unde fusesem trimis ca reprezentant al OSCE și ca raportor special al ONU pentru drepturile omului, încercasem să îi conving pe niște interlocutori americani uluiți, că nu toți cei care se opun regimurilor autoritare sunt democrați. Și dictatorii se luptă între ei. Cum democrația nu poate fi exportată, formula optimă este să îi lași pe liderii autoritari să își limiteze excesele unul altuia, și să te alături lor spre a-i modera și civiliza (adică a-i pune în slujba cetățenilor). „Dacă nu îl poți bate, alătură-te lui!" - spune o cugetare americană.

Ceea ce s-a întâmplat în Ucraina a fost că sprijinul acordat naționalismului de extremă dreaptă într-o primă fază a omorât orice perspectivă democrată, pentru ca apoi, autoritarismul intern astfel consolidat și simultan militarizat, cu participarea directă a NATO, să se manifeste provocator, arogant și rigid în relațiile externe; iar asta nu numai cu Rusia, ci și cu alte țări vecine. Ceea ce dacă nu a fost neapărat cauza intervenției militare ruse, a fost ocazia care s-a oferit neoimperialismului rus spre a repune în discuție o arhitectură geopolitică impusă de Occident pe vremea destrămării URSS.

Victoria, improbabilă, a acestei Ucraine în confruntarea cu Rusia, nu va da naștere unei noi democrații de tip euro-atlantic, ci unei republici sovietice cu față națională, care, în nici un caz nu va dansa după muzica americană.

GEOPOLITICA PRIN URĂ

În contextul descris anterior se remarcă și strategia care face din ură garanția atingerii unor obiective geopolitice.

Asociind UE la politica sa de diabolizare și ofensare a rușilor, precum și la abuzurile constând în confiscarea activelor și capitalurilor rusești depozitate în Occident, fără nici un temei legal sau decizie judecătorească, SUA urmărește, evident, să creeze un asemenea nivel de repulsie în Rusia față de vest europeni încât fractura produsă în contextul conflictului ucrainean să dureze pentru multă vreme. Astfel, obiectivul strategic al Americii privind evitarea unei alianțe între UE și Rusia, cu efectul apariției Eurasiei Mari, va putea fi atins fără ca Washingtonul să mai fie obligat a se implica direct.

Atrocitățile comise de Rusia sau puse pe seama ei în războiul cu Ucraina au rolul cert de a oripila opinia publică europeană făcând-o să adere la politica arderii tuturor punților cu Rusia, chiar dacă asta înseamnă criză energetică, alimentară, comunicațională și financiară într-o UE altădată mândră pentru a fi garantat cetățenilor săi pacea și bunăstarea. Acum le va pierde pe amândouă. Va dura mult până când punțile dărâmate se vor reconstrui. Mai ales cât timp submediocritatea și diletantismul vor caracteriza conducerea politică europeană, atât la nivel de state cât și, în special, la nivel de uniune, obstacolul cel mai greu de depășit vor fi resentimentele și neîncrederea.

Problema se pune similar și în raporturile ruso-ucrainene. SUA calculează probabilitatea pierderii războiului cu Rusia și a obligației de a se retrage din această confruntare la fel cum a făcut-o în Vietnam sau Afganistan. Americanii au totdeauna un „exit stratgy".

Chiar dacă, în această eventualitate, va trebui să renunțe la controlul asupra Ucrainei și la speranța unui guvern ucrainean pro-american, Washingtonul nu dorește sub nici un chip ca Ucraina să revină sub tutela rusă. Cea mai bună garanție în acest sens este ura pe care războiul în curs o va sădi în inimile și mințile naționalilor celor două țări. Imaginea atrocităților comise de ruși împotriva ucrainenilor și invers, fie ele atrocități reale ori inventate, va opri pentru mult timp (re)nașterea oricărei antante ruso-ucrainene. Țesutul intercultural ruso-ucrainean, vechi de secole, se deșiră astăzi zi de zi, ceas de ceas și pentru multă vreme.

O repet: războiul este o crimă în orice împrejurări; a înăspri imaginea lui și așa dură, prin manevre mediatice cu caracter propagandistic, servește acelora care vor să facă ura a rămâne să veșnicească în mințile și sufletele poporului o situație de război chiar și după ce războiul propriu-zis va fi încetat, indiferent cu ce deznodământ. Să nu ne lăsăm înșelați nici asupra acestui aspect.

CĂTRE RĂZBOIUL MONDIAL PRIN INTERNAȚIONALIZAREA CONFLICTELOR LOCALE

În fine, ca o adevărată contrapartidă a strategiei privind lupta prin intermediar și perpetuarea urii ca garanție a unui anumit raport de forțe la nivel regional, apare internaționalizarea conflictelor. Unealta devine, astfel, uneltitor. Peștii mici trimiși la luptă de către peștii mari, cu adversarii acestora, încearcă să scape de dezastrul unei confruntări fatalmente inegale, antrenându-i pe marii comanditari în conflict.

Cum se poate face aceasta? Înscenând atrocități care să revolte opinia publică din țara păpușarului, făcând-o pe aceasta, spre a nu-și anula alibiul luptei pentru valori, al războiului pentru pace și al violului pentru virginitate (sic!), să intre direct și nemijlocit în confruntarea militară. Războiul prin interpuși se transformă într-un război între titularii intereselor concurente. Când acești titulari sunt puteri nucleare se poate crede că sfârșitul lumii este aproape.

Așa s-a întâmplat cu folosirea armelor chimice în Siria sau cu masacrele din Sarajevo.

Nu este nici un dubiu că Ucraina caută în prezent pe toate căile implicarea directă a SUA și a NATO, pe teren și cu arma în mână, în războiul cu Rusia, în care chiar ele au încurajat-o să intre.

Este limpede că oricâtă tenacitate ar dovedi armata ucraineană și unitățile paramilitare ucrainene, singure nu pot înfrânge Rusia. După cum războiul economic singur nu va putea determina Rusia la o capitulare totală și necondiționată. Or, la masa negocierilor, se știe că Ucraina va fi abandonată de către protectorii săi actuali și tranșată potrivit intereselor globale.

De aceea, disperarea liderilor ucraineni este lesne de intuit. Or, omul disperat este gata de orice numai ca să scape de amenințarea care îl îngrozește. Iată de ce Ucraina aduce zilnic informații privind tragedii umane care în orice moment pot bascula opinia publică în favoarea declanșării unui război direct între NATO și Rusia. De va fi așa, nu trebuie să avem nici un dubiu: orice putere care deține arma nucleară, odată pusă cu spatele la zid și lăsată fără alternative, va recurge la ea.

Spre asta ne îndreptăm în acest moment. Cu cât un atare deznodământ se va apropia mai tare, tot mai mulți își vor da seama cum au fost atrași în capcană. Ar fi culmea ca, ajunși pe marginea prăpastiei, în loc să ne oprim, admițând că am greșit drumul, să ne aruncăm în hău numai din orgoliul de a nu recunoaște că am fost înșelați.

Deși este greu să negociezi cu diavolul, mai ales atunci când tu însuți ai atribuit imagine diavolească adversarului tău, SUA și UE vor trebui să inventeze rapid o formulă pentru scoaterea Rusiei din războiul în care este blocată în Ucraina. Altminteri războiul ucrainean nu se stinge, ci va deveni din local mondial și din convențional nuclear.

În concluzie, o spun iarăși pentru a nu știu câta oară: nu vreau să scuz pe nimeni și nici să iau partea nimănui pentru a fi pornit acest război; a explica nu înseamnă a scuza, dar și faptele cele mai nescuzabile își au explicația lor; sensibilitatea lăudabilă față de nenorocirile altora nu se poate manifesta prin auto nenorocirea noastră, căci suferința noastră nu vindecă suferințele altora; a fi principial nu înseamnă a refuza să recunoști realitatea raportului de forțe; în fine, poți rămâne principial chiar și acceptând compromisul, în măsura în care acesta, fără a face fericit pe cineva, permite tuturor, prin sacrificarea unor interese tactice, să trăiască liniștiți potrivit cu valorile și aspirațiile fiecăruia. Refuzând defetismul, declar că pe termen lung „dreptatea noastră" va învinge. Pe termen lung, însă, cu toții vom fi morți.

Adrian Severin