• Tweet

Prea des privirea înapoi și propaganda înlocuiesc astăzi examinarea lucidă. De ce nu s-ar privi, însă, responsabil ceea ce este? De ce nu s-ar spune lucrurilor pe nume? Căci nu se rezolvă ceva fără luciditate.

În conștiința de sine europeană a intrat un ton nou. Până și o carte ușor lirică, despre Europa lunilor din urmă, recunoaște că dificultățile au ajuns pe continent în punctul în care este nevoie de schimbări adânci. Autorul apără „o Europă care combină democrația cu creșterea, ca principiu al unei socialități ce trasează formele de incluziune și ale unei civilități" (Gianni Cuperlo, Rinascimento europeo. Il libro dell'Europa che siamo stati, che siamo e che dobbiamo diventare, Il Sagiatore, Milano, 2022, p. 204). O altă carte semnificativă susține că se exagerează diferența dintre neoliberalismul de azi și autoritarism, luată mai nou ca pivot al politicii externe. Guvernările existente sunt mai curând „eclectice" și, peste orice, este imperativă „re-democratizarea Europei" (Thomas Biebricher, Die politische Theorie des Neoliberalismus, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2021, p.325). Sunt doar două exemple.

Putem găsi, desigur, în istorie analogii consolatoare pentru ceea ce se petrece azi. Realitățile sunt însă noi și aspre, încât nu pot fi ocolite.

Cu o metaforă izbutită, cineva observa că, prin deciziile recente, „Uniunea Europeană s-a împușcat în plămâni". Dincolo de firești afilieri, nu se poate contesta că se comit erori în decizii, iar urmările sunt dramatice. Direct spus: Uniunea Europeană a acumulat probleme redutabile, pe care le are de rezolvat pentru a-și putea asigura viitorul.

Am semnalat în timp unele probleme (vezi A. Marga, Destiny of Europe, Editura Academiei Române, București, 2011). În loc să se reducă, ele s-au extins odată cu o birocratizarea din ultimul deceniu, cu pandemia din 2020 și cu războiul din Ucraina. Iată un tablou actualizat.

Declinul demografic face ca ponderea indigenilor să scadă în Europa. Abia imigrația compensează parțial criza natalității. Pe de altă parte, continuă emigrarea europenilor spre alte continente, cu brain drain-ul respectiv. Sărăcia şi discrepanţele sociale sporesc din nou. Pauperizarea, fie și relativă, urcă din nou în multe țări spre mijlocul social. Deciziile de importanţă majoră ale Europei se adoptă azi lent şi rămân nesigure. Mai nou, în chestiuni ca familia, energia, geopolitica și altele, ele sunt vădit contra naturii. Europenii trimit adesea la Bruxelles exponenți fără valoare, nefolosibili în țară, dacă nu cumva, așa cum s-au petrecut lucrurile cu unele țări, sinecuriști, soții, fiice, agitatori vocali. În unele țări, Europa traversează o criză de lideri capabili să facă față temelor. Pluralismul, în loc să mobilizeze noi energii, paralizează decizii şi anonimizează răspunderea. Democraţia este practicată în multe locuri ca un fel de tehnică de selectare periodică a reprezentanţilor, care se sustrag apoi controlului public. După instalare, guvernele, administraţiile devin opace la cerințele cetăţeanului. Sistemele juridic și administrativ au pierdut conştiinţa sensului lor, devenind schelete rigide, greu de înviorat. Viitorul este colonizat de teamă, iar futurismul negativ, coagulat în jurul devizei „să nu schimbăm ceea ce este, căci va putea fi şi mai rău!", a ocupat numeroase minţi. Cercul deciziei politice este închis pentru majoritatea cetăţenilor, care răspund cu apatie politică şi civică. Pentru tot mai mulţi europeni, viaţa se reduce la muncă şi, eventual, la consum. Centrul care decide alocări financiare este luat uneori ca feudă. Privată de orizont, educaţia devine tehnologie de formare de competenţe rupte de valori. Scăderea nivelului profesional în Europa continuă. Valorile sunt funcţionalizate, dacă nu cumva transferate simplei subiectivităţi. Etica muncii şi pasiunea creaţiei şi-au redus intensitatea. Religia este privită cu suspiciune, în vreme ce teme false, alienarea, singurătatea, violenţa se răspândesc. Sunt reluate tehnici de dobândire a puterii din anii treizeci, iar statul de drept democratic este redus la statul de drept al altor perioade. Altădată subiect al istoriei mondiale, Europa lipseşte astăzi de la adoptarea deciziilor strategice sau doar aprobă. Diplomația ei a fost înlocuită cu o propagandă ce pregătește noi crize internaționale. Europa are personalități de vârf, dar deciziile le ia ignorându-le.Dinamica altor arii culturale a început, deja de câteva decenii, să o exceadă.

În plus, acum, în fața Europei, stau problema virușilor și, la fel de vastă, problema resurselor energetice. Nu s-a făcut analiza organizată a pandemiei, încât măsurile sunt ad hoc, în coada valurilor de infectare. Acum publicul află cât de mare a fost corupția din spatele mult discutatei vaccinări obligatorii. Prețurile energiei și serviciilor publice încep să îi încovoaie pe tot mai mulți cetățeni. Accesul la alimente s-ar putea să devină problemă.

Uniunea Europeană a angajat extinderea spre Răsărit fără a calcula implicațiile. Din criteriile de aderare - democrație, piață funcțională, stat de drept etc. - au rămas doar amintiri. Uniunea Europeană a trecut la politica eronată a sancțiunilor între țări, fără a lua în seamă faptul că părăsirea reciprocității în relații internaționale are costuri insuportabile. În locul consolidării de sine prin dezvoltare socială și economică, ea a apucat calea subminării propriilor premise.

Uniunea Europeană nu este fără realizări. În definitiv, fiecare european are în față mai multe oportunități decât oricând înainte de 1993. Granițele nu mai sunt rigide, orizontul de viață s-a lărgit. Țările bine gestionate s-au dezvoltat fără precedent și-și valorifică produsele.

Dar, tocmai în numele reușitelor Europei unite, este responsabil ca starea și viitorul ei să preocupe. Nu ne aflăm în Europa actuală în fața alternativei „umanism sau barbarie", pe care Husserl o vedea în anii treizeci. Nu ne aflăm nici în fața pericolelor postbelice. Nu ne aflăm în fața vreunui pericol existențial. Dar nici nu este o situație liniștitoare în Uniunea Europeană. După decenii de reușite, brusc, marile probleme - energetice, alimentare, sociale, de competitivitate, de democratizare, de organizare lăuntrică - s-au redeschis. Dosare grele sunt pe masă. Pesimismul sau suficiența sau oportunismul nu rezolvă ceva. Abia reflecția responsabilă pregătește decizia adecvată.

Nu este posibilă economie puternică fără piață ca regulator. Din economia de piață nu rezultă neapărat democrație. Nu este posibilă economie de piață de succes fără cooperare. Azi este și mai clar că democrația liberală dă rezultate numai dacă presupune meritocrația. Cum se observă, personalul selectat în mod improvizat, la limită corupt sau ajuns în funcții prin accidente, slăbește și cea mai liberală democrație. Iar când ideologia substituie gândirea, declinul este implacabil.

Teza mea este aceea că, peste reușitele certe și problemele ei redutabile, Uniunea Europeană actuală are de asumat faptul că sursa majoră a dificultăților ei rezidă în propriile erori. Extinderea a fost de la o vreme în dauna integrării, în loc să o prelungească. Consolidarea instituțională a fost înlocuită cu lărgirea piețelor. S-au încurajat dislocări de forță de muncă, care împovărează iarăși țările ce pierd specialiști. „Capitalismul de caravană" (Reinhard Cardinal Marx) și invazia de produse de mâna a doua în Est sunt contraproductive. Subsidiarizarea este stagnantă de ani buni. Nu se mai fac analize profunde, iar derapajele sunt trecute sub tăcere, în loc să li se spună pe nume.

Nu numai că așteptatul „sfârșit al istoriei" nu a avut loc, dar schimbarea lumii nu se oprește. Conștiințe treze semnalează înaintarea spre un nou aranjament al supraputerilor (Graham Allison, Destined for War. Can America and China escape Thucydides's Trap?, 2017), spre normalizarea relațiilor între civilizații (Teo Sommer, China First. Die Welt auf dem Weg ins chinesischen Jahrhundert, 2019), spre democratizare în condiții de suveranitate națională (Pierre Mannent, La raison des nations, 2006), spre reprofilarea internațională a Marii Britanii, Germaniei și Franței (Andreas Wirsching, Demokratie und Globalisierung, 2015), spre reasumarea de sine a națiunilor (Carlo Masala, Welt-Unordnung, 2016) și redeschidere spre inovație instituțională (Roger Bootle, The Trouble with Europe, 2016). Sunt doar cîteva repere ce nu se lasă escamotate.

Cu puține excepții, propunerile noi în materie de alternative sunt în Europa actuală negative. Unii istorici irlandezi vorbesc de „euroexit", ca și cum, dacă s-ar izola zona euro de restul țărilor europene, nu s-ar întoarce vechea Europă a conflictelor. Nu este soluție nici reducerea Uniunii Europene la o piață comună, căci disparitățile de dezvoltare și tensiunile revin, iar Europa nu-și poate valorifica atuurile istorice. Nu este soluție transformarea unor țări în simple piețe de desfacere, invocând neoliberalismul, căci antrenează cleptocrația și degradarea instituțiilor, cu toate consecințele.

Deunăzi, în discursul rostit la Praga, cancelarul federal al Germaniei amintea perspectiva iminentă a unei Uniuni Europene cu 30-36 de țări membre. Este clar că în competiția supraputerilor de astăzi, Europa trebuie să-și afle organizarea. Rămâne însă deschisă întrebarea cu privire la forma acesteia. Nu s-a continuat cu „Europa națiunilor" din tratatele de bază, cum voiau de Gaulle, Adenauer și de Gasperi, nici cu „superstate"-ul de mai târziu, al perioadei Delors-Prodi. Acum se îmbrățișează formula „imperială". Numai că nu s-a lămurit cum se va conduce un imperiu. Nu s-a văzut în istorie conducere de către toți, dar conducerea de către unii stârnește reacțiile altora.

Uniunea Europeană rămâne un proiect de anvergură, dar el este acum la răscruce. A doua mea teză este aceea că Europa nu poate face față dificultăților fără să convertească principiul subsidiarității și democrația în forme de viață. Noile ei maladii, semnalate de alte conștiințe treze - a „postdemocrației" (Colin Crouch) sau a „autoritarismului post-democratic" (Habermas) sau a „liberalismului autoritar" (Schreek) - pregătesc de fapt crize. Egoismul, nepriceperea și incultura la decizii le agravează.

În multe țări, proliferează simpli demagogi și inși interesați să-și păstreze pozițiile în aparatele birocratice sau în economia darwiniană care au ocupat Uniunea Europeană. Ei controlează instituții și împiedică dezbaterea. Aceștia nu văd decât două alternative: fie plierea la organizarea actuală a Uniunii Europene, fie regresul în naționalismul etnic, pe care îl impută mecanic celor de altă părere. A treia alternativă, cea a reorganizării Uniunii Europene conform tratatelor, care este de fapt cea veritabilă, fiind mai bună, ei nu o mai iau în calcul.

Spus direct, Uniunea Europeană va face față lumii ce vine doar schimbându-și organizarea actuală prin suveranitate statală și democratizare. Nu are suport teama reflexă față de restabilirea identităților naționale, câtă vreme procedurile sunt democratice și valorile, începând cu demnitatea umană, sunt cele universale.

În mod interesant, acest punct de vedere revine recent în scrierile celor mai importanți economiști din Europa. Unii ne spun că problema crucială a Europei este revenirea la „democrația reprezentativă". Pe acest drum, „o democratizare a și o reorientare a politicii ce se întreprinde în numele său", ca parte a Tratatului de bază, vor trebui asumate (Thomas Piketty, Pour une traitée de démocratisation de l' Europe, 2017). Alții nu văd perspective pentru „proiectul" actualei Comisii Europene de convertite a uniunii într-un „imperiu" și apără soluția unei uniuni a statelor ce-și fructifică suveranitatea (Wolfgang Streek, Zwischen Globalismus und Demokratie. Politische Ökonomie im ausgehenden Neoliberalismus, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2021). Este de fapt o „ordine confederală a acestor state, în care statul trebuie să fie suveran, căci altfel nu poate fi democratic".

Iar dacă economiștii resimt nevoia suveranității și democratizării, ne dăm seama cât de acut se resimte nevoia acestora printre ceilalți cetățeni. Orice este mai puțin decât democratizare lăuntrică plus suveranitate a statelor componente lasă Uniunea Europeană în crize.

Din modelările pe care le putem face rezultă o seamă de consecinţe pentru reflecţie. Sintetizez aici trei dintre acestea.

Este nevoie de lărgirea perspectivei. Istoria nu s-a oprit nici în dreptul Reich-ului, nici al victoriei comunismului, nici al neoliberalismului. Dificultățile vieții actuale sunt atât de multe și adânci, încât ele vor presa la schimbări în care vor prevala soluţiile integrative ale unui viitor deschis.

Nu avem a aștepta soluții nici de la decidenți providențiali, nici de la asistența externă, nici de la subiecți în format mare. Mesianismul politic este dezastruos în urmări. Nimeni nu poate înlocui ceea ce au de făcut cetățenii. Este nevoie de reafirmarea „voinței publice" (detaliat în A. Marga, Soarta democrației, 2022) într-o lume în care viaţa fiecăruia depinde de decizii ce se iau în instituţii.

Uniunea Europeană va fi tot mai mult sub presiunea reorganizării (vezi Jochen Bittner, So nicht Europa!, 2010). Cum bine s-a observat, nu formula „tehnocratică" sau formula „imperială", ci abia formula „federală" (vezi Anthony Giddens, Turbulent and Mighty Continent, 2014) deschide perspective. Ea și este preluată astăzi în formula „confederală". În orice caz, fără reorganizare pe direcția descentralizării, încât suveranitatea statelor componente să redevină reală, și fără democratizări interne, conform proiectului originar, soarta Uniunii Europene va fi complicată.

Nu fuga de răspundere prin invocarea a ceea ce fac alții pe lume, ci asumarea problemelor redutabile este soluția. Că în Uniunea Europeană sunt bani la dispoziție, este foarte bine. Știm însă că banii fără viziune, nu duc departe. Este salutar că se vrea independența energetică - nimeni nu contestă această aspirație. Că se vor surse noi de energie în timp, este firesc. Că ne întoarcem la surse clasice (cărbuni, petrol) - pare obligatoriu. Dar de ce să nu se aplice optica economică și cooperarea mutual profitabilă în relații cu orice țară din lume? A treia mea teză este că nu se ajunge nici la democratizare și nici la dezvoltare de sine fără cooperare.

Europenii sunt îngrijorați. Ei plătesc deja din greu odată cu crizele energetică, a muncii, a transportului, a serviciilor sanitare. Alte domenii ale vieții lor sunt la risc. Dar cine a luat deciziile care au dus la situația de azi? Nu cumva și răspunsul public este valoare europeană?

Pe lângă altele, sunt câteva erori proeminente în deciziile actualei Comisii Europene. În locul cooperării, ea cultivă ostilitatea - înăuntrul ei, față de cei cu alte optici, și în afară - când se știe că din ură nu iese ceva pozitiv. Ea vrea extindere cu orice preț, fie și slăbind integrarea. Ea acceptă, prin decizii birocratice, scoaterea din rolul firesc, de națiuni inovative, a unor țări - ceea ce a costat totdeauna în istoria modernă. În locul democrației, ea acceptă autoritarisme docile. Ea s-a angajat la scindarea lumii, când se știe că jocul este primejdios.

Ridică întrebări, căci europenii vor fi cei care vor achit nota de plată, deciziile actualei Comisii Europene privind Ucraina. Trebuie, oare, să se concure la înarmarea unui regim? Nu ar fi înțelept să se constate, plecând de la criterii proprii, că avem de a face cu un stat în frontiere nefirești în toate direcțiile și cu un regim instalat așa cum ne spun istorici francezi, germani și americani - un regim ce nu a putut integra minoritățile, a lichidat pluralismul și întreține o mafie? Trebuie ca, în loc să se pledeze, conform valorilor proprii, la punerea în aplicare a acordurilor existente de securitate europeană, ce includ în suveranitate securitatea vecinului, să se închidă ochii? Trebuie să se ia de bună inițiativa aventuroasă a lui Boris Johnson de a crea, după brexit, o Piață Comună cu țări din Răsărit și de a încerca demantelarea Rusiei? Trebuie luate decizii fără viziune?

Ar fi de înțeles matur că europenii vor trăi tot în geografia actuală, că anii de cooperare au adus avantaje fiecărei părți și că istoria nu se sfârșește. Ea nu se sfârșește cu nimeni. (Din volumul A.Marga, Ordinea viitoare a lumii, noua ediție)

Andrei Marga