• Tweet

În 1990, odată cu ieșirea ei din sistemul de alianțe sovieto-centric, în contextul dispariției ordinii mondiale bipolare, România își punea problema referitoare la revizuirea politicii sale de alianțe.

Alegerile erau circumscrise de tradițiile culturii sale geopolitice care îi spuneau că unipolarsimul nu o avantajează iar neutralitatea este o iluzie, precum și limitate la oferta existentă pe piața geopoliticii globale. A trecut o treime de secol. O privire retrospectivă ne arată că SUA, UE, Germania, Italia, Polonia, Ungaria, Turcia, Rusia, China de azi nu mai sunt cele de atunci. Iată de ce alianțele noastre de atunci, dorite și realizate, trebuie regândite în lumina realităților de azi. Atunci ele serveau sau, cel puțin, păreau a servi intereselor noastre naționale. Astăzi, nu mai este la fel. Or, alianțele se constituie în funcție de interese, iar nu interesele se aleg în funcție de alianțe.

Obiectivul realist al României în anii 1990 putea fi sintetizat de formula „o Românie puternică într-o Europă puternică". Alte obiective erau accesorii.

Sintetizând viziunea noastră de atunci pot spune că unilateralismul ne părea o soluție nerealizabilă, nedurabilă și indezirabilă. În spatele lui vedeam o lume în care principalii actori erau două superputeri hard decadente - SUA și Rusia, care, pentru a rămâne în atelierul proiectanților noii ordini post-bipolare trebuiau să se reformeze de manieră sistemică, și două superputeri soft emergente - China și UE. Atât superputerile decadente cât și cele emergente trebuiau să conlucreze pentru a stabili împreună modelul unei ordini globale dezideologizate, în care securitatea era indivizibilă iar solidaritatea era singura formă inteligentă de egoism național.

Pentru a se putea integra confortabil în acest proces și a-l putea influența, România trebuia să își normalizeze, după caz, relațiile cu vecinii și totodată să se profileze (prin inițiative și acțiuni, iar nu prin declarații) ca lider regional, împărțind împreună cu Polonia și Turcia responsabilitatea gestionării unei frontiere care se întindea de la Marea Baltică la Marea Egee. Pe acest aliniament Polonia își asuma răspunderea pentru sectorul baltic, România pentru sectorul pontic, iar Turcia pentru sectorul mediteranean. Aliniamentul respectiv nu era conceput, însă, ca o linie de despărțire, ci ca o linie de unire între spațiul euro-atlantic, în care românii voiau să se integreze, atrași de modelul vieții de acolo, și cel euro-asiatic.

NATO era nimic mai mult decât o alianță defensivă politico-militară; unica existentă în momentul la care ne referim. Ea era necesară pentru a garanta securitatea României în termenii puterii armate, pentru ipoteza renașterii imperialismului rus sau a iredentismului maghiar. Dincolo de atari abordări prudențiale, extinderea alianței nord-atlantice nu era văzută ca fiind un act anti-rusesc; dimpotrivă, ea trebuia să consolideze securitatea tuturor celor aflați de o parte și de alta a liniei de demarcație, pentru ca astfel să le permită cooperarea, ca prim pas către un pact defensiv universal. Pe o atare linie de gândire România a salutat și susținut crearea Parteneriatului pentru pace.

Ceea ce era cu adevărat important pentru noi era integrarea în UE. Aceasta însemna o schimbare reală în modul de gestiune a destinului național. Apartenența la NATO nu ar fi urmat să se resimtă fizic în viața cotidiană a cetățeanului român. În schimb, calitatea de membru al UE trebuia să schimbe calitatea vieții de fiecare zi a acestuia în modul cel mai concret. NATO oferea siguranță internațională. UE promitea siguranță individuală, socială și națională, în afara celei internaționale.

NATO era o organizație interguvernamentală în cadrul căreia primatul american însemna pentru ceilalți membri susținerea, inclusiv prin aport financiar, strategiei de apărare a SUA în emisfera nordică (cu perspectiva extinderii la nivel global), în schimbul implicării acesteia, cu toată puterea sa militară, în menținerea păcii și a libertății comerțului la scară globală.

UE era, în fapt, o federație, dar una complet diferită de cea cunoscută ca fiind Statele Unite ale Americii; respectiv era o federație de state națiune. Deși la prima vedere diferențele erau nesemnificative, astăzi, când UE se americanizează iar America se sovietizează, ele se dovedesc a fi fost esențiale.

Criteriul federalizării statelor americane (chiar înainte de a-și fi dobândit independența în raport cu puterile coloniale care le stăpâneau) a fost geostrategic. Statele în cauză erau niște teritorii locuite de populații de coloniști descinși acolo cu Vechiul Testament în desagă și cu pistolul în mână pentru a ocupa noul „Pământ promis" și a se îmbogăți prin acumulare primitivă de capital. Potrivit primei lor Constituții, statul federal avea competența de a aduna impozite pentru a finanța o armată comună. Exact ceea ce UE nu a considerat a fi misiunea sa nici până azi (sau, mai exact, până la Emmanuel Macron).

Federalizarea statelor membre ale UE a avut loc pe criteriul realizării aspirațiilor naționale fără violență. Europenii nu s-au federalizat pentru a forma o națiune care să se poată apăra de alții sau să se lupte cu terții, precum americanii, ci pentru a se apăra unii de alții, pentru a nu se lupta între ei, pentru a-și putea realiza aspirațiile fără ca națiunile lor să se mai concureze (în războaie monetare, comerciale, ideologice și, în cele din urmă, totdeauna, militare). Europenii nu au căutat pacea lumii, ci pacea lor. America s-a ridicat ca putere globalistă. UE s-a născut ca o entitate inter-naționalistă sau trans-națională.

SUA a urmărit să creeze, inclusiv cu puterea armelor, o piață globală pe care produsele și serviciile oferite de puternica sa economie să poată circula liber. Națiunile imperiale europene, mai ales după ce și-au pierdut, în contextul ordinii mondiale bipolare dominate de US (Uniunea Sovietică) și USA (Uniunea Sovietică Ailaltă), imperiile coloniale, au văzut UE ca pe o piață unică în spatele frontierelor căreia economiile lor naționale, altminteri în permanentă criză, să se protejeze, prin federalizare, de concurenții globali din afară și să se poată lua la trântă cu aceștia.

SUA a folosit drepturile omului, definite potrivit organizării sale interne de concepție anglo-saxonă, liberală și inegalitară, cărora le-a atribuit, cu de la sine putere, caracter universal, ca pe o armă pentru a pune presiune asupra regimurilor de guvernare ale altor state și a le impune prioritățile ei politice. UE a descoperit drepturile omului în lupta popoarelor europene cu absolutismul monarhic. O luptă în focul căreia s-au născut națiunile suverane ca incubatoare ale democrației în cadrul cărora puterea a trecut de la monarh (cel a cărui religie trebuia să o adopte poporul) la popor (cel a cărui religie trebuia să o adopte monarhul).

Democrația americană își are originea în războiul de independență al coloniilor cu puterea colonială, deci într-o confruntare externă, mai degrabă decât într-una internă. Așa se face că sclavia și pedeapsa cu moartea au fost abolite în Europa (în spațiul UE de azi) cu mult înainte de a fi fost abolite în America (pedeapsa cu moartea se menține și azi în unele state americane).

Iată explicațiile caracterului ereditar al conflictului euro-american.

Odată cu crearea NATO, în 1949, și prin NATO, SUA, la acea vreme o superputere emergentă, a dorit să gonească Rusia sovietică, o altă superputere emergentă, din Europa (pentru a ajunge să împartă Europa cu ea), și să pună Europa sub controlul său, ocupând-o economic, politic și militar (pentru a ajunge să se alieze cu ea împotriva URSS, rivalul său strategic). După 1990, când URSS renunță la statutul său de superputere globală, punând astfel capăt ordinii mondiale bipolare, Europa (occidentală și centrală), organizată politic pe baze federale ca uniune de state-națiune și cetățeni, adică UE, încearcă să scape de tutela americană și să se apropie de Rusia post-sovietică / post-imperială. Germania, ca principală putere economică europeană, în parteneriat politic cu Franța, ca principală putere militară continentală a UE (Marea Britanie, putere insulară, a preferat mereu integrarea transatlantică, contând că SUA îi va oferi posibilitatea de a scăpa de concurența Europei continentale), au dorit să înlocuiască doctrina NATO sintetizată în formula „Rusia afară (din Europa - nn), America înăuntru (în Europa - nn) și Germania jos (ca putere europeană - nn)" cu o doctrină a „Europei germane" exprimată prin maxima „Rusia înăuntru, America afară și Germania sus".

După cel de Al Doilea Război Mondial, Germania, împărțită în două părți, una sub ocupație sovietică și alta sub ocupație americană, a jucat la două capete, încurajând prezența militară a SUA în zona vestică, pentru a se asigura împotriva unei agresiuni ruse, dar și deschizându-se către Moscova prin vestita Ostpolitik a lui Willy Brandt. După încetarea Războiului rece și reunificarea germană (cu masiv sprijin sovietic și împotriva reticențelor franco-britanice), de la Helmuth Kohl și până la Angela Merkel, Germania, în timp ce proclama fidelitatea sa transatlantică, a încercat constant să scape de sub dominația SUA mizând pe cartea rusă.

Războiul purtat azi de SUA în Ucraina reprezintă răspunsul american la această strategie europeană. Prin el o Americă, de astă dată decadentă, caută să revină la doctrina inițială a NATO, ținta principală fiind UE sau mai exact Europa (franco) germană. Rusia este un adversar subsidiar cu care America s-ar putea înțelege din nou.

Tocmai pentru a nu se ajunge la o asemenea înțelegere peste capul lor puterile vest-europene fac tot ce pot pentru a amâna sfârșitul războiului din Ucraina. Aceasta cu prețul prăbușirii puterii lor economice; prăbușire pe care Germania o vede ca fiind, totuși, un cost acceptabil pentru obținerea dreptului la reînarmare și revenirea ei la rangul de mare putere militară (deocamdată alături de Franța, dar, în perspectivă, din nou în rivalitate cu Franța). Astfel, UE se transformă, sub ochii noștri dintr-o superputere globală soft într-o putere regională hard. Ceea ce nu convine României.

Între timp lucrurile s-au complicat prin apariția Chinei ca nouă putere globală emergentă, în contextul mai larg al ridicării actorilor asiatici la rang de jucători globali relevanți, împinși de superioritatea tot mai accentuată a puterii lor economice, demografice și culturale. Națiunile culturale asiatice, a căror emancipare politică a fost sprijinită de SUA, ca națiune civică imperială, pentru a lovi în imperiile coloniale europene multinaționale, alături de vechile imperii asiatice (otoman și persan), se ridică acum împotriva vechiului lor protector, epuizat prin exercitarea îndelungată a funcției autoasumate de jandarm global, pentru a-i cere să accepte o nouă ordine multipolară.

Ca putere emergentă, UE era aliatul natural al acestora, sens în care ar fi trebuit să reseteze raporturile sale cu America și, în general, toată politica sa de alianțe; ceea ce ar fi determinat și reevaluarea alianțelor României. Războiul americano-rus din Ucraina a dovedit că UE, în ciuda dorințelor și a intereselor sale obiective, nu este în stare să se desprindă de tutela americană, „securitatea opresivă" oferită de SUA, superputerea consacrată, fie ea și decadentă, fiind mai atrăgătoare decât perspectiva aventurării de una singură în definirea unei alte ordini mondiale împreună cu alte puteri emergente. Astfel, UE s-a auto-condamnat să rămână doar un muzeu de istorie.

Adrian Severin