• Tweet

Nu cred că există soluție ideală pentru problema ucraineană, ci doar o soluție optimă, care nici aceea nu este garantată. Când căutăm optimul trebuie să ne gândim la ceva care este totuși conform cu natura lucrurilor. Ceea ce este împotriva naturii nu durează. În atare context mă gândesc inclusiv la felul de a fi al ucrainenilor (pe care l-am studiat cu destulă atenție) și care este diferit de cel al rușilor. Cu Ucraina ne învecinăm, dar în raporturile marcate de dificultăți obiective, dar mai ales subiective, cu acest vecin, Rusia nu ne este dușman. Poate dimpotrivă.

Soluția optimă nu mulțumește deplin pe nimeni. Toți pot să se acomodeze, însă, cu ea și ea este mai bună și mai sigură decât războiul. Asta mă face să spun că finlandizarea Ucrainei (în sensul rămânerii în afara oricărei alianțe militare) la pachet cu federalizarea ei (de-a lungul liniilor de demarcație naturală economice, etno-culturale, religioase, lingvistice și sociale) sunt ingredientele soluției optime. Că va fi război sau nu, sub presiunea necesității tot spre asta vor merge lucrurile. Din perspectivă românească, o Ucraină germanizată (căci SUA o vor lăsa în seama europenilor sub aspect politico-administrativ, rezervându-și eventual doar prezența militară) va fi o verigă a acelui lanț, descris de unii prin recurgere la metafora „pitonului slavo-maghiar", format din Bulgaria, Serbia, Ungaria și Ucraina (actori româno-sceptici, când nu sunt românofobi), înnodat în Marea Neagră (lac mai mult sau mai puțin rusesc), care va încercui și strangula România. În anul 1997, am încercat, împreună cu Polonia, să fac din România o ancoră a Ucrainei în portul occidentului european. Acesta (iar nu intrarea în NATO) a fost, poate, și principalul rost strategic al Tratatului politic de bază cu Ucraina din 1997. 

Cei care au înțeles mișcarea și nu le-a convenit, au demonizat tratatul. Dacă SUA a dorit constituirea trilateralei România-Ucraina-Polonia, ca modalitate de extragere a Ucrainei din sfera de influență imperială rusă, și a fost interesată de conceptul românesc al trilateralelor „spate în spate" România-Bulgaria-Grecia și România-Bulgaria-Turcia, ca modalitate de disipare a tensiunilor turco-elene, entuziasmul s-a oprit acolo unde s-a înțeles că astfel se realizează în Europa centrală o structură de securitate în afara NATO, care, odată integrată în NATO va aduce acolo un posibil centru de putere specific și un grup de influență autonom. De aceea, la Madrid, în 1997, România a fost decuplată de Ungaria, Polonia și celelalte state ale grupului de la Viszegrád. Germania a fost ostilă nașterii unui cerc de putere integrată în Mittel Europa, potențial prea mare pentru a fi controlat și tranzacționat de Berlin în cadrul unui alt acord de partaj, de astă dată conform intereselor germane. Rusia a fost, la rându-i nemulțumită de faptul că normalizarea relațiilor româno-ucrainene făcea ca singura care să aibă conflicte geopolitice latente cu Kievul să rămână Moscova. Între timp acele conflicte au devenit actuale. Românii au căzut în capcana acestei demonizări și încercarea a eșuat.

Astăzi Ucraina este românofobă în mod organic și de aceea riscurile pe care și le asumă România în raport cu Rusia, sprijinind-o, sunt împotriva naturii. Ele nu vor fi răsplătite de nimeni. Odată cu încheierea tratatului româno-ucrainean, aveam de gând să creez două cupluri de forțe sau dacă vreți, doi clești care să garanteze Ucrainei integritatea și suveranitatea, garantând, totodată Europei occidentale și Rusiei că Ucraina nu va fi un factor de destabilizare, insecuritate și dezbinare: cuplul româno-polonez și cuplul româno-rus. De fapt, acesta ar fi fost un mare clește strategic ale cărui brațe opuse ar fi fost articulate de România. Pentru asta ar mai fi fost necesar ca Occidentul să nu dorească transformarea Ucrainei în protectorat și avanpost pe frontul rusesc al puterilor euro-atlantice. Proiectul a avut multe șanse dar a căzut sub blestemul miopiei și egoismului hegemonilor occidentali. În acest sens, Occidentul euro-atlantic nu a fost prietenul nostru.

Așa se face că România revine azi în cleștele ruso-maghiar, care mai devreme sau mai târziu se va transforma în clește germano-rus având ca piesă de articulare a celor două brațe Ungaria. Aceasta fiind o țară pe care eu am dorit cu sinceritate să o conving că are mai multe de câștigat din parteneriatul strategic cu România, decât din rivalitatea strategică cu România. Am fost pe punctul de a o reuși; iar dacă reușeam, Occidentul ar fi fost obligat să țină seama de noi. Așa, însă, Ungaria basculează spre Orient, iar România basculează spre Infern. Preocupată mai mult de păstrarea propriei puteri, decât de pacea lumii, America ne-a trădat. Nu din răutate, ci din egoism; un egoism căruia i-a lipsit inteligența. După părerea mea, Președintele Putin știe că românii nu vor războiul și sper să înțeleagă faptul că, indiferent de situația actuală, Rusia trebuie să se comporte în așa fel încât să nu își înstrăineze poporul român pe termen lung. Rănile neînchise ale trecutului sunt și așa suficiente.

Realitatea momentului este, însă, aceea că guvernul din România duce o politică neromânească, fapt care nu poate fi ignorat. Atât timp cât poporul român tolerează acest guvern, România se manifestă în relațiile internaționale potrivit deciziilor lui, iar nu dorințelor populare și, în mod concret, Rusia trebuie să răspundă (sper eu, cu înțelepciune și moderație) belicismului real al politicii oficiale, pacifismul României profunde exprimându-se doar metafizic. Mai mult, guvernul care alimentează confruntarea a rezultat, cel puțin formal, din voturile românilor. Deci, românii au votat după dorință, iar pentru ce au dorit trebuie să răspundă în consecință.

Desigur, oricine poate greși, dar avantajul democrației constă în aceea că deciziile greșite se pot corecta fără violență. Când ele nu sunt corectate, ci, dimpotrivă, repetate (teoreticianul felației „Marelui Licurici" a fost ales ca președinte de două ori și confirmat prin două referendumuri, iar atletul globalismului antidemocratic și antinațional de două ori), greșeala umană devine greșeală diabolică și atunci nu putem cere străinilor mai multă înțelegere pentru greșelile noastre, decât capacitatea noastră de a nu le tot repeta. În fine, deși distinși experți români în drept internațional încearcă să dea răspunsuri solicitărilor Moscovei făcând trimitere la tratatul bilateral dintre Rusia și România, trebuie spus că în acest moment litigiul Rusiei este cu NATO, iar nu cu România.

Desigur, România este membru al NATO și fără ea, cel puțin teoretic, NATO nu ar putea lua decizia de a se extinde în Ucraina sau Georgia, dar Rusia nu contestă dreptul României de a fi intrat în alianța nord-atlantică, ba chiar nici dreptul alianței de a se fi extins până acum, ci își exercită dreptul de a se simți în nesiguranță în vecinătatea imediată a bazelor militare NATO (așa cum și noi ne simțim în nesiguranță în vecinătatea armatei ruse) și de a lua măsuri pentru a-și întări prezența militară în proximitatea acestora. În acest sens, Rusia lasă NATO posibilitatea de a opta între a se duce cu armata ceva mai departe și a se vedea confruntată cu un anumit răspuns rus față de prezența acesteia pe actualele amplasamente sau pe unele încă mai apropiate de teritoriul său. Discuția nu se poartă cu România, ci cu NATO și ea nu antamează în nici un fel aplicarea tratatului politic de bază româno-rus. Dacă are ceva de spus în contextul dat, România trebuie să o spună la Bruxelles, iar nu la București sau la Moscova.

Numele României a fost pomenit doar întrucât NATO deține un scut anti-rachetă pe teritoriul românesc, pe care experții militari ruși, poate corect sau poate greșit, îl consideră susceptibil de a fi folosit în scopuri ofensive împotriva Rusiei. Diplomația rusă nu a contestat dreptul României de a-l găzdui și nici nu a cerut României să „expulzeze" scutul, ci a cerut NATO să îl ia de acolo. De ce se bagă atunci România direct în vorbă și nu se pronunță doar prin intermediul NATO, încercând să pară mai imperialistă decât împăratul și să atragă asupra sa ostilitatea Rusiei? De aceea, este cel puțin ridicolă decizia ministrului Bogdan Aurescu de a-l convoca pe ambasadorul rus la București, pentru a protesta împotriva faptului că acesta, într-o conferință de presă, a reiterat vechea îngrijorare a Moscovei privind posibilitatea ca NATO să transforme scutul de la Deveselu într-o lance aruncată împotriva sa. În afara faptului că ambasadorul nu încălcase nici o uzanță diplomatică și nu spusese nimic care să vizeze lezarea României, exprimând doar o poziție cunoscută a țării sale în chestiunea faimosului scut anti-rachetă (și este evident că dacă NATO deține un arsenal pe teritoriul românesc, în caz de război România va fi țintă), discuția viza NATO și răspunsul trebuia dat de reprezentații oficiali ai NATO, fără a exista vreo justificare ca România să își bage capul în poză.

 Interesele României sunt complexe, așadar, și asta corespunde complexității care caracterizează complexul de boli de care suferim. Asta face ca terapia adecvată unei boli să fie contraindicată în cazul altora. Spre a găsi mixul optim, precum și „farmacia" de unde putem procura medicamentele necesare, avem nevoie de „medici" români pricepuți. Îi avem noi în acest moment? Nu! Aceasta pare a fi una dintre principalele noastre vulnerabilități. De aceea nu putem să ne bazăm pe jocul nostru și pe rezultatele pe care le obținem în meciurile directe cu alți jucători politici, ci suntem legați de rezultatul jocurilor altora. Oricum, un lucru ar trebui să ne fie clar. În relațiile internaționale nu există prietenie sau dușmănie. În aceste relații nimic nu este personal. Totul ține de interese și de putere. De aceea, nici Rusia nu ne este dușman, așa cum cred unii, nici SUA nu ne este prieten, așa cum clamează alții. Trebuie să lucrăm cu toți și cu fiecare în funcție de interesele noastre, și să ne punem în raporturile cu ei pe poziții care să ne permită promovarea optimă a acestor interese. Până la urmă totul depinde de noi și de voința Domnului. Doar că Dumnezeu este departe și are multe alte griji, în timp ce noi suntem aici și dacă ne vom ajuta singuri, cu siguranță El ne va ajuta.

Adrian Severin