• Tweet

Din chaos, Doamne,-am apărut și m-aș întoarce-n chaos...
Și din repaos m-am născut. Mi-e sete de repaos.

Cine a urmărit dezbaterea televizată dintre Donald Trump și Joe Biden a realizat că decăderea vieții publice americane devine nu numai vizibilă prin caracterul ei mondializat, ci este replica nefalsificată a lipsei oricărei reguli civilizaționale. America nu mai are nici un fel de cadru civilizat de reglare a tensiunilor interne.

Totul începe cu the Donald care se crede geniu și de patru ani ne declamă acelasi discurs al geniului neînțeles, atacat de state paralele, de bubuli sau de marțieni care tocmai și exclusiv numai pe Marele Blond vor să îl distrugă. Continuă cu un fost vice președinte care a dovedit eleganța necesară de a servi un prim președinte afro-american la Casa Albă dar care la vărsta pe care o are este extrem de fragil și cu multe lipsuri. În SUA lui Reagan asemena spectacol degradant nu putea avea loc. În lumea unui Mitterand, a unui Khol sau măcar in lumea deschiderii unui Deng, asemenea decădere civilizațională nu putea exista.

Modestia unei republici tinere, recunoașterea că istoria este prea nouă pentru a își aroga superioritatea universală doar pentru că populațiile indigene ale continentului nou descoperit au avut nenorocul să nu fi inventat tunul cand albii le-au cucerit și măcelărit, precum și o onestă analiză a lipsurilor acute sociale, economice, politice, culturale, toate aceste elemente impuneau o civilitate reală la Washington, Măreția americană era produsă de munca prost plătită a imigranților, de marile sacrificii pe care primele generatii de coloni le-au făcut, de lipsa de bogăție la nicelul maselor și de pedeapsă aspră, finală a lăcomiei unora care furau de stingeau sub faldurile demicrației, încă de la începturile noilor colonii americane. Măreția morală a SUA era de altfel permanent exprimată prin asumarea și corectarea, atat cât este uman posibil, a marilor erori economice, filosofice și politice ale construcției republicii americane și printr-un război, câștigat, alături cu alte mari popoare, în fața a două imperii europene ale răului: nazist și sovietic. SUA erau o țară la locul lor, care respectau lumea. Astăzi, același imperiu, nu numai că nu mai respectă pe nimeni, dar distruge sistematic, prin politica sa trumpiană, orice urmă de civilitate.

Astăzi, într-o America post capitalistă, a post civilizatiei, într-o Americă a rasismului instituțional și al emisiunii de trist renume the Apprentice (Ucenicul), un produs exclusiv de plastic, plin de mucegaiul falsului intelectual, (în România avem produsele academice nocive obținute pe principiul copy-paste, în SUA există produsul nociv al Ucenicului), urlă timp de doua ore la un opozant, din calitatea sa de presedinte al tinerei republici. Un spectacol jenant dar real al coșmarului pe care umanitatea este obligată să îl traverseze, cu gândul la pericolul realegerii individului pentru un nou mandat.

Așa cum ne învață știința, ca animale sociale cu intelect superior, ființele umane au evoluat pentru a fi actori desăvârșiți. Supraviețuirea și capacitatea a rasei umane de reproducere depind practic în totalitate de calitatea spectacolelor pe care aceasta le dă în fața mediului înconjurător și a celorlalti forme de viață. Intrăm în lume pregătiți să îndeplinim roluri și să gestionăm impresiile celorlalți, cu scopul evolutiv final de a ne înțelege și de a avansa în grupurile sociale care ne definesc cine suntem. Scopul actorului uman este să supraviețuiască decent, avand în vedere complexitatea sa ideatică. Pentru animale, scopul este simpla reproducere. Pentru om, scopul actoriei, deși ne-artistic în esență, este extrem de clar definit: să fie stăpân pe spațiul din jurul său. În cazul președinților americani, mai mult decât chiar Ronald Reagan, Donald Trump pare extrem de conștient de faptul că acționează întotdeauna pe o scenă. Trump joacă Trump. De aici și esența falsului, nocivul personajului, impermeabilitatea la calitate și pozitivare, schizoidia pe care o manifestă în raport cu orice valoarea umană. Personajul Trump se mișcă prin viață ca un om care știe că este mereu observat. Exacerbând necesarul de atenție, Donald Trump a transformat America într-o scenă. Nu contează calitatea, nu contează mesajul, nu are idei, nu are sentimente. Nu are decât pene colorate de arătat. Pentru el contează doar cantitatea resursei de supraviețuire. Cât mai mare resursa, în cazul nostru numarul de votanți, cu atat mai împăunat devine actorul Trump. Dacă toate ființele umane sunt, prin însăși natura lor, actori sociali, atunci Donald Trump pare să fie cel mai mult. Trump este originalul primordial. Cu el poți începe orice curs universitar în psihologie clinică. Cu el începe minciuna teatrală, cu el se definesc standardele decăderii și calitatea fiecărei seri de teatru. Indiferend la nevoile publicului, societății, republicii pe care din nefericire o conduce, Doanld Trump este exemplul cel mai vizibil al unui om care nu a fost atins de suflet. Pentru el supraviețuirea înseamnă doar istoria decadentă a egoului. Iar, acolo pe scena inundată de televiziuni, actorul Trump îl joacă pe președintele Trump. Discordia dintre real și imaginar a fost atat de brutală încât nimeni nu a mai înțeles ce spunea ființa umană Trump. De fapt aceea nu a existat. Urletele, minciunile, spațialitatea fizică transformată în armă de distrugere în masa, limbajul absolut irațional, au devenit în acele doua ore, căderi, eșecuri totale ale omului Trump. Si această concluzie este extrem de valoaroasă în a înțelege de ce o cohortă de americani fără destin, fără cariere, fără educație, fără perspectivă sau viitor, fără cea mai simplă rațiune vor să îl voteze. Doar pentru a menține privilegiile rasiale, sociale și de lenevie economică cu care electoratul trumpian s-a născut, devenind de la sine înțeles drepturi asupra altor categorii de cetățeni americani, nu pare a fi o explicație satisfăcătoare. De ce totuși, acest păun zgomotos și plin de ură, cu o valiză nucleară lângă el și cu o armată imensă capabilă să radă țări de pe fața pamântului (vezi cazurile Afganistan și Irak), este adulat și votat de milioane de oameni? Probabil că umanitatea va studia acest accident american, exact ca și în cazul unui Stalin sau Mussolini, pentru generatii.

De când Sigmund Freud a analizat viața și arta lui Leonardo da Vinci, în 1910, cărturarii au aplicat lentilele psihologice în a înțelege viața unor oameni celebri. Pe tărâmul politic, psihologii au demonstrat recent cum trăsăturile fundamentale ale personalității umane - cum ar fi extroversia și narcisismul - au modelat stilurile distinctive de conducere ale președinților din trecutul SUA și deciziile pe care le-au luat. În timp ce o serie de factori, precum evenimentele mondiale sau realitățile politice, determină ce pot și ce vor face liderii politici în funcție, tendințele fundamentale ale personalității umane, care diferă dramatic de la un lider la altul, sunt printre cele mai importante de studiat și înțeles.

Personalitatea lui Trump este cu siguranță extremă în raport cu orice standard de studiu. Mai mult, orice specialist va recunoaște că formatul originar trumpian (devenit aproape corosiv cu trecerea timpului) este el însuși deosebit de rar pentru un candidat la președinție. Mulți oameni care îl întâlnesc pe omul Trump, par să îl definească ca o ființă zbuciumată. Un zbucium interiorizat, permanent și, acum la vârsta senectuții foarte puțin stăpânit. În calitate de dezvoltator imobiliar, Trump și-a asumat cu siguranță riscuri mari, deși, după eșecurile majore din anii '90a devenit un om de afaceri mult mai conservator. Ca urmare a riscurilor pe care și le-a asumat, astăzi Donald Trump poate (și o face) să arate lumii turnuri de birouri sau apartamente urbane luxoase, cursuri de golf fastuoase și o avere personală care este, după unele estimări, la nivel de miliarde de dolari, toate care îi aduc în mod clar mari recompense psihice. Confirmarea zbuciumului său interior este tocmai averea pe care o clamează. Deciziile riscante au dus, de asemenea, la patru falimente distrugătoare din punct de vedere al imaginii, un divorț de singura femeie care l-a echilibrat, de altfel și mama principalei generatii de copii ai săi, ceilalți fiind doar produse necesare pentru a confirma la nivel personal calitatea următoarelor căsnicii. Și pentru că este privit ca fiind în mod semnificativ mai puțin ideologic decât majoritatea bărbaților din categoria lui socială (nici nu ar avea de ce un patron de hotel să aibă ideologie, căci la alesul perdelelor nu îți trebuie prea multe concepte morale), Trump are o capacitate rară pentru președinți în funcție, aceea de a negocia orice, cu condiția ca succesul să îi fie recunscut. O trăsătură trumpiană puțin cunoscută a fost și este mistificarea. Trump s-a declarat tot timpul constructor. Înnobilând prezenta sa pe aceasta planetă. În realitate el nu a construit nimic. Clădirile Trump sunt efectiv doar cu numele. Altfel, ele au fost contruite de companii serioase, cu tradiție și de către arhitecți reali. Trump a pus doar un nume. Devenind patron al mai multor cazinouri și hoteluri, Donald Trump a avut nevoie de conversia frauduloasă de la cel care alege numărul de paturi dintr-o camera la cel de constructor de clădiri, adică a unei meserii severe, adevărate. Aceeași formă de fraudă a încercat-o și atunci cand a devenit președinte. În negocierile cu Koreea de Nord a incercat să plece de la premisele unei construcții noi, uitând ca mai toate regimurile de tip unipersonal sunt recunoscute pentru calitatea construcțiilor. Trump constructorul nu a putut negocia cu Kim constructorul. Cum nu a putut niciodata negocia de la egal la egal cu ceilalți leader de republici unipersonale. De aici și zbuciumul lui permanent de a migra din poziția de compărator de prosoape de spa în poziția de mare constructor de clădiri. Falsul fiind evident, toți ceilalți cu care negocia din poziția de presedinte al SUA nu aveau cum să îl crediteze cu calitățile pe care el le clama, ele ne-existând.

Datorită acestei poziționări de profil profesional, pentru observatorii politici Donald Trump, în anumite aspecte este conservator, în altele este liberal și pentru o mare parte de acțiuni el este de neclasificat. Trump ar putea fi capabil să își schimbe poziția cu ușurință, lăsând loc pentru a manevra în marile dosare de politică mondială. Dar, pe ansamblu, aceasta fraudă identitară este puțin probabil să îl ferească de deciziile riscante care, în cazul în care ar rezolva anumite situatii, foarte sigur ar provoca viitoare dezastre pe care el să nu le accepte ca fiind responsabil pentru ele.

Cazul eșecului dialogului cu Koreea de Nord sau cu China demonstrează că lipsa de stabilitate a definiției primordiale provoacă, la Trump, un întreg spectru emoțional care îl destabilizează. Atacul său permanent la adresa unor companii globale non americane, spre exemplu Huawei sau la adresa industriei constructoare de automobile germane, a fondatorilor acestor imperii economice sau leaderilor politici (insultele adresate cancelarului german Merkel sunt efectiv subiecte de teze de doctorat) are la baza tocmai migrația violentă și nesubstanțiată de la un decent om de afaceri în real estate, cu un suces moderat, la marele constructor de clădiri simbol ale Americii. Inserția sa în istoria simbolică americană a provocat tocmai aceste decizii riscante, deseori dezastruoase. La nivel prezidențial tocmai dorința sa de a se imersa în linia marilor conducători americani care au creat istoria republicii a provocat și cele mai disperate sărituri în gol ale lui politicianului Donald Trump.

Distorsiunea a provocat de altfel decizii riscante pozitive, cum ar fi apelul personal la dictatorul Kim de la Phenian, dar a provocat, odată cu eșecul dialogului, apariția atacurilor asimetrice (ca exemplificare a genialității politice trumpiene) împotriva Chinei și a ceea ce el consideră a fi simbolurile noii dominații chineze în lume. Astfel, Trump a inventat impunerea cu forța a instrumentului memorandumurilor inter statale, care seamănă mai mult cu legile economice și rasiale naziste impuse celebrei axe de state pro hitleriene de către Germania nazistă, decât cu rezolvarea unor diferende economice în mod profesional și real. Presiunile perfect ilegale cu privire la blocarea implementării tehnologiilor 5G, atacurile fulminante la adresa Huawei, vânzarea forțată a TikTok către un actor economic American care nu are nici un fel de experinețî în telecomunicații, dorința distrugătoare ca întreaga lume să cumpere numai produse americane, în detrimental dezvoltării naționale a celorlalte popoare, acuzațiile aberante sau explicațiile science fiction cu privire la pandemia Sars Covid 2, exact atunci cand SUA deveneau exemplul cel mai dramatic al decuplării organizaționale a unei mari națiuni, toate acestea devin semnele clinice ale unei dihotomii originare din perioada formatării actorului Donald Trump. Drama, așa cum s-a văzut și în dezbaterea televizată dintre el și Joe Biden este că marele constructor de măreție americană, posesorul simbolurilor constructoare de istorie americană a fost obligat să replice, la eșecurile sale răsunătoare cu măsuri naționaliste, invasive și non inclusive, deja dezavuate de către istoria recentă a lumii. Ceea ce el propune nu este măreție ci doar simplu imperialism economic nationalist, localizat și tribalizat.

Cazul atacurilor la adresa tuturor marilor simboluri ale reușitei economice chineze (care inerent vine cu expansiunea pur teritorială) reflectă exact aceasta falsă migrație de la cumpărătorul de perdele din hotelurile sale la posesorul măreției națiunii americane.

Probabil că nu a existat niciodată un președinte SUA la fel de consecvent și evident dezagreabil pe scena publică mondială precum Donald Trump. Dacă Nixon se apropie cel mai mult, am putea spune că stilul lui Trump în luarea deciziilor ar arăta ca realpolitica dură pe care Nixon și secretarul său de stat, Henry Kissinger au condus-o în afacerile internaționale la începutul anilor 1970. Este posibil să nu fie deloc rău, în funcție de perspectiva personală trumpiană. În afacerile internaționale, ca și cele naționale, Nixon a fost dur, pragmatic și extrem de rațional. Trump pare capabil de o duritate și un pragmatism strategic similare, deși raționalitatea rece nu pare să existe. Și acest lucru se întâmplă pentru că dezacordul interior al lui Trump pare a fi motivate doar de o puternică, statornică și permanentă furie.

În politica internă, Nixon a fost recunoscut pe scară largă ca fiind viclean, insensibil, cinic și machiavelic, chiar și după standardele politicienilor americani. Și asta seamănă mult cu Donald Trump - cu excepția faptului că trebuie să adăugați extroversiunea plină de viață, spectacolul neobosit și teatralitatea mai mare decât viața. Nixon nu ar putea umple niciodată o cameră așa cum poate Trump. Iar Ronald Reagan ar părea mic și oboist, în fața unui Trump dezlănțuit impotriva statului subteran care vrea să îi fure măreția.

Cercetările psoholigie modern arată că persoanele cu un nivel scăzut de rațiune, sunt de obicei privite ca neîncredere. În general, se crede astăzi că toți politicienii mint sau măcar dezamăgesc, dar Trump pare a deveni un exemplu extrem în acest sens. Evaluând veridicitatea declarațiilor s-a calculat recent că doar 2% din afirmațiile făcute de Trump ca președinte sunt adevărate, 7% sunt în mare parte adevărate, 15% sunt pe jumătate adevărate, 15% sunt în mare parte false, 42% sunt false, iar 18% sunt direct minciuni și invenții. Pe scurt, trăsăturile de bază ale personalității lui Donald Trump sugerează exact ceea ce vedem zilnic. O președinție extrem de inflamabilă, combustia fiind asigurată de aceasta decuplare fundamental de realitatea cotidiană. Pentru Trump, tocmai ca în transferul fals de la șef de hotel la constructor de clădiri simbol ale națiunii, președinția nu este decât un motor cu ardere permanent. În viziunea sa, Trump președintele, cel care interpretează rolul de Donald Trump președintele măreției americane este un factor de decizie îndrăzneț și nemilos, care dorește cu disperare să creeze cel mai puternic, cel mai înalt, cel mai strălucitor și cel mai minunat rezultat - și care nu se gândește niciodată de două ori la daunele colaterale pe care le va lăsa în urmă. Greu de ignorat. Belicos. Amenințător. Exploziv.

Iată un mix care provoacă lumii insomnie și unei întregi generatii de națiuni ieșite din sărăcia secolului XX mari probleme. Căci Trump dorește o statuie pentru că a luat de la ceilalți și a dat la ai lui. Un Robin Hood perfect calat pe lipsa de ontologie a votanților lui. Căci a cumpăra numai american inseamnă a nu dezvolta celălate națiuni. A construo măreția americană cu forța și amenințarea sancțiunilor înseamnă a eșua in a construi bunăstarea internă a națiunii americane. A obliga lumea să te considere măreț doar pentru că ai bombă atomică înseamnă a nu înțelege nimic din adevăratul vis american. De aceea votanții trumpiști își vor războiul lor, cel care să definească propriul lor destin. Căci după dezastrul Vietnam, după căderile succesive economice și după deceniile de stagnare din interiorul continentului american, măreția promisă de Trump nu este decat război. El nu propune pace. Nici nu are cum. Zbuciumul și furia sunt, așa cum o știe toată lumea, doar elemente premergătoare ale exploziei. Iar SUA, de 4 ani de la alegerea lui Trump, are parte numai de explozii. Succesive, permanente, una mai puternica ca cealaltă, una mai devastatoare ca cealaltă. Trump este doar artificierul.

(va urma)

H.D. Hartmann