• Tweet

Am citit că Foucault i-ar fi spus o dată Francinei Pariente: "Vous savez pourqoi on ecrit? Pour etre aime", iar la tv, în celebra emisiune a lui Bernard Pivot, din decembrie 1976, refuzând să vorbească despre cartea lui recent apărută a spus așa: "Non, on ecrit des choses un peu parce qu on le pense et aussi pour ne plus y penser."

Deci scriem fiindcă ne gîndim la anumite lucruri și, deasemenea, ca să nu ne mai gîndim la ele. De obicei, e mai complicat să scrii cînd starea ta sufletească este rea. Te amăgești cu mici treburi prin jurul casei, dai telefoane, constatând că nu poți să scrii ceeace voiai.

Ții în tine ceeace oamenilor parcă le e frică să spună. Anume, că sunt, majoritatea, uluiți, scîrbiți și întristați de tot ceeace se petrece, de degradarea situației materiale și spirituale de peste tot. Începând cu ruralul uitat de toți și până la urbanul anesteziat de pandemie. Și atunci, pare că scrii, tocmai ca într-un fel de așteptare. Să ți se facă greață și să încetezi.

Trăim, oriunde ne-am afla pe teritoriul româniei, asistând la "spectacole", mai mici sau mai mari, cu puține excepții, aproape toate de prost gust. Încet, încet, rămânem tot mai singuri. Marii actori ne părăsesc. Cei care erau în stare să întrupeze adevărate spectacole de valoare se duc, lăsând loc unor aculturali mediocri pe prima scenă publică.

Actori fără talent, cu roluri foarte reușite în reclamele pentru otravă de șoareci (cum spune Mirel Curea), politicieni agramați și răi, avocați imberbi, cu chip de baby-face atotștiutori, analiști marginali și agresivi, oratoria săracă a sorcovarilor puterii, politicieni de ambele sexe, grobieni, umeziți de plăcerea propriului discurs asezonat cu frăsuieli amicale, ipochimeni cu tonul dezabuzat, fără idei, cerând cu obstinație vinovați și cătușe.

Acesta este pregnantul spectacol care se desfășoară sub ochii noștri „beliți" admirativ la personajele, cînd ritoase-ingenue, cînd plîngăcioase, așa cum o cere emoția momentului, cînd justițiare, emanînd "pă post" starea de grație, așa cum e, pentru cine și-o amintește, scena intrării calului coanei Chirița, pe ușa actorilor, spre scenă... România e pe buza unei nevropatii periculoase.

Alienarea spectatorului în profitul obiectului contemplat - cum spunea Guy Debord, în celebra sa scriere "Societatea spectacolului" -, care este, de altfel, rezultatul propriei sale activități inconștiente, se exprimă astfel: cu cît contemplă mai mult, cu atît trăiește mai puțin; cu cît acceptă mai mult să se recunoască în imaginile dominante ale nevoii, cu atît își înțelege mai puțin propria existență și propria dorință.

Exterioritatea spectacolului în raport cu omul activ se manifestă prin aceea că propriile sale gesturi nu mai sînt ale lui, ci ale altuia, care i le reprezintă. De aceea, spectatorul nu se simte nicăieri acasă, căci spectacolul e pretutindeni. Iar marea noastră greșală constă, așa cum ne spune contele Alexander von Schonburg, în aceea că așteptăm din partea unor politicieni purtați de mirajul și amețeala puterii, ceeace ei nu pot da.

Echitate, compasiune și iubire. Acestea sunt apanajul individului izolat. Numai că, am ajuns să fim supraîncărcați, în încercarea de a contabiliza toate suferințele oamenilor. Moartea devine atît de prezentă, încît, încet-încet, "orice catastrofă din jur nu ne-ar deranja mai mult decît zumzetul unui frigider vechi".

Ne-a părăsit, iată, și Draga Olteanu. Mi-o amintesc așa cum am văzut-o anul trecut, cu mintea sprintenă și vioaie, deși avea, săraca, trupul "împuținat", Poposisem împreună cu Cozmin Gușă și "caravana "Romînia 2019" la pensiunea la care locuia și ne-a primit cu drag. Am mîncat slănină, brînză, cîrnați și ceapă, am băut împreună țuică în pahăruțe mici, iar Cozmin a improvizat un mic interviu, care ne-a umplut inimile.

Draga Olteanu, alături de alți mari actori urcați la Ceruri, făcea parte din grupul de actori talentați. Reprezentanți pe cale de dispariție a unor generații pe care unii tineri îi numesc "expirați". Oameni care, oricum, nu se mai bucură de nici o înțelegere. Își face loc o lume tînără, cu mentalitate radicală, nicicum dispusă să înțeleagă sau să accepte comportamentul celor dinaintea lor. Vorba unui hîtru: "În manualul autoturismului de acum 30 de ani, te învăța cum să reglezi tacheții. Azi te atenționează să nu bei antigelul..."

Îmi amintesc, în cei șase ani și ceva, cît timp am fost "entretainer" tv (nu moderator, nu jurnalist!), cele mai grele momente au fost acelea în care se declanșa, chiar "în direct" cîte o nenorocire. Am prins drama de la Colectiv, Bataclan, Charlie Hebdo și alte asemenea, fiindcă emisiunea mea - "Realitatea românească" - se desfășura vinerea și sâmbăta, de la ora 21,00 până târziu, în noapte.

Cele mai dure trăiri le simțeam cînd auzeam în cască vocea producătorului, care mă anunța că avem pe telefon un părinte, o rudă a vreunuia dintre cei care avuseseră nenorocul de a fi fost atins de nenorocire. Am făcut tot posibilul să nu cad în gaura aceasta facilă și lacrimogenă și în bună măsură am reușit: n-am ținut niciodată să fiu aplaudat de cei care toată viața lor n-au fost decât niște proști comuni, care se pricep la toate și declară suficienți că rezolvarea tuturor problemelor este găsirea cu orice preț a unor vinovați și trimiterea lor la pușcărie.

Dimpotrivă. Mă simt mai bine cînd aceștia mă înjura. Asta îmi creează un anume confort mental, și îmi întărește convingerea că am dreptate. Era, în refuzul de a-i lăsa să vorbescă în direct, un fel anume de compasiune, amestecat cu o anume decență și respect. Acela de nu-mi lua libertatea să dezvălui in direct amănuntele durerii unei ființe umane. Mi se părea, și mi se pare și acum, mai important decât spectacolul durerii exhibată în spațiul public, mai decent și mai cu folos să fie analizată lipsa de prevenție din cauza căreia se poate ajunge în situații tragice.

Dar acesta, ce e drept, nu e spectacol. Asta nu mai interesează pe nimeni. "A light here requires a shadow there", spune Virginia Woolf. Dar, parcă este, totuși, prea multă umbră în România... Trăim, așadar, la umbra știrilor în floare: Presa franceză, TF 1, postul de stat, numește Olanda, care ne dă nouă lecții de stat de drept, fără sfială, "narcostat", iar un documentar prezentat de același post, cu participarea unor nume ilustre din medicină, analizează, fără nici un "spectacol" tema restricțiilor, distrugerii economiei, demolării moralului poparelor, prin inducerea fricii.

În presa noastră, în schimb, vîlvă face următoarea știre: "Culturistul Yuri Tolochko din Kazahstan a dezvoltat o pasiune asupra unei papusi gonflabile, despre care sustine ca ii este iubita si cu care intentioneaza sa se casatoreasca. Povestea de dragoste a inceput anul trecut, atunci cand Yuri ar fi vazut-o pe respectiva papusa intr-un bar, in compania altui barbat, care o trata necorespunzator. Tolochko a salvat jucaria gonflabila si a luat-o acasa. I-a pus un nume, Margo, i-a facut chiar si un cont de Instagram si s-a purtat cu ea exact ca si cum s-ar fi cuplat cu o femeie reala".

Asta, în timp ce la televiziuni se relatează prinderea unor criminali. Bineînțeles, ei nu sunt duși la sediul poliției pentru declarații și anchetă, ci sunt "săltați" ca să "dea cu subsemnatul"! Îl înțeleg pe zi ce trece mai bine pe autorul acestor gînduri, Alain Delon: "Urăsc epoca asta. Îmi vine să vomit. Există fiinţe pe care le urăsc. Totul este greşit, totul este fals, totul este falsificat. Nu mai există respect, nu mai există cuvântul dat. Doar banii mai contează. Toată ziua auzim vorbindu-se doar despre crime. Ştiu că voi părăsi această lume fără regrete".

Octavian Hoandră