• Tweet

Într-un articol recent, doamna Renate Weber, Avocat al Poporului, atrăgea atenția asupra folosirii pandemiei Covid 19 ca armă pentru abolirea drepturilor individuale (drepturi câștigate în spațiul euro-atlantic prin secole de lupte sociale și politice) în favoarea unor așa numite "drepturi colective". Nu este nici prima, nu este nici singura, dar niciodată nu vom fi repetat destul aceste adevăruri și aceste avertismente.

Ca ministru al reformei, la începutul anilor 1990, alături de câțiva alții, am promovat o legislație care urmărea acordarea de drepturi individuale și extinderea sferei acestora. Chiar și securitatea socială și națională se baza pe garantarea drepturilor indivizilor. În acest spirit a fost concepută și Constituția României; și inclusiv de aceea trebuie să o apărăm.

Guvernele de astăzi limitează până la desființarea totală drepturile individuale, adoptând o ordine de tip autoritar și egalitar care șterge diversitatea personalității umane, supunând, totodată, binele individual concret unui bine colectiv abstract. Acest proces a început cu aproximativ cincisprezece ani în urmă și faptul dovedește existența unei deosebiri profunde între guvernarea de acum și cea de acum treizeci și doi de ani.

Faptul că mulți dintre românii care au obținut prin luptă drepturi individuale în anii 1990, le restituie aproape voluntar în anii 2020, este o tragedie națională care se va sfârși cu abandonarea statutului de cetățean și, prin asta, cu dispariția statului român. Statul va sucomba din lipsă de cetățeni.

În articolul său doamna Weber afirmă, cu just titlu, că atunci când drepturile colective sunt impuse cu forța, drepturile individuale sunt ucise. Pentru mine, jurist, această observație are o semnificație profundă, căci de esența dreptului subiectiv este disponibilitatea lui. Cu alte cuvinte, dacă am un drept, în adevăratul înțeles al termenului, am aptitudinea de a alege între a-l exercita și a nu-l exercita. Asta înseamnă că dreptul este disponibil. Nimeni nu poate fi obligat să își exercite un drept.

Desigur, cu excepția cazurilor în care decizia titularului unui drept de a nu și-l exercita aduce atingere capacității terților de a-și exercita propriile drepturi. (Astfel este cazul unui creditor care, fiind pasiv în a-și valorifica drepturile în raporturile cu debitorii săi, se pune în situația de a nu putea să își plătească datoriile față de creditori săi.) Observăm, însă, că aici este vorba despre concursuri de interese între titulari de drepturi individuale, iar nu de așa zise drepturi colective. Desigur, orice drept încetează acolo unde începe abuzul, acolo unde exercițiul dreptului devine abuziv întrucât are loc cu ignorarea scopului legitim în considerarea căruia a fost recunoscut și garantat de autoritatea publică (scop care include și conservarea armoniei sociale).

Altminteri când dreptul îmi este impus, el se transformă în obligație. Și nu trebuie să fii jurist pentru a înțelege că între drept și obligație este o diferență ca de la cer la pământ. După părerea mea nu există „drepturi colective", ci numai „subiecte colective de drept". Spre deosebire de persoanele fizice, care sunt subiecte individuale, prin excelență concrete, subiectele colective sunt ficțiuni juridice.

Când un grup de indivizi se constituie voluntar în subiect colectiv, recunoașterea drepturilor și obligațiilor acestuia este consensuală (voința persoanelor care se asociază coincide cu voința puterii publice care acceptă să le trateze ca pe un subiect de drept unic și să le garanteze exercitarea drepturilor pe care doresc să le aproprieze asociindu-se) și asta, indirect, asigură ocrotirea intereselor legitime ale indivizilor care îl compun. Este cazul societăților comerciale, al asociațiilor, fundațiilor, partidelor politice, organizațiilor neguvernamentale și altora asemenea.

Când, însă, grupul tratat ca subiect colectiv (popor, grup minoritar, categorie amenințată etc) este definit unilateral de acela care îi recunoaște drepturile și îi stabilește obligațiile, persoana fictivă nu are „drepturi colective", ci drepturi fictive.

Or, spre asta mergem. Spre ficțiunea drepturilor unor subiecte colective, drepturi exercitate ca obligații individuale. Adică spre înlocuirea drepturilor recunoscute până acum, cu obligațiile; obligații nu liber asumate sau necesarmente legate de exercițiul drepturilor dobândite, ci impuse de deținătorul puterii publice. Nu mai este vorba despre echilibrul dintre interesele individuale și cele colective (acestea sunt, până la urmă, cel mai mic numitor comun al intereselor individuale), ci despre lăsarea fără putere a oamenilor reali, membri ai unei societăți reale, pentru ca toată puterea să fie confiscată de o minoritate, de cele mai multe ori, ocultă, sub pretextul că astfel se asigură binele unei majoritați abstracte, teoretice, inventate, fictive.

La începutul calamității umane reprezentată de pandemia Covid 19, când se exalta deja amenințarea virusului Corona și se vorbea despre nevoia decretării unei stări de urgență de „scurtă durată" pentru a se permite, prin restricționarea „provizorie" a exercițiului unor drepturi individuale, rezolvarea „problemei medicale", am sesizat pericolul ca terapia medicală să se transforme în terapie socială și ca lupta cu virusul biologic să dea naștere unei ideologii, „coronismul", menită a fundamenta o politică de tip oligarhic la nivel global, „coronocrația", ca victorie nu a globalizării - proces natural, ci a globalismului - proces politic. Vocabularul s-a modificat, între timp, grație discursului medical, astfel încât în prezent putem vorbi despre „covidism" și „covidocrație", dar fondul este același.

În acest sens, în primăvara anului 2020 am scris un studiu intitulat „Coronismul, ultimul stadiu al globalismului". Puțini i-au dat atenție. Astăzi putem vedea că așa este, iar cei care denunțau ca fiind conspiraționism teza existenței unei puteri oculte globale capabile să alinieze toate statele la exigențele sale și să uniformizeze politicile cele mai aberante sau cele mai reacționare la scară mondială, au toate motivele de a-și revizui părerea. Mai ieri râdeau. Azi nu mai au motive de râs.

Recent, guvernul unei țări aparent civilizate și democrate, Australia, încălcând o hotărâre judecătorească (de menționat, totuși, că în țările sistemului juridic de common-law puterile nu sunt separate) a expulzat pe un mare sportiv, venit să participe la unul dintre cele mai reputate concursuri de tenis din lume, Novak Djocovic, pe motiv că acesta ajunsese a fi un simbol al libertății, susceptibil să inspire inobediență unui popor căruia, în numele dreptului colectiv la sănătate, i se cerea tocmai supunere și acceptarea limitării drepturilor individuale. Față de această motivare din decizia de expulzare, alte argumente nu mai contează. Chiar dacă Djocovic ar mai fi greșit cu ceva, recursul la un asemenea considerent desprinde complet discuția de persoană și o trece în sfera marilor principii, acolo unde libertatea și opresiunea se confruntă ireconciliabil.

La fel de grav, dacă nu mai grav, este faptul că, la o săptămână de la izgonirea tenismenului sârb de pe teritoriul australian, la finalul unei partide câștigate în condiții de maxim dramatism sportiv de un alt slav ortodox, rusul Daniil Medvedeev, atunci când acesta a explicat că a găsit forța mentală pentru a întoarce scorul în favoarea sa, într-un moment în care pentru el totul părea pierdut, gândindu-se la exemplul lui „Nole", publicul a huiduit. Aceiași „fani ai spiritului sportiv" care altădată îl primiseră pe multiplul campion de la Melbourne cu ramuri de palmier, așternând covoare de aplauze în fața sa, acum, după ce acceptaseră umil castrarea drepturilor lor fundamentale în schimbul autorizației de a intra pe stadioane, voiau, nesportiv, ca acela care cu demnitatea lui amplifica imaginea decăderii lor, să fie răstignit.

A fi oprimat este una. A iubi opresiunea este alta. A suporta opresiunea este una. A cere să fii oprimat este alta. Pentru caracterele josnice, este mai ușor să se supună opresiunii decât să recunoască superioritatea morală a celui care i se împotrivește. Confortul conformității impune, multora dintre cei care l-au ales, condamnarea celor care refuză să renunțe la libertate. Iată calamitatea umană, calamitatea socială crescută, și nu întâmplător, la umbra calamității biologice, a pandemiei Covid 19.

Dreptul individual la sănătate presupune accesul fiecărei persoane care îl deține la asistență medicală, spitalizare gratuită, posibilitatea de a se vaccina împotriva anumitor boli și altele asemenea. Ca orice drept individual și acesta poate fi exercitat sau nu. Astfel, dreptul la vaccinare lasă liberă opțiunea între a te vaccina sau a nu te vaccina, statul fiind ținut a-i informa pe titularii dreptului asupra riscurilor vaccinării, ca și a riscurilor refuzului vaccinării.

Când dreptul individual la sănătate se transformă în „drept colectiv", în lipsa unui referendum, statul, deținătorul puterii politice, titular al monopolului asupra violenței legitime, este acela care, în numele binelui colectiv, îi obligă pe toți cei care compun colectivul „protejat" să se supună unor proceduri medicale, cum ar fi vaccinarea. Colectivul, subiect fictiv, beneficiază de dreptul la sănătate numai în măsura în care subiectele de drept reale, respectiv indivizii din compunerea sa, își văd transformat dreptul (de exemplu, dreptul la vaccin) în obligație (de exemplu, obligația de vaccinare).

Statul modern democratic se bazează pe două principii: caracterul individual al drepturilor civile și laicitatea puterii publice. Problema drepturilor individuale ține de împărțirea puterii între stat și cetățeni. Laicitatea se traduce în neutralitatea confesională a statului, acesta neadoptând o religie oficială și evitând orice discriminare a cetățenilor pe criterii religioase.

Transformarea drepturilor individuale în așa numite „drepturi colective" modifică raporturile de putere dintre stat și cetățeni, statul, ca gardian al interesului colectiv, căpătând cu atât mai multă putere cu cât drepturile individuale sunt mai restrânse.

În ceea ce privește interesul colectiv, susceptibil de recunoaștere și protecție din partea statului, acesta este cel mai mic numitor comun al intereselor individuale, stabilit, după consultarea tuturor indivizilor, de către majoritatea acestora. Atunci când nu titularii intereselor individuale, locuitorii cetății, cetățenii, definesc interesul colectiv, ci gardianul acestuia, paznicul cetății, locul majorității este luat de o minoritate, locul demosului este luat de oligarhi, locul democrației este luat de oligarhie.

Astăzi, oligarhia s-a globalizat, dar instinctele ei au rămas cele din totdeauna. Desigur, democrația nu poate fi o dictatură a majorității. Calitatea unui regim democratic depinde și de modul în care majoritatea tratează minoritățile, de măsura în care face dovada respectului diversității. De aici și până la a-i substitui pluralismului democratic dictatura minorității / minorităților este însă nu doar un drum lung, ci și un drum interzis.

Ceea ce se încearcă acum prin așezarea drepturilor individuale, în ierarhia drepturilor, sub nivelul „drepturilor colective", nu reprezintă concretizarea principiului superiorității interesului colectiv față de interesele individuale (principiu, în mod tradițional, susținut de stânga democrată), ci legitimarea dictaturii unor minorități (etnice, religioase, sexuale, culturale, economico-sociale etc.), cu interesele lor, în raport cu majoritatea (idee promovată, în mod tradițional, de extrema dreaptă), vitregită, în ultimă instanță, de dreptul său de a decide (de dreptul la decizie politică). Într-o societate fragmentată în multiple subiecte colective de drept, solidaritatea civică este ușor de subminat, pentru ca apoi un asemenea subiect sau o asociere a câtorva dintre ele să abroge drepturile individuale ale celorlalți membri ai complexului social, sub cuvânt că le oferă „drepturi colective".

Multiculturalismul, dacă nu este și civic, este letal întrucât duce la tribalism, de aici la anarhie și, în ultimă instanță, la oligarhie, a cărei expresie finală este tirania.

Oligarhii globaliști care au conceput strategia negării drepturilor individuale prin răspândirea ideologiei covidiste și instaurarea covidocrației la nivel mondial (misterul uniformității politicilor anti Covid 19, care numai pandemia nu au combătut-o, indică existența unui centru de comandă invizibil cu capacitate de iradiere la scară globală), nu sunt, probabil, adepți ai minorității LGBTQ, dar proclamă „drepturile colective" ale acesteia și le impune cu instrumente din arsenalul dictaturii întrucât nimic nu poate distruge mai profund coeziunea socială decât obligația adoptării unui mod de viață împotriva naturii; tot așa cum nici un dictator nu și-a putut impune voința asupra celor oprimați cu mai mare eficiență decât dictatorul care și-a luat chipul unui virus.

În mod similar se pune problema cu ierarhizarea drepturilor individuale. Acestea ar fi, chipurile, diferite ca importanță. Astfel, dreptul la sănătate sau la viață ar fi superioare în raport cu dreptul la libertatea de expresie, de mișcare, de conștiință etc. La cele din urmă s-ar putea renunța în favoarea celor dintâi.

Avem de a face aici cu o altă teză falsă! Sănătatea fără libertate este în van. Viața fără drepturi este în pericol. Un pericol egal cu moartea sau mai rău decât ea. Căci nu orice viață merită trăită. Cum bine spunea George Coșbuc: „Totuna e dac-ai murit / Flăcău ori moș îngârbovit. / Dar nu-i totuna leu să mori / Sau câine-nlănțuit." O moarte de leu este preferabilă unei vieți de câine.

Drepturile individuale formează un tot unitar. Ele se sprijină unul pe altul și circumscriu un model de viață coerent. Modul lor de exercitare poate cunoaște variații de scurtă durată impuse de nevoia adaptării la unele provocări ale mediului, dar asta nu înseamnă nici că ele ar putea fi afectate în substanța lor, nici că ar putea fi dispuse ierarhic pe criteriul importanței, astfel încât transformarea lor în obligații sub acoperirea conceptului de „drept colectiv" să fie facilitată.

La fel cu doamna Weber, care, în finalul articolului său de la care am plecat, scria că speră să nu aibă dreptate, dar se teme că va avea, și eu speram, pe când mă număram printre foarte puținii „conspiraționiști" ce anunțau „sfârșitul lumii" noastre, că prognoza mea va fi infirmată de fapte. Nu a fost; și singura mea consolare actuală este aceea de a nu mai fi atât de singur. O consolare slabă, de care bucuros m-aș fi dispensat.

Rămâne ca dvs, cititori ai acestor rânduri, cetățeni români, cetățeni europeni și cetățeni ai universului, în același timp și sub același raport, să decideți dacă optați pentru a fi cetățean sau sclav, dacă vreți să trăiți într-un stat sau într-o colonie, dacă sub denumirea de „nouă normalitate" primiți nefirescul impus de minorități egoiste, lacome și inumane, ca mod de viață „normal", precum și dacă preferați să trăiți moartea (sic!) civilă în casă, privind televizorul, sau să luptați pentru libertate în stradă, dobândind nemurirea pe baricadele cauzelor în centrul cărora se află omul - măsura tuturor lucrurilor, care trăiește în Dumnezeu pentru că Dumnezeu (indiferent ce înțelegem prin asta) trăiește în el.

Adrian Severin