Andrei Pleşu: „Comunismul nu e o simplă obsesie retro!"

Postat la: 14.09.2015 | Scris de: ZIUA NEWS

Este curioasă preocuparea constantă a stângii necumuniste de a atenua „viciile, gravele rateuri şi cruzimile comunismului", invitând la amnezie, tocmai pentru a nu mai fi confruntată cu derapajele şi crimele propriului trecut, afirmă Andrei Pleşu, în Dilema Veche. ZIUAnews publică integral textul filosofului.

„Am reauzit, de curînd, o acuzaţie care vine mai ales de la tineri cu orientare de stînga, dar care circulă în spaţiul public şi la nivelul generaţiei „nostalgice", care vrea să nu mai fie mereu confruntată cu propriul ei trecut. Obsesia anticomunismului?! Acuzaţia sună astfel: unii intelectuali şi „formatori de opinie" au „obsesia anticomunismului", sînt „prizonieri ai trecutului" şi ignoră „problemele României de azi". Rău fac! Trebuie „să privim spre viitor", să nu ne mai lăsăm confiscaţi de un anticomunism „visceral": ce-a fost a fost! Problema reală e capitalismul, neocolonialismul, imperialismul, exploatarea omului de către om. (Adică problema semnalată de ideologia comunistă, de care, însă, e mai bine să uităm, sau măcar să nu o mai tratăm resentimentar.)

Jumătate de viaţă sub gheara comunismului

Probabil că, dincolo de ceea ce ar putea fi o derivă politică personală, reacţionez prost la această retorică şi din motive autobiografice: pentru mine, comunismul nu e o simplă obsesie retro: mi-am petrecut jumătate din viaţă sub gheara lui, am fost, pînă la excluderea din 1982, membru al partidului comunist şi încă sînt înconjurat de politicieni, gazetari, intelectuali de toate culorile care au slujit, volens-nolens, totalitarismul de extremă stîngă. Am încă prieteni (mai bătrîni ca mine), care privesc cu nedisimulată duioşie spre „păcatele" lor de tinereţe, spre „idealuri înşelate", dar legitime, spre candori sublime, oarbe la Gulag, Piteşti, Canal, Gherla, Sighet etc.

„E comunismul un chip tot mai şters al unor vremuri apuse?"

Dar, obiectiv vorbind, este anticomunismul „obsesiv" o psihoză fără substanţă? Este China de azi (campioană în încălcarea drepturilor omului) o abstracţiune, „o fantomă a trecutului"? E Pol Pot pură mitologie? E Coreea de Nord (care îşi execută oponenţii cu tunul) o ficţiune propagandistică, lansată de „agenturile" invidioase ale capitalismului spasmodic? E Cuba un succes al revoluţiei marxist-leniniste? Sau Vietnamul? E Federaţia Rusă o arvună a „lumii noi", un monument al victoriei socialiste? Pe scurt: e comunismul un chip tot mai şters al unor vremuri apuse? Dar cu Che Guevara cum e? Îl văd pe tricouri ofensive ale „noilor generaţii", îl văd preluat - prin jurnalele rămase de la el - pe lista gloriosului patrimoniu UNESCO, îl văd erou de cinema, „model" de umanism şi civism, în ciuda faptelor lui odioase, de criminal în serie!

Sângeroasele performanţe ale amneziei

Am încă, în jurul meu, oameni de ispravă, care au trăit ani grei de puşcărie fără nici un motiv, familii întregi decimate, suflete schimonosite de teroarea „urii de clasă", concetăţeni care au avut de înfruntat frigul „omagial" al anilor '80, minciuna cotidiană, „raţionalizarea" mîncării, a apei şi a curentului electric, cultul obscen al personalităţii, falsificarea istoriei şi a valorilor. Să-i uit? Să-i trec la rubrica „obsesii" de dreapta? Sau să-i alin cu frazeologia „s-au făcut şi unele greşeli"? Cum ar fi ca, la adăpostul „grijilor" prezente şi al „viitorului luminos", să cerem evreilor să termine cu „obsesia" antisemitismului, armenilor să nu-şi mai exhibe suferinţele din vremea genocidului otoman, cambodgienilor să renunţe la memoria celor două milioane de compatrioţi ucişi de khmerii roşii? Ce se poate construi pe asemenea sîngeroase performanţe de amnezie?

Curioasa preocupare a stângii

Că nici capitalismul nu e un paradis? Că a fi de stînga nu implică, necesarmente, asimilarea cu stînga extremă a comunismului, ştim foarte bine. Dar e, totuşi, curios ce preocupată e stînga necomunistă să atenueze viciile, gravele rateuri şi cruzimile comunismului, sau măcar să invite la evacuarea lor din cîmpul memoriei şi al prudenţei noastre", scrie Andrei Pleşu.

Alex Miclovan