Vede Klaus Iohannis dincolo de vârful propriului nas?

Postat la: 19.02.2017 |

Vede Klaus Iohannis dincolo de vârful propriului nas?

Ne aflăm fix în mijlocul unei furtuni de mari proporții. În care România poate deveni mai puternică. Dar poate fi și dată peste cap. Până la distrugere. Până la dezmembrare. Vrea Klaus Iohannis să fie ultimul președinte al unui stat cât de cât unitar? Vrea el să își lege numele de un uriaș dezastru? Vrea el ca numele său să fie înscris pe cea mai neagră pagină a istoriei? Sau, dimpotrivă, e decis să facă în așa fel încât România să iasă în câștig dintr-un uriaș război hibrid pe care, pentru moment, nu îl controlează în niciun fel?

Această dilemă e valabilă pentru noi toți. Până la ultimul cetățean al României. Dar ea are o importanță majoră atunci când există persoane cărora românii le-au încredințat cea mai înaltă răspundere. Cum este Klaus Iohannis. Federația Rusă a trezit ursul rus, sub Vladimir Putin, din lunga sa hibernare. Sunt câțiva ani de când Rusia a declarat răspicat și oficial că va face tot ce îi stă în puteri pentru a-și redobândi statutul de mare jucător la nivel mondial. Și a procedat în consecință. Punând pe jar o întreagă parte a planetei, în epicentrul căreia ne aflăm. Este falia de rupere între estul și vestul Europei. Care a mai cutremurat planeta de câteva ori. Războiul hibrid din Ucraina se poate transforma oricând într-un război fierbinte. Chiar termonuclear. Și la fel se întâmplă în Marea Neagră. Cu deosebirea că, acolo, a mai apărut un factor de instabilitate. Turcia. Care se desprinde ușor, ușor, dar ferm din orbita NATO.

Europa de Vest este în fierbere. Problema nu este dacă se va reforma său nu. Ci când anume și cum se va reforma. Prinde contur o Europă cu două viteze. A statelor puternice și a statelor mai puțin puternice. Dacă va fi așa, atunci comanda va fi monopolizată de Franța, de Germania și de încă trei, patru state. Iar celelalte vor executa. Nu va mai funcționa regula consensului. Satutul de colonie al României va fi bătut în cuie. După care, oricând, astfel fragilizați fiind, ar putea veni și disoluția. Aici, există o singură nădejde. Fostele state de la Visegrad. Și înțelegerile care există între ele. Ne-am ratat intrarea în rândul statelor de la Visegrad atunci când a avut loc marea mineriadă. Dar ratăm același lucru și în zilele noastre. Iar statele de la Visegrad pot pune, în interes comun, presiune asupra nucleului Europei. Și pot negocia. Noi nu.

Războiul din Siria s-a transformat de mult timp într-un poligon mondial în care statele își încearcă armamentul și se tatonează reciproc. Siria este la doi pași de România. Noi știm că întreaga cheie a situației de acolo nu se rezumă exclusiv la un război antiterorist împotriva Statului Islamic. Dacă lucrurile vor degenera, uriașul exod de populație nu va ocoli România. Iar România nu și-a câștigat puterea de a se opune presiunii statelor europene, în sensul acceptării unui număr din ce în ce mai mare de refugiați. O conflagrație mondială, care, mai devreme sau mai târziu, va prinde în vâltoare ei și România, poate izbucni oricând și pe cealaltă parte a planetei. Acolo unde China se zbate pentru a obține noi teritorii și pentru a-și lărgi substanțial apele teritoriale și platforma continentală. Sau pe linia de demarcație dintre cele două Corei. Într-o lume globalizată, un război major în aceste zone va afecta, într-un sens sau altul, aproape instantaneu, România.

Iar în Orientul Apropiat lucrurile nu stau deloc bine. Dimpotrivă, situația s-a înrăutățit. Între Israel și unele state arabe, oricând pot fi reluate ostilitățile militare. Și, din nou, într-un fel sau alatul, România va fi implicată. Am dat doar câteva exemple. Într-o lume globalizată, ele pot fi multiplicate. Ce înseamnă aceste provocări? Aceste provocări înseamnă că, pentru a face față cu succes încercărilor care vin, România trebuie să își schimbe fundamental politica externă. Să promoveze, într-o măsură mult mai mare, interesul național. Să devină un negociator. Cel puțin în raport cu statele vecine. Să renunțe la statutul de simplu executant. De colonie. De stat periferic.

Dar, pentru a se întâmpla acest lucru, avem nevoie de o altă politică internă. Este probabil ultimul moment în care e posibil ca vectorii interni de putere, astăzi disociați, aflați chiar în conflict, să se asocieze în interes național. Iar elementul cheie pentru tot ceea ce am schițat mai sus, elementul de legătură, posibilul liant sau, dimpotrivă, elementul care dezbină și mai mult este instituția prezidențială. Condusă, în acest moment dramatic al istoriei românilor, de către Klaus Iohannis. Va vedea el mai departe decât vârful propriului nas? Avansând pas cu pas, are cumva și o țintă benefică pentru națiunea română?

Sorin Rosca Stanescu

loading...
PUTETI CITI SI...

Vede Klaus Iohannis dincolo de vârful propriului nas?

Postat la: 19.02.2017 |

0

Ne aflăm fix în mijlocul unei furtuni de mari proporții. În care România poate deveni mai puternică. Dar poate fi și dată peste cap. Până la distrugere. Până la dezmembrare. Vrea Klaus Iohannis să fie ultimul președinte al unui stat cât de cât unitar? Vrea el să își lege numele de un uriaș dezastru? Vrea el ca numele său să fie înscris pe cea mai neagră pagină a istoriei? Sau, dimpotrivă, e decis să facă în așa fel încât România să iasă în câștig dintr-un uriaș război hibrid pe care, pentru moment, nu îl controlează în niciun fel?

Această dilemă e valabilă pentru noi toți. Până la ultimul cetățean al României. Dar ea are o importanță majoră atunci când există persoane cărora românii le-au încredințat cea mai înaltă răspundere. Cum este Klaus Iohannis. Federația Rusă a trezit ursul rus, sub Vladimir Putin, din lunga sa hibernare. Sunt câțiva ani de când Rusia a declarat răspicat și oficial că va face tot ce îi stă în puteri pentru a-și redobândi statutul de mare jucător la nivel mondial. Și a procedat în consecință. Punând pe jar o întreagă parte a planetei, în epicentrul căreia ne aflăm. Este falia de rupere între estul și vestul Europei. Care a mai cutremurat planeta de câteva ori. Războiul hibrid din Ucraina se poate transforma oricând într-un război fierbinte. Chiar termonuclear. Și la fel se întâmplă în Marea Neagră. Cu deosebirea că, acolo, a mai apărut un factor de instabilitate. Turcia. Care se desprinde ușor, ușor, dar ferm din orbita NATO.

Europa de Vest este în fierbere. Problema nu este dacă se va reforma său nu. Ci când anume și cum se va reforma. Prinde contur o Europă cu două viteze. A statelor puternice și a statelor mai puțin puternice. Dacă va fi așa, atunci comanda va fi monopolizată de Franța, de Germania și de încă trei, patru state. Iar celelalte vor executa. Nu va mai funcționa regula consensului. Satutul de colonie al României va fi bătut în cuie. După care, oricând, astfel fragilizați fiind, ar putea veni și disoluția. Aici, există o singură nădejde. Fostele state de la Visegrad. Și înțelegerile care există între ele. Ne-am ratat intrarea în rândul statelor de la Visegrad atunci când a avut loc marea mineriadă. Dar ratăm același lucru și în zilele noastre. Iar statele de la Visegrad pot pune, în interes comun, presiune asupra nucleului Europei. Și pot negocia. Noi nu.

Războiul din Siria s-a transformat de mult timp într-un poligon mondial în care statele își încearcă armamentul și se tatonează reciproc. Siria este la doi pași de România. Noi știm că întreaga cheie a situației de acolo nu se rezumă exclusiv la un război antiterorist împotriva Statului Islamic. Dacă lucrurile vor degenera, uriașul exod de populație nu va ocoli România. Iar România nu și-a câștigat puterea de a se opune presiunii statelor europene, în sensul acceptării unui număr din ce în ce mai mare de refugiați. O conflagrație mondială, care, mai devreme sau mai târziu, va prinde în vâltoare ei și România, poate izbucni oricând și pe cealaltă parte a planetei. Acolo unde China se zbate pentru a obține noi teritorii și pentru a-și lărgi substanțial apele teritoriale și platforma continentală. Sau pe linia de demarcație dintre cele două Corei. Într-o lume globalizată, un război major în aceste zone va afecta, într-un sens sau altul, aproape instantaneu, România.

Iar în Orientul Apropiat lucrurile nu stau deloc bine. Dimpotrivă, situația s-a înrăutățit. Între Israel și unele state arabe, oricând pot fi reluate ostilitățile militare. Și, din nou, într-un fel sau alatul, România va fi implicată. Am dat doar câteva exemple. Într-o lume globalizată, ele pot fi multiplicate. Ce înseamnă aceste provocări? Aceste provocări înseamnă că, pentru a face față cu succes încercărilor care vin, România trebuie să își schimbe fundamental politica externă. Să promoveze, într-o măsură mult mai mare, interesul național. Să devină un negociator. Cel puțin în raport cu statele vecine. Să renunțe la statutul de simplu executant. De colonie. De stat periferic.

Dar, pentru a se întâmpla acest lucru, avem nevoie de o altă politică internă. Este probabil ultimul moment în care e posibil ca vectorii interni de putere, astăzi disociați, aflați chiar în conflict, să se asocieze în interes național. Iar elementul cheie pentru tot ceea ce am schițat mai sus, elementul de legătură, posibilul liant sau, dimpotrivă, elementul care dezbină și mai mult este instituția prezidențială. Condusă, în acest moment dramatic al istoriei românilor, de către Klaus Iohannis. Va vedea el mai departe decât vârful propriului nas? Avansând pas cu pas, are cumva și o țintă benefică pentru națiunea română?

Sorin Rosca Stanescu

albeni
comentarii
Adauga un comentariu
Adauga comentariu

Nume*

Comentariu

Trimite

ULTIMA ORA



DIN CATEGORIE

  • TOP CITITE
  • TOP COMENTATE