• Tweet

Acum că avem dovada că partidul lui George Simion e pilotat de consilierii lui Netanyahu, putem să exprimăm mai cu încredere și ipoteza că vasta operațiune psihologică numită Călin Georgescu e gândită tot la Ierusalim. Bănuială pe care am avut-o încă din zilele dintre cele două tururi din decembrie 2024, când a fost relatată în presa lor convorbirea dintre Georgescu și ministrul Diasporei, Amichai Chikli.

Există oricum o coincidență de poziționare față de Israel și SUA a celor doi, în declarații publice, ca să nu fie necesare specualții. Cei doi sunt, la vedere, vasali ce își oferă inistent obediența, dar sunt în continuare păstrați pe la uși, într-un raport de umilință ideal pentru cei adorați.

În ce constă operațiunea psihologică? Într-o operație de schimbare de sex politic prin care un ultra-globalist, care le preda altor politicieni programele ecologiste de „dezvoltare durabilă” de tip Agenda 2030, și acuza Biserica de viclenie în stăpânirea maselor, e travestit într-un naționalist ortodox. Un tip promovat zeci de ani de securiști, masoni asumați, templieri și politruci din mai multe partide se dă de trei ori peste cap și devine „anti-sistem”. Culmea, păstrând același rețetar din programul ONU, „Apă, hrană, energie”, care ar trebui să producă efecte globaliste și apoi suveraniste după schimbarea de macaz.

Travestirea unui singur om e nimic față de hipnotizarea a milioane de oameni, care sunt convinși să îl iubească sau să-l urască, cu o pasiune care sigur îi face pe cei de la butoanele operațiunii să se prăpădească de râs. Aceea e esența acestui psy-op în care trăim de doi ani. 

Toată nemulțumirea justifificată, dezgustul față de clasa politică trădătoare, sentimentul că suntem duși într-o direcție greșită sunt captate cu măiestrie și puse la picioarele unui actor cabotin, care devine singurul opozant acreditat de sistem. Trezirea în conștiință e, în realitate, marea adormire la loc, o hipnoză colectivă, în care mișcarea de rezistență la globalism e trecută pe linie moartă. E transformată într-un cult al personalității, frenetic dar steril, fără substanță ideologică, o simplă idolatrie.

În această emoție colectivă, convingerile nu contează. Criteriul suprem devine atașamentul față de eroul creat artificial. Dacă ești cu el sau contra lui. Iar odată stabilită această ascultare, ca într-o legendă medievală, liderul poate duce toată turma într-o fundătură, cântând dintr-un flaut fermecat.

Originea exotică a operațiunii a creat probabil confuziile și poate luptele reale între alte tentacule ale rețelelor din UE, SUA, posibil și Rusia, cu ciocniri între multiplele servicii secrete românești. Care pot însemna și răfuieli reale sau simulate între facțiuni pe care n-avem cum să le știm.

Ca operațiunea să meargă mai departe în ciuda lipsei de substanță a snoavelor personajului, are nevoie de evenimente emoționale constante și de multă mediatizare. E ca reclama la Coca Cola. Sucul în cauză nu-ți poate spune ceva memorabil și nici n-ar fi de deosebit de Pepsi, iar comparat cu un suc autentic de fructe, n-ar avea nicio valoare. Dar prin repetiție necontenită, asociere cu vedete atrăgătoare, competiții sportive, show-uri de mare audiență, apa colorată devine ceva râvnit, care ocupă un colțișor din creier.

Cel mai grav din toate lucrurile e că statul însuși e dispus să se compromită și să își dinamiteze credibilitatea, ca să țină această șaradă în desfășurare. Procurorii și judecătorii CCR sunt cei mai mari propagandiști georgiști, creatori de emoție colectivă și solidaritate cu victima unor abuzuri. Dosarele făcute sunt de un absurd scandalos, lipsite de orice noimă, sfidând bunul simț și curgând previzibil spre eșec și reabilitatea în mare glorie a victimei. Care poate va fi pus să conducă la un moment dat sau va fi păstrat ca eternă alternativă, care adună toate speranțele unei jumătăți și spaimele celeilalte.

Cea mai recentă iterație din teatrul absurdului penal e dosarul pentru tentativa de distrugere a microfoanelor negăsite. Totul e bizar în această speță despre nimic. Georgescu e cercetat că ar fi tocmit un tânăr să caute microfoane plantate de procurori la o precedentă percheziție, pe care expertul de ocazie nu le-ar fi găsit. Deci e posibil să nu fi existat. Caz în care, e ca și cum ai judeca vânătorii de fantome pentru tentativă de asasinat de stafii.

Dacă procurorii, împreună cu un serviciu secret, au folosit prilejul unei percheziții să planteze microfoane sau camere în apartamentul unor cetățeni, faptul e de o gravitate extremă. Ar fi un caz de poliție politică vădită și de tulburare a vieții intime, un act de voyeurism intolerabil. La fel de grav ar fi și dacă prima și a doua percheziție n-ar fi fost decât pretexte ca spionii statului să pună, respectiv să recupereze presupusele microfoane din casa omului.

Dar deocamdată n-avem nicio dovadă că au făcut asta, dat fiind că expertul amator n-a găsit ceva. Singurele indicii ar fi că procurorii înșiși l-ar acuza că a vrut să le distrugă tehnica. Și că au scurs către presă în câteva rânduri fotografii de filaj și fragmente irelevante de discuție despre Simion. (N-au fost înregistrări audio, ci niște propoziții scrise, date pe surse ca „stenograme”.)

Efectul ușor de ghicit e victimizarea lui Georgescu în ochii românilor, pentru încă un act de represiune nedreaptă. Pentru că altminteri, nici noul dosar n-are nicio substanță sau valoare care să îl pericliteze pe inculpat. Efect care e imposibil să nu fie anticipat de cei care livrează presei acest tip de dosare nule, în cascadă.

În tot cazul, cei care îi scriu strategia de comunicare lui Simion n-au avut vreo obiecție față de colaborarea sa cu Georgescu din aceeași perioadă. Care, dacă ar fi fost problematică pentru ei, i-ar fi fost impusă între condițiile eliminatorii pentru a fi frecventabil, cum au fost cele patru puncte pe care a fost pus să le promită ambasadorului în 2023. Iar comunicarea publică a lui Georgescu, vizual și ca impact e cu multe clase peste a lui Simion, deci lucrează cu sfătuitori profesioniști de calibru.

Reacțiunea