• Tweet

Plecasem de pe Pont Alexandre III, după cursa de triatlon în care a concurat pentru noi și francezul Felix Duchampt. Scrisesem ceva, ca să dreg busuiocul, cum că s-a bucurat de un moment de glorie, de 4 minute, în care toate camerele au fost pe el. Rămăsese singur în cursă (mă rog, ultimul care încă mai alerga, dintre cei 55 care au luat startul, căci doi concurenți abandonaseră, iar alți trei fuseseră ajunși din urmă cu un tur, ceea ce i-a scos din competiție).

Ca atare, Duchampt și-a terminat cursa triumfal, bătând palma, mai bine de-un kilometru, cu parizienii care îl încurajau de pe margine. Francezii tot de-al lor îl consideră, chiar dacă a ales să concureze pentru noi încă de dinainte de ediția precedentă a Jocurilor Olimpice. Lotul Franței era greu de prins. Dovadă că Bergere și Le Core s-au bătut, umăr la umăr, pentru bronzul olimpic. Aurul l-a luat britanicul Alex Yee, o fărâmă de băiat, mare pasionat după cartoane cu pokemoni, căruia nu-i dai 26 de ani, câți are. L-a lăsat pe Hyden Wilde să creadă că poate lua aurul, dar a sprintat pe ultimii metri, lăsându-i doar argintul australianului. Am plecat, așadar, trecând prin Grand Palais, unde, în tribunele ridicate cât un bloc de 7 etaje, până la cupola grandiosului edificiu, era un vacarm de nedescris. Jos, pe 4 planșe diferit colorate, se duelau sabrerii pe echipe. Noi, deși cu istorie olimpică la această disciplină, n-am prea contat la Paris, singura noastră reprezentantă, Mădălina Călugăreanu, părăsind competiția de floretă în optimi. Așa că am înghițit în sec, am făcut câteva poze și am ieșit de la răcoarea palatului imperial în arșița coborâtă peste Paris, după o noapte ploioasă. Domul Invalizilor, la doi pași. Mă uit în program și văd că Mădălina Amăistroaie urma să aibă, în câteva minute, duelul unu la unu cu israelianca Mikaella Moshe. Profit de amabilitatea unui voluntar de la pază, care îmi vede ecusonul de presă și îmi deschide un gard pentru a intra direct, fără să mai ocolesc prin celălalt capăt al esplanadei. La Tokyo, acum trei ani, dacă s-ar fi întâmplat asta, respectivul cred că ar fi fost pus să-și facă seppuku!

Nici nu apuc să găsesc tribuna presei că pe ecranul uriaș apar competitoarele care intraseră deja la linia de tragere. Urc repede unde apuc, și nimeresc langă două doamne cu steaguri tricolore pe umeri, una purtând și o șapcă roș-galben-albastră. Rămân în spatele lor, la galerie. Mădălina trage bine. Israelianca, deși cu al 18 punctaj intrată pe tablou, zbârcește de multe ori. Doar o dată a fost egalitate, în rundele de câte trei săgeți. Cu cât soarele ardea mai tare, cu atât Mădălina ne înfierbânta și mai mult. A câștigat duelul și a avansat pe tablou. Dau fuga să caut zona mixtă, s-o felicit. Cum mă aflam pe cealaltă latură a arenei, până am ocolit, n-am mai găsit-o la "Mixt zone" decât pe israeliancă.

O descoseau ziariștii lui Moise cum de-a pierdut ea în fața româncuței care venise din calificări de pe poziția 47. Și era un caaald, ardea soarele, și eu cu ochii după Mădălina, căci încă nu eram dumirit dacă ea fusese la interviu sau urma să vină. I s-a făcut milă unei fete de la organizare și m-a invitat sub o umbrelă, dar soarele tot te topea și-acolo. Mădălina urma să se întreacă din nou, nu peste mult timp, în 16-imi, cu italianca Chiara Ribagliati, a 15 clasată în calificări. În zona de broadcast îi văd pe colegii de la tvr. Cum nu eram mulți ziaristi în zonă, și, ca atare, nu se prea ținea cont de regulile privind așezarea jurnaliștilor în funcție de canalul media reprezentat, părăsesc locul alocat presei scrise și intru la ei, la tv, să ne ținem de urât. Și ei aleseseră să vadă duelul din zona mixtă, căci la masa presei soarele te topea, fierbeai, efectiv. Se vedea bine de-acolo. Vedeam fetele la linia de tragere destul de de-aproape, iar ținta se vedea mai bine pe ecranul montat lângă noi. După accederea, oarecum neașteptată, din 16-imi, stăteam ca pe jar acum să vedem ce ispravă va mai face Mădălina, care părea foarte calmă și sigură pe ea. Tot vorbind noi, așteptând ca Mădălinei să-i vină rândul, Narcis se-apucă să-mi povestească de interviul luat mai devreme Alexandrei Mîrcă din Republica Moldova. S-au înțeles ei ce și cum, Narcis a pus întrebările, dar când s-a apucat să răspundă, Alexandra a început să vorbească rusește. Narcis a pus o altă întrebare, în românește, desigur, Alexandra răspunzând tot în rusește. La sfârșit, fata din Chișinău îl întreabă, de data asta pe românește, dacă a înțeles tot ce-a zis. "N-am înțeles nimic - i-a spus Narcis - dar nici nu mă interesează, că dau materialul la voi, la televiziunea din Moldova; m-au rugat colegii de-acolo să-i ajut".

Deci iar își bagă politica coada la sport! Am căutat-o pe Mîrcă pe Google, să văd care-i treaba cu ea, de ce e supărată pe limba română. Și am văzut că nu de-acum. Toate interviurile acordate înainte de a pleca la Jocurile Olimpice le dădea în rusește, indiferent dacă reporterul o întreba pe românește. Poate-o fi și Alexandra Mîrcă supărată că, în primăvară, s-a tranșat disputa dusă din Parlamentul de la Chișinău la Curtea Constituțională: gata cu "limba moldovenească", cu "limba de stat" sau "limba noastră", cum spuneau comuniștii, încercând din răsputeri să evite să spună LIMBA ROMÂNĂ. Acum, în toate legile din Republica Moldova trebuie înlocuită sintagma. Inclusiv în Construcție, în care se prevede însă, la Articolul 13, aliniatul (2), că se păstrează și se dezvoltă și limba rusă. Ideea e că fata asta, umblată prin lume (a fost și la Rio, la Jocuri), nici nu știe bine cum o cheamă. O dată zice Mîrca, o dată zice Mirca, nu cu "î", ci cu "i"... Își caută, biata, identitatea...

În fine, Mădălina începuse să tragă, și avea deja 2-0, adică prima rundă de câte 3 săgeți și-o adjudecase. Narcis Șelaru țâșnește pe lângă mine, ieșind de sub umbrelă, care era mai mult un capac pus pe-o oală care fierbea, și o ia spre tribună, unde tocmai zicea că nu vrea să se mai ducă de arșiță ce era: "Mă topesc, nu mă topesc, eu urc la masa presei, că acolo am stat la precedentul duel al Mădălinei, și a câștigat". Și a tulit-o. Superstițiile sunt superstiții, n-ai ce să faci... 
Mădălina trage bine în continuare, dar ne ține pe jar, căci italianca nu e o oarecare. Câștigă și ea un duel, apoi, la 4-2 pentru Mădălina, fac un egal, 27-27, fiecare cu câte un 8, un 9 și un 10. Dar 10-le Mădălinei este exact unde se pune vârful compasului pentru a trasa un cerc, ceea ce îi dă mare încredere pentru următoarea rundă, când și pune capăt disputei, sub privirile mulțumite ale lui Habian, antrenorul său, care-i supraveghease atent, prin binoclu, fiecare săgeată desprinsă din coarda întinsă cu grație de Mădalina. Ce surpriză! Puțini ar fi crezut că Mădălina, venită de pe 47, va trece atât de ușor (7-1 și apoi 7-3) de adversarele ei mult mai bine cotate. E în optimile turneului olimpic, pe jumătatea părții ei de tablou aflându-se sud-coreeanca Suhyeon Nam, cap de serie nr. 2.

Îmi aduc aminte de tabloul principal, pentru că, în timp ce eu căutam "Media zone" după primul duel al Mădălinei, am trecut pe lângă el fix când un voluntar lipea eticheta cu numele ei în câmpul dedicat pentru 16-imi. Și îmi vine ideea să fug, în ciuda căldurii, să surprind momentul într-un clip și să fac o poză. Cu limba scoasă, ajung și văd casuțele din optimi libere. Perfect, zic, și mă pun pe așteptat, cu ochii fulger în toate direcțiile, să prind de unde apare voluntarul cu etichetele pentru tabloul principal. Și stau... Și stau... Nimic în jur la care să mă adăpostesc de arșița soarelui. Dar stau, căci... amăiastra Mădălina metita să-i înregistrez momentul. La un moment dat, apar iar doamnele din tribună, cele cu steagurile. Genul de profesoare tăcute, care și când strigă n-au volumul mai mare de 2, pe o scală de 1 la 10. Au văzut și ele că încă nu era eticheta și, neștiind mersul, au vrut să-i dezlipească numele Mădălinei de pe coloana 32-imilor și să-l mute la optimi.

Dar n-a mers. Au plecat. Dar eu am rămas, în continuare, lipit de tabloul principal. Așteptând ca pe jar de această dată nu deznodământul, care fusese fericit, ci voluntarul cu bucățica aceea de hârtie cu numele Mădălinei. Și, în sfârșit, apare de departe o domnișoară în echipamentul bine-cunoscut de-acum al voluntarilor, și scoate din borsetă o etichetă, dar pe care o lipește undeva alături, pe tabloul bărbaților. Dădusem REC deja, dar am pus STOP, vrând să surprind doar momentul nostru de glorie. Vedeți, zic "nostru" pentru că așa simțim noi aici, dar sunt sigur că și acasă e la fel. Victoriile alor noștri sunt și victoriile noastre!

Tipa însă face o poză tabloului și dă să plece. O opresc și o întreb de tabloul fetelor. Nu-l completează și pe acela? Vine altcineva? Și-mi dă tipa lovitura de grație: diseară! Vai de capul meeeu! Stătusem de zece ori mai mult decât durase duelul Mădălinei, și tot pe jar, pentru a surprinde momentul apariției numelui Mădălinei pe coloana optimilor turneului olimpic de tir cu arcul, și degeaba. N-am mai rămas, căci până seara mi-ar fi crescut rădăcini în asfalt sau m-aș fi topit acolo, pe esplanada străjuită de departe de tunurile verzi, oxidate de timp, aflate în fața Casei Invalizilor...

M-ai pus, efectiv, pe jar, Mădălina, amăiastră fată, deși n-a fost o luptă pentru medalie. Dar orice victorie în arenele Olimpice este motiv de mândrie pentru noi, cei care stăm pe margine, mușcându-ne pumnii de emoții la fiecare evoluție.
Jocurile Olimpice continuă, iar ai noștri sunt acolo, printre cei mai buni!

Inocentiu Voinea