O simplă nucă în fața istoriei

• Tweet

Mulți ani în urmă am avut privilegiul să stau de vorbă cu unul dintre martirii pușcăriilor comuniste: domnul Gheorghe Jijie, care executase 17 ani de detenție. Îmi aduc aminte discuția de parcă aș fi purtat-o ieri. Avea un aer etern, care făcea să îngenunchieze istoria.

• Domnul Jijie, în pușcăriile comuniste dumneavoastră ca ortodox ați avut vreodată dispute teologice cu ceilalți confrați creștini, fie ei catolici sau greco-catolici?
• Nu, domnul Dan, nu mai aveam timp pentru așa ceva. Timpul care ne rămăsese era să murim. Și în fața morții toate lucrurile se simplifică și ajung la esență. Ne dădeam pe furiș bucata de pâine uscată de la unul la altul, având o grijă frățească fiecare, nu atât față de suferința personală, cât față de suferința celuilalt. Nu mai era loc de dogme, ci numai de sufletul creștin. Îmi aduc aminte că în penitenciarul de la Aiud, după două zile de înfometare și de tortură fizică, eram într-o celulă cu un alt deținut care era catolic. Ne murmuram dimpreuna cuplita singurătate și suferință. Și dintr-o dată, parcă Dumnezeu vrând să ne arate că există și suferințe mai mari, s-a deschis ușa de metal a celulei noastre și a fost aruncat în fața noastră un rest de om, desfigurat de bătaie. Era o rană deschisă, care nu mai avea nici măcar forța să geamă. Ne-am uitat la el amândoi și am înțeles că răutatea omului fără Dumnezeu nu are limite. Undeva sus, pe fereastra cu zăbrele, am văzut cum se așezase o cioară, care ținea o nucă în cioc. Și din cauza unui zgomot făcut în celulă, cioara s-a speriat și a scăpat nuca la noi pe podea. Domnul Dan, știți ce era, în acea clipă, nuca aceea pentru noi? Echivala cu trei feluri de mâncare la un restaurant de lux. Asta era nuca aceea coborâtă din cer! Dar ea era una singură și noi eram trei. Și-atunci, în regim de urgență, eu cu colegul meu de celulă, catolicul, ne-am privit unul pe altul și într-o clipă am făcut cel mai fulgerător și important sinod ecumenic. Am hotărât dimpreună să dăm nuca celui din fața noastră, fratelui mult mai suferind decât noi, care era greco-catolic. Știți cine era omul acela aruncat aproape fără viața în celulă lângă noi? Era Aurel Vișovan! Domnul Dan, unul dintre cei mai nobili și demni oameni pe care i-am întâlnit. Unul dintre marii martiri pe care ni a dăruit Dumnezeu, care prin mărturisirea lui, plină de cinste și curaj, neclintită, să îngenuncheze atrocitatea pușcăriilor comuniste.

Asta mi-a relatat domnul Gheoghe Jijie, fie-i pomenirea eternă, lângă Drepții acestui neam! Mai târziu aveam să aflu că marele martir creștin Aurel Vișovan lăsase pe lumea asta trecătoare o candelă, care să-i țină aprinsă veșnica-i lumină a sublimei lui jertfe pentru credința creștină și pentru demnitatea acestui neam în lumea îmbeznată care avea să vină. Personal, m-am întâlnit cu paznicul demn al acelei lumini, cu acea candelă testament, lăsată de marele martir și anume cu fiul său, părintele Marius Vișovan.

Și de ce oare, întâlnindu-l pe părinte, parcă dintr-o dată, m-am întâlnit cu demnitatea neștirbită, cu tăria de caracter și cu durerea surdă și infinită a tatălui său. Scriu aceste rânduri ACUM, când în celula de pușcărie mare, care este astăzi România, îl văd lovit și suferind pe părintele Marius, precum odată domnul Jijie l-a văzut pe tatăl său. Și de aceea, ceva mai adânc decât mine, din propria ființă, mă îndeamnă să spun, indiferent cine te-a neîndreptățit, părinte, cine ți-a deschis răni sufletești vechi, neținând seama de nimic, călcând peste demnitatea și curățenia dumneavoastră sufletească, eu, fratele dumneavoastră ortodox, vă dau din nou NUCA aceea, pe care la vremuri de crucificare a primit-o părintele dumneavoastră, mare martir Aurel Vișovan.

Cu dragoste creștină,
Dan Puric