• Tweet

Spre deosebire de politicile comerciale, războaiele nu pot fi pornite sau oprite prea ușor; deciziile în astfel de conflicte au efecte imprevizibile asupra situației globale. Așadar, întrebarea-cheie după ce președintele Donald Trump a suspendat atacurile amenințate asupra centralelor electrice ale Iranului nu este dacă a avut un nou moment de tip TACO („Trump dă mereu înapoi").

Întrebarea este dacă Trump poate ieși din războiul cu Iranul, chiar dacă și-ar dori asta. După zile de declarații oscilante, Trump a sugerat luni o primă posibilă detensionare a conflictului, când a invocat 15 puncte de acord în ceea ce a descris drept discuții productive cu Iranul. Teheranul a negat însă că ar fi existat vreun dialog.

Cea mai optimistă interpretare a ultimelor evoluții este că atât SUA, cât și Iranul au ajuns într-un punct în care costul escaladării ar fi atât de devastator încât ambele părți au nevoie de o ieșire. Astfel de momente de luciditate pot duce la încheierea războaielor. Trump împinsese conflictul la limită amenințând că va bombarda centralele electrice ale Iranului dacă acesta nu redeschide Strâmtoarea Hormuz, un punct strategic pentru exporturile de petrol. Teheranul promisese represalii, inclusiv distrugerea infrastructurii vitale din statele din Golf aliate cu SUA. Un astfel de conflict ar fi putut declanșa o recesiune globală și ar fi agravat condițiile umanitare deja grave pentru civilii iranieni pe care Trump susține că vrea să-i ajute.

Există însă numeroase motive de scepticism că o descoperire diplomatică este iminentă. Zilele de declarații haotice și contradictorii ale lui Trump și incapacitatea administrației de a oferi o justificare coerentă pentru război sau o strategie de ieșire subminează credibilitatea oricărei declarații americane. Obiceiul președintelui de a bombarda chiar în timpul propriilor termene-limită în Iran face ca nimeni să nu fie surprins dacă își încalcă propriul moratoriu de cinci zile privind atacurile asupra infrastructurii energetice.

Unii cinici observă și că pauza anunțată de președinte coincide cu săptămâna de tranzacționare pe piețele globale. În contextul în care contractele futures pe acțiuni au scăzut, iar prețurile petrolului au crescut după weekend, este posibil ca acesta să fi încercat să stabilizeze piețele? Nu ar fi pentru prima dată când declarațiile oficiale par menite să reducă volatilitatea. Și de această dată a funcționat: indicii Dow, S&P 500 și Nasdaq au crescut cu peste 1% luni, iar petrolul Brent a scăzut cu 11%. Șoferii americani speră acum la o ieftinire a carburanților.

Trump ar putea câștiga timp și din alt motiv: forțele americane care i-ar permite, de exemplu, să invadeze Insula Kharg - centrul industriei petroliere iraniene - sau să ocupe zone din Strâmtoarea Hormuz nu sunt încă pe deplin desfășurate. O unitate de pușcași marini trimisă din Japonia ar putea ajunge curând în regiune, însă o a doua a plecat de pe Coasta de Vest abia săptămâna trecută.

Trebuie amintit și că Trump exagerează frecvent. Experiența arată că optimismul său privind progresele diplomatice și afirmațiile că Iranul „își dorește cu disperare" un acord ar putea fi exagerări - chiar dacă, uneori, astfel de declarații sunt folosite intenționat pentru a crea spațiu de negociere. Oscilațiile sale - de la ideea de „încheiere" a războiului într-o zi la escaladare în următoarea - contravin tradițiilor unei conduceri stabile în timp de război. Dar sunt tipice pentru Trump. Până luni, totul părea o manevră prin care să susțină că tactica sa dură a generat progres diplomatic.

Această imprevizibilitate și tendință de a gestiona crizele pe care tot el le creează sunt caracteristice stilului lui Trump, atât în viața personală, cât și în cariera sa de afaceri și politică. Fiecare zi pare o luptă pentru a rămâne în picioare până la final. Prin această metodă, el amână consecințele și evită confruntările directe, într-un joc continuu de improvizație. Totuși, există riscul ca acest stil să fie pus la încercare dincolo de limitele sale în Golful Persic. Deși Iranul este inferior militar SUA și Israelului și a suferit pierderi semnificative, conflictul a demonstrat și capacitatea sa de presiune, prin închiderea efectivă a Strâmtorii Hormuz și impactul asupra economiei globale.

Logica sugerează că un regim deja radical înainte de război nu va deveni mai conciliant după pierderea liderului suprem și atacurile constante. Condițiile lui Trump pentru încheierea războiului - inclusiv renunțarea Iranului la programul nuclear și la rachetele balistice - ar putea fi inacceptabile pentru Teheran. De fapt, ultimele săptămâni arată exact de ce un astfel de regim ar dori să păstreze aceste capacități ca mijloc de descurajare. Chiar dacă negocierile vor începe - Pakistanul s-a oferit să le găzduiască - nu este clar cine ar reprezenta Iranul. Un regim slăbit și fragmentat ar putea avea dificultăți în luarea deciziilor. Iar dacă Garda Revoluționară deține acum controlul, poziția ar putea fi și mai dură.

În plus, experiențele anterioare arată că interlocutorii moderați iranieni pot fi contraziși de facțiuni mai radicale. Nu ar fi surprinzător nici dacă liderii iranieni ar interpreta ezitările lui Trump drept semn că strategia lor funcționează. Viitorul conflictului este incert. Este posibil ca atacurile să fi slăbit decisiv regimul iranian, dar nu există semne clare în acest sens. Deși campania aeriană a redus capacitățile Iranului, nu este clar de ce acesta ar renunța la principalul său avantaj - controlul asupra Strâmtorii Hormuz - fără concesii majore din partea SUA.

Trump ar putea fi tentat de negocieri, deoarece are nevoie de o ieșire. Majoritatea opțiunilor sale sunt nefavorabile. Ar putea escalada conflictul, dar fără garanții de succes. Ar putea trimite trupe terestre, dar asta ar contrazice promisiunile sale politice. Varianta TACO - retragerea și declararea unei victorii - este tentantă, dar ar lăsa aliații din Golf expuși unui Iran mai puternic. Iar încheierea conflictului fără a elimina riscul nuclear ar submina principalul motiv invocat pentru război. Președinții se confruntă adesea cu situații fără soluții ideale, dar puțini se află în fața unei crize atât de complicate precum cea pe care Trump și-a creat-o în Iran.