• Tweet

Donald Trump nu este primul preşedinte american care deschide această Cutie a Pandorei, aşa că nu ar fi rău să ne uităm puţin în trecut ca să înţelegem prezentul şi să ne pregătim, poate pentru o reconfigurare a ceea ce astăzi numim schimburi comerciale.

La mijlocul lunii august 1971, Richard Nixon anunţa o nouă politică economică. Aceasta a condus la desfiinţarea sistemului Bretton Woods care avea la bază principiul etalonului aur-dolar şi la apariţia cursului de schimb valutar. Suspendarea convertibilităţii dolarului în aur şi taxele impuse aveau ca scop să-i determine pe principalii parteneri de schimburi de bunuri ai SUA să îşi ajusteze în sus valoarea valutelor iar nivelul barierelor comerciale să scadă, pentru a permite o creştere a importurilor americane. Concomitent, preşedintele SUA a declanşat o blocadă economică aplicând o serie de tarife bunurilor de import. La vremea aceea, SUA erau angrenate în războiul din Vietnam. Lui Nixon prea puţin i-a păsat ca va da peste cap orânduirea economică mondială care îşi găsise un echilibru în sistemul Bretton Woods după cel de-Al Doilea Război Mondial.

Miza era mare, fiind vorba despre alegerile din 1972, pe care, de altfel, le-a şi câştigat. Dar măsurile economice luate de Nixon s-au dovedit a fi catastrofale. Imediat, anul următor, politica monetară a fost relaxată la maxim iar costurile statului cu asigurările sociale au crescut substanţial. Nixon a câştigat al doilea mandat dar a fost nevoit să demisioneze, apoi, după scandalul Watergate din 1974 şi a împins SUA într-o decadă de stagnare economică.

În anul 2002, George Bush impunea tarife pe importurile de oţel, dar proiectul a fost abandonat după 20 de luni. Ce s-a întâmplat atunci? Industriile care produceau bunuri din oţel au pierdut 200.000 de locuri de muncă, mai mult decât numărul total de angajaţi care lucrau în sectorul oţelului! Mai mult decât atât, SUA s-au confruntat cu lipsuri de materie primă, cu întârzieri în producţie şi costuri crescute. Nici Uniunea Europeană nu a stat degeaba, aşa că a impus bariere comerciale pe importurile de whiskey şi de portocale, pentru a-i lovi pe producătorii din statul Florida, unul dintre fiefurile Republicanilor.

În anul 2003, Comisia de Schimburi Internaţionale a SUA a publicat un raport în care se menţiona că 49% din firmele care consumau oţel în producţie s-au confruntat cu blocaje în a achiziţiona acest bun, 32% din fabricile producătoare de automobile şi conserve au raportat întârzieri în producţie iar 19% din companii au pasat creşterea costurilor în preţurile suportate de consumatori.

Preşedintele SUA poate impune tarife în baza unei legi care îi conferă posibilitatea de a restricţiona schimburile economice în baza intereselor securităţii naţionale. Problema în acest caz este că necesarul armatei SUA pentru oţel şi aluminiu înseamnă doar 3% din producţia americană! Ştim că, în prezent, administraţia de la Casa Albă deja a impus tarife pe importurile de panouri solare, maşini de spălat şi pe cherestea. Aplicarea unor bariere comerciale pe oţel şi aluminiu deja ridică jocul la alt nivel. Unii spun că ar fi semnalul că economia SUA se îndepărtează de la principiile de liber-schimb la protecţionism. Alţii spun că SUA procedează foarte bine în faţa politicii de dumping a Chinei şi că această mişcare nu este decât începutul. La capătul unei săptămâni furtunoase cu mulţi nervi şi multe speculaţii, iată că preşedintele Trump a impus noi tarife protecţioniste pe importurile de oţel şi aluminiu. Deocamdată, Mexic şi Canada au fost exceptate, lăsând un spaţiu de negociere pentru un deal mai bun în ceea ce priveşte acordul NAFTA.

Pe de altă parte, relaţia cu UE se va degrada şi mai mult pentru că va fi imposibil ca SUA să excepteze chiar şi o singură ţară din blocul european de la aceste tarife. Comisia Europeană a confirmat, deja, acest lucru. Ce măsuri are la îndemână Bruxelles-ul? Poate adopta un set de decizii de supraveghere a pieţei, acestea fiind cel mai rapid şi mai la îndemână răspuns. Apoi, dacă se dovedeşte că există o intenţie de a lovi direct în economia UE, atunci, Comisia poate implementa măsuri de salvgardare, adică să impună restricţii pe un anumit produs. Nivelul trei îl constituie măsurile de retaliere, adică impunerea de tarife sau cote la mai multe tipuri de bunuri.

Flancat de muncitori din industria oţelului şi aluminiului, Donald Trump şi-a explicat motivaţia în faţa naţiunii. Fabricile noastre au fost lăsate să zacă în praf iar oraşe şi comunităţi întregi au devenit fantome. Muncitorii care şi-au vărsat sufletul în clădirea acestei naţiuni măreţe au fost trădaţi. Dar, de-acum, s-a terminat cu trădarea! Tarifele impuse de preşedintele american pe importurile de oţel şi aluminiu vor creşte la 25% respectiv 10%. SUA importă oţel de la Coreea de Sud, China, Japonia, Germania, Turcia şi Brazilia. Cei mai mari exportatori de aluminiu sunt Canada, Brazilia, Germania şi China. La nivel european, Germania a fost principalul exportator din oţel spre Statele Unite în 2017, cu 951.125 de tone, urmat de Olanda cu 632.607 tone şi Franţa 237.345 tone.

Deosebirea faţă de 2002 este că, da, de data aceasta, sunt mult mai puţine locuri de muncă în industria oţelului şi a aluminiului care trebuie protejate. Ar trebui luat în calcul, însă, că, în State, bunurile care sunt produse din aluminiu şi oţel vor fi mai scumpe din cauza acestor tarife impuse. O fabrică de oţel sau de aluminiu produce în bandă, tot timpul, pentru că acele firme au contracte ferme de livrare iar procesul tehnologic nu îţi permite să opreşti producţia atunci când ai chef, de pe o zi pe alta. Din aluminiu şi oţel se produc o groază de bunuri cu valoare adăugată pe care le folosim în viaţa de zi cu zi, de la reţelele electrice, automobile, vagoane de tren, tablă până la tot felul de construcţii metalice. Va fi afectat tot lanţul de producţie. La aluminiu, vor fi afectaţi şi producătorii de bauxită.