• Tweet

Complexul de cult de la Tărtăria, județul Alba, de-a lungul malului stâng al Mureșului, descoperit de cercetătorul clujean Nicolae Vlassa, este un izvor nesecat de cunoaștere transmisă neîntrerupt de peste 7.000 de ani, prin populația care a trăit în vastul areal istoric, neîntrerupt, până în 200 î.e.n., pe alocuri până mai târziu, după care s-a mutat în vecinătate. Originea ”izvorului” este cultul solar evidențiat de simboluri sacre care dăinuie până în prezent, atât în formă imagistică, dar și ca forme de ritual rămase în tradiția folclorică românească.

Ceea ce deranjează cel mai mult pe istoricii ”clasici” este strămutarea primei civilizații din spațiul mesopotamian, așa cum se instituise la nivel internațional, prin recunoașterea primordialității civilizației sumeriene, în spațiul carpato-danubiano-pontic. Tăblițele confecționate din lutul autohton, acoperite cu semne pictografice, găsite lângă un schelet, devansează istoria cu peste un mileniu, fiind anterioare celor asemănătoare, descoperite la Djemer Nasr, Kiș și Uruk, datate la 3.300 î.e.n.

Profesorul italian Marco Merlini, unul dintre cei mai renumiți arheologi contemporani ai Europei, a ajuns la concluzia că scheletul este al unei femei, de 1,45 m înalțime, în vârstă de 50-55 de ani. Oasele au fost trimise la Universitatea din Roma, pentru a fi datate în laboratorul Departamentului de Geologie. A reieșit o vechime de peste 7.000 de ani! ”Femeia nu a fost arsă, așa cum reiese dintr-o traducere defectuoasă a textului de pe tăblița rotundă”, susține Merlini. ”Oasele erau negre doar la suprafață, din cauza locului de înhumare. Femeia, bătrână pentru acea vreme, avea o funcție religioasă, fapt indicat de cele 23 de obiecte sacre descoperite în mormântul ei, tăblițe cu scriere sacră, amulete. După părerea mea, arealul Tărtăria surprinde o tranziție de la matriarhat la o altă formă socio-religioasă”.

Altarul Taurului Solar

Observația profesorului Marco Merlini este foarte valoroasă și se poate dovedi printr-o altă descoperire extraordinară de pe teritoriul țării noastre, aceea a sanctuarului numit de arheologi ”Casa cerbului” de la Parța, din mănoasa luncă a Timişului, unde au înflorit aşezări sedentare în mileniul V î.e.n. Sanctuarul, o construcţie făcută din lut şi nuiele, în care comunitatea îşi venera zeitatea duală, era compartimentat în două camere, cea a altarului şi cea în care se aduceau ofrandele. În camera altarului se afla un soclu de formă paralelipipedică, lucrat din lut, pe care erau așezate două statuete care făceau corp comun, dar aveau două capete, unul de taur, iar celălalt un cap de femeie cu faţa acoperită de o mască rituală.

Această alăturare dintre taur şi femeie simboliza forţa creatoare. Era un cult al fecundităţii şi fertilităţii, venerat în organizările de tip matriarhal. Un astfel de ”altar” incizat apare și pe plăcuța dreptunghiulară de la Tărtăria, numai că, în dreapta capului taurin nu mai apare femeia, ci crucea cu raze, care este simbolul străvechiului zeu solar Șu. Este pentru prima dată în istorie când apare acest simbol solar, atât de sacru, încât el a fost păstrat intact și a fost transmis de-a lungul timpului de casta preoțească, fiind prezent oriunde au migrat ”Fiii Soarelui și ai Luminii”, cărora le-a fost revelat. El nu a putut fi identificat mai devreme pe tăblița dreptunghiulară de la Tărtăria din cauza obiceiului defectuos de a se publica desenele după tăblițe, şi nu originalele! O contopire unică a celor două simboluri, taurul și soarele, a fost descoperită la 10 kilometri de Constanța, în satul Cumpăna, unde a fost identificată o așezare rurală din secolul II e.n.

Impresionant este faptul că localitatea Tărtăria se afla la poalele versantului nordic al Munților Șureanu, care au în denumire, și nu din vreo coincidență, trei ipostaze ale unor zeități supreme străvechi, din timpurile de început ȘU. RE. ANU!, toate având ca simbol crucea cu raze și ca animal devotat șarpele. Șu sau Șaue de la Tărtăria (identificat ca atare prin ”scărița” de pe tăblița rotundă, comparativ cu ceea ce înseamna la sumerieni, care au păstrat simbolurile și scrierea de la Tărtăria, ceea ce indică o migrație a tărtăranilor) este și cel mai vechi și cel mai enigmatic zeu al timpurilor de început, despre care se povestește în legendele scrise ale sumerienilor.

Șu sau Șaue este reprezentat cu două fețe privind în direcții opuse și a fost venerat, după cum s-a dovedit arheologic, pentru prima dată pe aceste meleaguri, în sanctuarul de la Tărtăria. O mie de ani mai târziu a fost preluat sau pur și simplu ”dus” cu vreun val migrator în Sumer, unde era zeitate secundară, numit Șaue – grafic ”H”-, Uș.Mu / Şu.Mu și Ara. El i-a cedat locul și simbolul (crucea cu raze) de zeitate supremă lui Anu, așa cum reiese după un cilindru neobabilonian aflat în Muzeul Britanic (vezi foto).

În Egipt, apare mai târziu ca Re și Ra, având ca simbol inițial crucea în cerc, apoi discul înaripat. Crucea cu raze apare la noi și pe ceramica din Munții Orăștiei, iar zeul cu două capete apare pe vechile monede geto-dacice, considerate de istorici neinspirați a fi de…. „inspirație romană“, Ianus. Virgiliu, scriind despre istoria romanilor, spunea că zeul Ianus, reprezentat cu două capete, venise pe meleagurile italiene când populația autohtonă trăia în semisălbăticie.

El i-a dat credința și ritualul religios. Tot Virgiliu spune că îl chema, de fapt, ION, și era fiul Soarelui făcut cu o pământeancă, fiica regelui Atenei. Deci un semizeu ulterior lui Șu, căruia îi preluase insigna cu două capete. Dar Ion nu a vrut să-i guverneze pe greci, plecând pe meleagurile Italiei de astăzi unde ”a întemeiat prima așezare civilizată, Ianiculus, după numele său”. Romanii l-au numit întotdeauna pe Ianus – ”Tată”. Iar tatăl lui Ianus era Șu/Șa.

În dansul solar al Călușarilor, printre alte misterii ale cultului solar străvechi, propagate de-a lungul timpului pentru a transmite informații sacre, există și strigătura de slavă în momentul ridicării steagului:”Ha, ha! Hălaișa!” ”H –ăla- îi- Șa”! Așa e, după cum ne indică tăblițele de la Tărtăria și mult mai târziu, din Sumer! Crucea cu raze mai apare și pe ceramica foarte veche și necercetată din Munții Buzăului și avea să apară identic, după mai bine de o mie de ani, în Mesopotamia, ca emblemă a zeului sumerian Anu. În Argedava, cetatea lui Burebista, apare și în zilele noastre, în cimitirul din Popești-Novaci, pe cruci din secolul trecut.

Cercetătorul Gheorghe Șerbana amintește și de necropola de uriași descoperită în Argedava, ”maldării, sau oamenii de mal, namilele, cum au rămas ei în vocabularul poporului, pe a căror ceramică apărea același simbol solar”.

Despre cei care au inițiat cultul solar și care dețineau secretul ”temenului – pietrei de temelie”, a ”noimei”, aflăm din ”Tânguirea lui Assurbanipal”, publicată în volumul ”Tăblițe de argilă. Scrieri din Orientul antic” (apărută în Biblioteca pentru Toți), că acesta, vrând să ridice un templu pentru zeul –soare Șamaș (!), nu găsea ”temen-ul, pe care, acum 3.200 de ani, vreun rege, înaintaș al meu, îl va fi văzut!”. Atunci i s-a arătat zeul Raman în vis și i-a dezvăluit unde se afla ”piatra de temelie”, care conținea și planul original, fără de care nu se putea construi templul solar. Assurbanipal a condus Ninive între 668-630 î.e.n. și se lăuda că știe de la zei scrierea sfântă de dinainte de Potop!

Casta Războinicilor

Odată cu preluarea puterii religioase și laice de către bărbați, crucea cu raze începe să apară pe scuturile războinicilor. Din nou, cea mai veche reprezentare apare în România, mai stilizată, în mormântul getic regal de la Agighiol, sec. IV î.e.n., fiind un element protector obligatoriu pe coifurile geților carpatini (vezi foto).

Tot în sec. IV î.e.n., a fost descoperit în varianta lui arhaică pe scutul unui războinic, care făcea parte dintr-un lot de peste o sută de figurine în miniatură găsite în mormântul unei copile (vezi foto).

Vedem, deci, acest simbol păstrat de casta preoților Zeului-Soare, apoi de colegiile militare, iar ulterior de colegiile funerare, care l-au folosit până în sec. XIX, după cum se poate vedea în cimitirul din Popești-Novaci, dar şi din Scăieni, unde a fost descoperită o altă necropolă de uriaşi.

Că acest cult solar străvechi nu este întâmplător apărut și răspândit pe aceste meleaguri, cum se încerca să se acrediteze, o dovedește descoperirea unor piese asemănătoare în colina de la Karanovo, din sud-estul Bulgariei (sigilii de lut, dintre care unul rotund, cu diametrul de 6 cm, având gravate pictograme, împărțit în patru sectoare clar delimitate, la fel ca tăblița rotundă de la Tărtăria) și de la Gracianița, nord-vestul Bulgariei, (două platouri mici, pe fundul unuia aflându-se o reprezentare antropomorfă, iar pe cel de-al doilea o formă de scriere apropiată de cea de pe sigiliul de la Karanovo și de pe una dintre tablițele de la Tărtăria).

Toate acestea dovedesc că ”scrierea sumeriană a apărut întâi în sud-estul Europei, unde a existat cea mai înaintată civilizație din acea vreme”, după cum susține și prof. Colin Reinfrew, arheolog britanic, care a efectuat săpături în localitatea bulgară Sitagroi. În jurul Tărtăriei, mustește de istorie. De altfel, după cum susține cercetătorul Gheorghe Șerbana: ”Istoria se numea civilizația care se întindea de la nord și sud de Istru”!(Dunărea – n.r. Carmen Pankau) Aici au fost descoperite fragmente osteologice ale omului de Neanderthal și ale omului de Cromagnon, precum și cel mai vechi schelet al inteligentului Sapiens. La Turdaș, săpăturile arheologice au scos la iveală vatra unei așezări asemănătoare celei de la Tărtăria. Specificul materialelor descoperite în aceste situri i-a determinat pe arheologi și istorici să separe aria sub denumirea Cultura Turdaș-Vinca, datată de cercetătoarea americană Maria Gimbutas la 7.500 – 3500 î.e.n., răspândită în Ardeal, mai apoi în regiunea Balcanilor, Mesopotamia (3.500 – 3.300 î.e.n.), evidențiată de hieroglifele egiptene de pe placuțele de os (3.200 – 3.000 î.e.n.), în pictogramele cu inscripții de pe Valea Indusului (circa 2.500 î.e.n.) sau cele din China, din timpul dinastiei Shang (circa 1.500- 1.200 î.e.n.) și mai departe, în enigmaticele mesaje ale zapotecilor mexicani (circa 600 î.e.n.) și a indienilor mapuche din Chile.

Scrierea hieratică

Maria Gimbutas este de părere că sistemul de scriere la vechea populație carpato-dunăreană-pontică nu avea scopuri economice, juridice sau administrative, fiind ” o scriere eminamente sacră, apărută în urma unei îndelungate folosiri a unor semne grafice încărcate de un simbolism particular”. La început, apariția acestei scrieri este strâns legată de cultul matriarhal, punând în evidență organele de reproducere, ca simbol al fertilității. Apoi ele s-au diversificat, pe măsură ce au fost înglobate în cultul solar. Foarte multe dintre aceste semne s-au păstrat în ”arta răboajelor”, evidențiată de răboajele folosite de plutașii de pe Bistrița și de dimierii de pe Valea Jareșului și au format cel mai vechi alfabet din Europa, un alfabet care avea și vocale, din care s-au desprins ulterior cel fenician, minoic, cretan, grecesc, etrusc, latin.

Amuletele solare de la Turdaș, tăblițele de la Tărtăria, ca și cea descoperită la Drăgoești-Vâlcea, cu patru fascicule a câte trei raze, cu incizii ideografice, sunt coduri-mesaje imagistice sacre, protectoare. E bine de amintit aici că pe internet circulă şi „ISTORIA” improvizată de cercetătorii maghiari, cum că toate simbolurile descrise mai sus fac parte din ”scrierea runică maghiară”. Sandor Forrai a și publicat un volum intitulat ”Scrierea runică ungurească antică”, în care ”identifică” runele maghiare (?) cu simbolurile apărute în cultura Tărtăria, Turdaș-Vinca!

Mâine-poimâine vom citi în ”analele” unor astfel de “cercetători” despre vechimea năucitoare – 7.000 ani – a “prezenței maghiare în acest areal”!

Noroc cu MUZEUL VIRTUAL organizat la Departamentul XIV al PRIMĂRIEI DIN ROMA, care acordă un amplu studiu, cu expertize competente asupra artefactelor și asupra scheletelor găsite ”in situm” la Tărtăria și care au confirmat existența aceleiași tipologii umane ca a populației care a trăit întotdeauna pe aceste meleaguri. Și care a inventat pentru prima dată în istoria civilizațiilor scrierea sacră, ”ca mod de comunicare cu Zeul Soare”, după cum se exprima cercetătoarea Maria Gimbutas. Este vorba despre populaƫia pelasgo-getică, care trăia pe aceleaşi meleaguri unde trăiesc şi astăzi, în actuala Românie.

Adaptare şi foto: Carmen Pankau