• Tweet

Statele Unite dețin, fără îndoială, cea mai puternică armată din istoria omenirii. Cu toate acestea, incapacitatea cronică de a transforma superioritatea tehnologică și tactică în victorii politice de durată indică o eroare mult mai profundă, sistemică, în modul în care Washingtonul concepe conflictele militare.

O analiză semnată în Politico de Ivo Daalder, fost ambasador al SUA la NATO și actual cercetător la Belfer Center din cadrul Universității Harvard, pune degetul pe rana sângerândă a strategiei americane. Din 1945 și până în prezent, SUA au purtat războaie majore în Coreea, Vietnam, Afganistan, Irak și, mai nou, Iran. Dintre toate acestea, doar Războiul din Golful Persic din 1991 poate fi considerat un succes autentic - și chiar și acela a plantat germenii dezastrelor viitoare. În rest? Un șir lung de remize, înfrângeri și catastrofe strategice, culminând cu actualul conflict din Iran, probabil cea mai mare gafă de politică externă a Washingtonului de după cel de-al Doilea Război Mondial.

Întrebarea care domină cancelariile internaționale este legitimă: de ce eșuează constant cea mai mare forță militară a lumii? Răspunsul nu ține de lipsa puterii de foc, ci de o inversare periculoasă a filozofiei militare clasice. Marele strateg prusac Carl von Clausewitz definea războiul ca fiind „continuarea politicii prin alte mijloace". În această viziune, armata este doar un instrument aflat în slujba unor obiective politice clar definite.

Washingtonul a inversat complet această teorie. Pentru liderii americani, războiul a devenit tratat nu ca o continuare a politicii, ci ca un eșec al ei - o ultimă soluție disperată atunci când diplomația colapsează. Rezultatul este aproape întotdeauna același: trupele sunt trimise în teren fără un deznodământ politic clar în minte și fără un răspuns la întrebarea fundamentală: cum arată, de fapt, victoria?

Actualul președinte, Donald Trump, reprezintă expresia radicală a acestei probleme. În dosarul iranian, diplomația de fațadă a fost lăsată pe mâna unor trimiși care nu înțelegeau nici subtilitățile diplomatice, nici fizica nucleară. A urmat o campanie masivă de bombardamente, ghidată de credința cvasi-magică că distrugerea totală aduce capitularea. Formula lui Trump din weekendul trecut sintetizează perfect acest blocaj: „Fie obținem un acord bun, fie îi vom șterge de pe fața pământului". Însă istoria ne arată că nu se va întâmpla niciuna, nici alta.

Potrivit analizei publicate de POLITICO, modul american de a face război suferă de trei vulnerabilități majore:

1. Inversarea mijloacelor cu scopul

În loc să definească un obiectiv politic și apoi să aleagă instrumentul potrivit, Washingtonul folosește direct ciocanul militar, sperând că soluția politică va apărea de la sine. S-a numit „Rolling Thunder" în Vietnam, „Shock and Awe" în Irak și „Epic Fury" în Iran. De fiecare dată, forța brută a fost desfășurată sub iluzia că distrugerea în masă va genera ordinea dorită. Nu a funcționat niciodată.

2. Maximalismul fantezist (Hubris-ul geopolitic)

Războaiele SUA sunt aproape întotdeauna ambalate în obiective utopice: schimbări de regim, transformări civilizaționale, export de democrație sau eradicarea globală a terorismului. Acestea nu sunt obiective militare realizabile, ci fantezii politice.

Singurul succes real - Războiul din Golf (1991) - a funcționat tocmai pentru că președintele George H.W. Bush a respins această logică maximalistă. Obiectivul său a fost strict și limitat: eliberarea Kuweitului și restabilirea status-quo-ului. Bush senior a rezistat presiunilor uriașe de a mărșălui spre Bagdad, iar această reținere a asigurat legitimitate internațională și o victorie curată. Ani mai târziu, fiul său, George W. Bush, influențat de aceiași consilieri neoconservatori, a ales calea contrară în Irak. Rezultatul? Un deceniu de haos, un Iran consolidat și un Orient Mijlociu destabilizat profund.

SUA își accelerează producția de rachete pentru a reface stocurile în urma războiului cu Iranul. Ce spun experții
3. Iluzia că tehnologia compensează motivația asimetrică

Planificatorii de la Pentagon au crezut mereu că superioritatea tehnologică poate zdrobi voința unui adversar local direct interesat. America are logistica, dar tabăra adversă are determinarea. Vietcongul, talibanii, insurgenții baatiști sau revoluționarii islamici din Iran nu au dat înapoi pentru că pur și simplu nu aveau unde să plece și nu aveau nimic de pierdut.

Când Vietcongul a lansat Ofensiva Tet în 1968, lovind simultan peste 100 de orașe, Pentagonul a raportat o „înfrângere tactică" a inamicului. Strategic însă, Ofensiva Tet a frânt sprijinul publicului american și a întors soarta războiului. Vietnamezii știau pentru ce luptă; Washingtonul pierduse demult acel fir călăuzitor.

Lecțiile neînvățate: De la Afganistan la capcana din Iran

În Afganistan, oficialii americani se felicitau pentru spectacolul trupelor speciale pe cai și al bombelor de înaltă precizie care au dărâmat regimul taliban în câteva săptămâni. Totuși, cu doar câteva zile înainte de începerea bombardamentelor, președintele Bush întreba buimac: „Cine va conduce țara după prăbușirea talibanilor?" - o întrebare vitală pe care nimeni nu o ridicase înainte de a alimenta bombardierele B-52.

În Irak, arhitecții invaziei promiteau o „plimbare în parc" în care soldații americani vor fi primiți cu flori ca eliberatori. Însă decizia dezastruoasă de a dizolva armata irakiană a trimis sute de mii de bărbați înarmați și umiliți pe străzi, fără locuri de muncă. Insurgența brutală care a urmat a surprins pe toată lumea la Washington, deși era cel mai previzibil deznodământ.

Astăzi, în Iran, logica strategică pare să se fi prăbușit și mai rapid. Planul inițial părea de o simplitate naivă: eliminarea liderului suprem și speranța apariției unui succesor mai moderat (sursele indicând că Washingtonul și Ierusalimul mizau pe fostul președinte Mahmoud Ahmadinejad). Însă nu a existat niciun plan concret pentru instalarea lui, nici pentru gestionarea unui eșec și, mai grav, niciun plan pentru a preveni ceea ce toată lumea știa că se va întâmpla: blocarea imediată a Strâmtorii Hormuz de către Teheran.

Soluția uitată: Întoarcerea la doctrina Weinberger-Powell

Eșecurile repetate ale Americii, întinse pe decenii și comise atât sub administrații republicane, cât și democrate, nu mai pot fi trecute la categoria „coincidențe". Ele reflectă un viciu de gândire.

Pentru a ieși din acest cerc vicios, SUA au nevoie de mai multă umilință și mai puțin hubris. Capacitatea militară a Americii de a executa operațiuni chirurgicale este extraordinară - așa cum a demonstrat-o capturarea spectaculoasă a președintelui venezuelean Nicolás Maduro în ianuarie sau eliminarea lui Osama bin Laden. Dar aceste succese tactice nu pot înlocui o strategie geopolitică coerentă.

Liderii militari americani din trecut înțelegeau acest lucru. În 1984, pe fondul traumelor din Vietnam și Liban, secretarul Apărării Caspar Weinberger lansa un set clar de principii privind folosirea forței:

1. Existența unor interese vitale clare;
2. Obiective bine definite și realizabile;
3. Sprijin intern și internațional solid;
4. Forță covârșitoare aplicată unor scopuri limitate;
5. O strategie clară de ieșire (exit strategy);
6. Războiul privit strict ca ultimă instanță.

Această doctrină, rafinată ulterior de generalul Colin Powell, a adus victoria în 1991. De atunci însă, ea a fost complet ignorată. Deși actualul secretar al Apărării, Pete Hegseth, a invocat numele lui Weinberger ca ghid pentru intervenția din Iran, acțiunile sale au încălcat, rând pe rând, fiecare principiu al doctrinei. America continuă să își aleagă armele înainte de a-și defini scopurile, iar în geopolitică, o asemenea eroare se plătește întotdeauna scump, conchide fostul ambasador în Politico.