Nu munca, ci fuga l-a creat pe om! Femeile primitive era "moarte" după alergătorii pe distanțe lungi care erau si mai rezistenti la partidele de sex

Postat la: 17.07.2025 |

Adaptările evolutive, necesare pentru supravieţuirea într-un mediu concurenţial și violent, au implicat și alte părți din scheletul homininilor. Se cunoaște că noi nu putem alerga cu o viteză foarte mare, comparativ cu alte mamifere, în schimb avem capacitatea de a alerga foarte mult.

Oamenii sunt printre cei mai rezistenți alergători din lume. Scheletul nostru, coloana vertebrală, talpa piciorului, sistemul osos și muscular, sistemul respirator și metabolismul aerob au evoluat astfel, încât ne permit să alergăm distanțe de zeci și zeci de kilometri fără pauză. Strămoșii noștri care primii au dobândit această abilitate au obținut un avantaj imens și la vânătoare, și în competiția cu semenii mai puțin rezistenți. Animalele erbivore erau pur și simplu gonite până la epuizarea totală: ele alergau până se prăbușeau lipsite de puteri, iar vânătorii se apropiau și dădeau lovitura fatală.

Și în timpurile noastre putem vedea exemple de vânare prin epuizare. Bărbații din unele triburi din Africa ies la vânătoare în toiul amiezii și atacă un grup de antilope, pe care le gonesc și câte 40-50 de kilometri, timp de patru-cinci ore neîntrerupt, până acestea se sufocă și cad neajutorate în fața vânătorilor. În preistorie, până la apariția câinilor și a armelor de aruncat, vânătoarea se desfășura de regulă în acest mod, iar selecția naturală i-a avantajat pe acei bărbați care erau mai rezistenți la alergat; ei deveneau vânători sau luptători de succes, obțineau un rang ierarhic înalt și se bucurau de atenția femeilor.

S-a întărit și o corelație între rezistența la efort fizic de durată și un nivel sporit de testosteron în organism. Chiar și astăzi, performanță la alergarea pe distanțe lungi (cum ar fi semimaratoanele de 21 de km) demonstrează bărbații care au avut parte de o expunere puternică la testosteron încă în uterul mamei [Longman et al., 2015].

Așadar, acum câteva milioane de ani, primele specii de hominine aveau deja un angrenaj anatomic și un sistem neuronal care le permiteau să confecţioneze arme de vânătoare, să hăituiască animale, să se omoare între ei şi să transforme agresivitatea în războinicie. Iar odată confecţionate primele proiectile, azvârlite cu îndemânare, procesul evoluţiei sociale a înregistrat un ritm deosebit de accelerat.

Unii autori au înaintat teza „morţii de la distanţă", prin care susţin că inventarea suliţelor şi a săgeţilor a contribuit în mod crucial la consolidarea şi dezvoltarea grupurilor umane. Armele de piatră şi mai ales proiectilele au transformat luptele în adevărate războaie şi, din acel moment, pentru a supravieţui, grupurile umane au fost nevoite să pună accentul pe coeziune şi creştere numerică. Aşa au fost puse bazele societăţilor şi ale civilizaţiei [Bingham, Souza, 2009; Blitz, Porth, 2013].

În lumina acestor descoperiri și constatări, înțelegem că ar trebui reconsiderată afirmația sus-menționată a lui Friedrich Engels că „munca l-a creat pe om". Astăzi, afirmaţia cea mai potrivită ar fi că şi munca, şi agresivitatea sau războinicia l-au creat pe om, prin modelarea creierului și a mâinii. Am evoluat inventând și luptând.
***
fragment din cartea „Mozaicul Uman. Evoluția Omului și Originea Raselor".