• Tweet

Pe măsură ce climatul de securitate devine tot mai fragil pe plan global şi, de interes pentru noi, în special pe linia de front care separă spaţiul rus de cel al UE/NATO, vedem cum campaniile de dezinformare, componentă esenţială a războiului asimetric, se intensifică şi se diversifică.

România este una dintre ţinte, vizată fiind în primul rând opinia publică în general, dar şi, sectorial, segmente ale sistemului de decizie politică şi de comandă militară, ideea centrală fiind transmiterea unui mesaj de neîncredere generală în tot ceea ce înseamnă capacitate naţională, de dubiu profund faţă de valorile naţionale, de instalare a unei stări de silă şi lehamite, dublate de o convingere profundă a impotenţei naţionale de a face faţă oricărui tip de criză.

Tehnicile dezinformării se învaţă în şcoli, sunt codificate şi generaţii succesive de specialişti le-au aplicat concret în mari campanii, mai mult sau mai puţin deschise, unele foarte vizibile, altele asociate cu operaţiuni de diversiune ţintite precis către anumite audienţe sau medii sociale, folosind de regulă vectori naţionali de influenţă calibraţi pentru a apare şi dispare în anumite momente socotite drept cele mai convenabile în planul general de atac.

Este vorba despre operaţiuni militare îndelung pregătite, iar vectorii de influenţă au fost implantaţi şi motivaţi cu mult timp înainte, ajutaţi de reţelele de sprijin locale printr-un proces de credibilizare în reţea, pentru a ajunge să aibă o vizibilitate care să le confere automat şi o autoritate personală şi un prestigiu incontestabil. Ceea ce, din personaje oarecare, i-a făcut să devină arme posibil de a fi folosite atunci când se consideră că pot să fie utili scenariului care evoluează în funcţie de parametrii geo-strategici ai planului elaborat de centrala de comandă.

Suntem în momentul în care, odată cu intrarea lumii într-un nou tip de Război Rece (cu semnale puternice de a fi preludiul unuia cald), a revenit nevoia marilor actori de putere ai lumii de a se întoarce la ceea ce ruşii denumeau odată măsurile active: integrarea acţiunilor de dezinformare, propagandă, represiune politică deschisă sau mascată pentru a submina sprijinul popular pentru un guvern considerat fie ostil, fie potenţial ostil, direct sau ca parte a unei alianţe politice şi militare. Ca o contra-măsură la propaganda sovietică, în 1981 amricanii au creat The Active Measures Working Group , organizaţie interguvernamentală (desfiinţată în 1992) care avea rolul de a identifica acţiunile ruseşti, tipul de mesaje subversive şi de dezinformare pe care azi le-am denumit „fake news" şi de a propune decidenţilor politici măsurile adecvate de răspuns.

Acum, în mod direct, doar Uniunea Europeană a recunoscut nevoia de a trece la acţiune împotriva propagandei Kremlinului, înfiinţând un grup de lucru specializa,t dar, din nefericire, chiar dacă unele State Membre au urmat această linie, altele fie au minimalizat problema, fie i-au alocat resurse limitate şi secundare, materiale şi umane. Asta cu toate că, pe piaţa românească, succesiv sau simultan, sunt absolut vizibile efectele aplicării diferitelor tehnici active de dezinformare. Să reamintim câteva dintre ele.

Manualele spun că alegerea ţintelor trebuie făcută în funcţie de locul pe care instituţiile sau personale publice îl ocupă în ierarhia de încredere a populaţiei, date obţinute prin suprapunerea, pe câţiva ani, a datelor sociologice publice, dar şi a unora discret comandate unor asemenea institute de sondaj sub pretextul necesarului pentru scrierea unei cărţi sau lucrări ştiinţifice, cerându-se deci confidenţialitate deplină.

În cazul României, este evident că ţintele majore de atins au fost, cu un procent important de reuşită, Biserica şi Armata, decredibilizate la nivel de lideri din prima şi a doua linie, tehnica folosită fiind succesiunea „în cascadă" de scandaluri intens mediatizate, bazându-se în asta pe elementul de expunere exponenţială asigurat de mass-media şi, în principal de reţelele de socializare în combinaţie cu reacţia dovedit firavă şi complet neprofesionistă a „birourilor de presă" ale celor două instituţii, cu capacitate de răspuns şi aşa tradiţional limitată de ierarhia instituţională severă specifică celor două instituţii.

Totodată, folosind aceiaşi vectori de imagine, s-a început şi s-a reuşit aproape la nivel naţional, decredibilizarea, ridiculizarea şi anihilarea - cel puţin la nivel de imagine internă şi uneori şi externă - a principalilor actori ai scenei politice. Se face astfel că avem o clasă politică cu o primă şi a doua linie de lideri care sunt foarte uşor prezentaţi drept corupţi, membri ai unor multiple şi diverse reţele organizate de borfaşi, asociaţi în a fi comis sau a comite în continuare toate hoţiile imaginabile din banul public.

Dimensiune extrem de importantă, absolut relevantă în cazul unei ţări tip frontline ca România. Agenţiile de informaţii, poliţia, jandarmeria, procuratura, sistemul judiciar în general, trebuiau să fie anihilate la nivelul percepţiei publice. Şi asta s-a făcut = şi procesul este acum la turaţie maximă - pe de o parte prin transmiterea unor mesaje de dubiu general (ce fac ăia, la ce sunt buni atâţia, uite ce salarii şi pensii uriaşe primesc), urmate apoi de lansarea de ipoteze prinvind implicarea ilegală a serviciilor de informaţii în viaţa politică, inclusiv prin eventuala deturnare a sensului votului popular, sau folosirea unor cazuri personale pentru generalizarea de suspiciuni instituţionale. Din nou, mizând cu succes pe lipsa de ştiinţă şi profesionalism în domeniul comunicării dar şi pe faptul că aceasta a fost şi se face mereu doar în termeni reactivi, răspuns la un scandal sau la o situaţie de explozie, niciodată coordonată la nivelul unei entităţi interguvernamentale.

De ani de zile, au fost mobilizaţi vectori de opinie care să transmită poporului român, din interior, cât de cretin, murdar, analfabet, primitiv sau înapoiat este, mesaje care s-au unit la nivelul unei adevărate campanii naţionale cu tema centrală „mi-e silă de România".

Foate interesantă dimensiune, deoarece vorbim despre elementele cele mai importante în identificarea capacităţii naţionale de a se reuni în jurul unor valori identitare specifice de ultim recurs în existenţa unei natiuni. Uite un exemplu care cred că este revelator: alături de steagul şi stema naţională au început, de vreme bună, sub ochii indiferenţi şi plictisiţi ai guvernelor noastre de toate culorile politice şi speriate de a nu pierde cumva sprijinul parlamentar al UDMR, să apară, rând pe rând, steagul şi imnul Ţinutului Secuiesc, steagul, stema şi imnul Transilvaniei (le puteţi găsi pe internet, la „Autonomia Transilvaniei"). Cu încetul, au devenit din ce în ce mai frecvente situaţiile în care steagul naţional, prin decizia unor oficiali ai statului român, este pus fie alături şi la acelaşi nivel cu unul dintre cele două menţionate, fie chiar pur şi simplu dat jos în defavoarea acestora. Este un semn că jocurile nu numai că au căpătat amploare, ci şi, în lipsa unei reacţii coordonate la nivel guvernamental, pot să evolueze liniştit pe acest drum.

În cadrul oricărei operaţiuni de dezinformare, aceasta este una dintre constantele mesajelor stabilite pe agenda războiului informaţional. De ani de zile, au fost mobilizaţi vectori de opinie care să transmită poporului român, din interior, cât de cretin, murdar, analfabet, primitiv sau înapoiat este, mesaje care s-au unit la nivelul unei adevărate campanii naţionale cu tema centrală „mi-e silă de România" la care aderă entuziast unii dintre cei care au plecat de acasă, acum frustraţi şi complexaţi de propriile eşecuri de integrare.

Ideea este că, astfel, se poate arăta partenerilor externi ai României, din cele două alianţe ale sale, că populaţia emite un dubiu existenţial asupra sieşi, fapt ce poate degenera într-o atitudine uşor cuantificabilă în cazul unui moment de criză, atunci când întrebarea "de ce să ne mai sacrificăm, ce putem face noi când suntem ce suntem, vai de mama noastră" poate fi translatată ca o valoare negativă într-o evaluare de oportunităţi făcută de puterea ostilă.

Tematică recurentă a tuturor mesajelor anterioare: la ce bun alianţele, la ce bun UE şi NATO, ce avem noi de câştigat, ne sacrificăm degeaba, oricum lor nu le pasă de noi, mai bine ne-am vedea de treabă, noi cu ale noastre, ei cu ale lor că nu ne vor decât carne de tun pentru ambiţiile lor. Şi, de fapt, ce treabă avem noi cu ei? Acesta este elementul de dubiu central pentru o campanie intensă de dezinformare de tip militar şi preluată masiv de reţelele de socializare pe care se exploatează la maximum „reacţia de tip Gică-Contra" pe care se brodează mesajul conex mai complex, eurosceptic şi anti-NATO.

Repet, este o operaţiune militară în plină desfăşurare. Cu specificul său în materie de dezinformare: nu va prinde decât dacă noi suntem numai receptacol, ci şi participanţi activi la desfăşurarea ostilităţilor. Există asemenea manuale care codifică în cel mai mic amănunt modalitâţile de răspuns la dezinformare şi regulile propagandei şi al contra-propagandei? Da, în statele care se preocupă de acest lucru.

Aşa lucrează profesioniştii, iar dacă vă interesează, lista de teme poate fi dezvoltată. Pentru că pe România se încearcă acum totul ca parte a unei acțiuni ostile de mare ampoare, cam cu aceleașiț ține, obiective și mecanisme imoplicate ca cele descrise în amănunt în manualele după care se studia intens în perioada Răzzboiului Rece.

Am publicat acest text în Adevârul în luna septembrie 2017, când de-abia pe cerul public începuseră să se adune norii furtunii transformate acum în uragan. Nu cred că nici atunci și, după cum vedceți, nici acum, cineva s-a obosit să facă ceva mai mult decât să-și achiziționeze propria umbrelă, sperând că e suficient. Nu e.

Cristian Unteanu