• Tweet

Marți, la Cracovia, cu ușile închise, s-au întâlnit americanii cu polonezii, germanii, olandezii, norvegienii, suedezii și finlandezii. Aaa, și danezii, ultimii intrați în joc. La conducerea discuțiilor, Elbridge Colby, omul care coordonează politica de apărare a Pentagonului. Pe agendă: viitorul NATO, transferul unei părți mai mari din responsabilitatea apărării convenționale către europeni și securitatea flancului estic.

Iar acum partea frumoasă: comunicat nu e, declarație finală nu e, decizii publice nu sunt. Nici purtătorul de cuvânt al guvernului polonez nu cunoștea „aranjamentele concrete”. Adică ai o reuniune despre securitatea continentului, dar rezultatele rămân necunoscute, iar cei care n-au fost invitați află despre întâlnire din presă.

Mai departe: oficial, criteriul de selecție a participanților ar fi banii: cheltuielile de apărare și respectarea angajamentelor asumate la Haga. Polonezii au mai adăugat două explicații: nivelul ridicat al cheltuielilor raportat la PIB și capacitatea de a prelua de la SUA o parte mai mare din responsabilitatea pentru securitatea Europei. Bun. Atunci de ce nu stau la masă britanicii, francezii și balticii? Sunt printre aliații care investesc serios în apărare, dar, potrivit presei, n-au primit invitație. Lituania a oferit o explicație suplimentară: formatul ar privilegia statele care dispun de avioane de luptă și aeronave de realimentare în aer. Numai că, în acest caz, nu mai vorbim despre un criteriu transparent de selecție într-o alianță, ci despre regulile de admitere într-un club. Un club în care nu intri neapărat pentru că ai plătit cotizația, ci pentru că cineva a decis că ești suficient de util.

Și mai este Groenlanda. Danemarca a intrat în format, iar o sursă leagă această participare de acordul privind prezența militară americană pe insulă. Oficial, nimeni nu a confirmat că acesta ar fi fost biletul de intrare. Dar coincidența ridică o întrebare legitimă: cât cântăresc concesiile bilaterale în stabilirea listei celor invitați să discute viitorul securității colective?

Atenție: Bergen Group nu modifică articolul 5 și nu poate lua decizii în numele NATO. Nici nu are nevoie. Influența unui asemenea format poate fi exercitată înaintea deciziilor oficiale, atunci când Washingtonul stabilește cu cine discută, ce priorități negociază și ce soluții pregătește pentru restul Alianței. Este ca la o asigurare de locuință în care asigurătorul începe să discute condițiile de protecție doar cu unii dintre clienți, deși toți au plătit polița.

Și acum, ca să ajungem acasă, România nu se află pe lista participanților. Nu există nicio confirmare publică a unei invitații, dar nici vreo relatare că am fi fost refuzați. Și, oricât am căutat, nu am găsit informații publice că cineva de la Cotroceni, de la Palatul Victoria, de la Ministerul Apărării sau de la Ambasada României la Washington ar fi solicitat participarea. Absența informațiilor nu dovedește absența demersurilor. Dar nici nu ține loc de explicații.

Gândiți-vă o clipă. România este stat membru NATO la Marea Neagră, în imediata vecinătate a unui război care nu s-a încheiat. Securitatea flancului estic ne privește direct. Și totuși, nu știm dacă am încercat să participăm la o reuniune în care tocmai această securitate a fost discutată. Cine a negociat? Cine a încercat? Cine a ridicat telefonul? Iar dacă răspunsul este „nimeni”, cine își asumă responsabilitatea?

Și mai este o întrebare, poate chiar mai incomodă. De peste douăzeci de ani, politicienii noștri ne repetă că apartenența la NATO reprezintă garanția fundamentală a securității României. Atunci cum explicăm disponibilitatea exprimată de președintele României, în discuția cu Elbridge Colby, de a suporta integral cheltuielile staționării militarilor americani pe teritoriul nostru?

Ce cumpărăm, de fapt, în plus? Garanțiile NATO nu mai sunt suficiente? Sau garanțiile americane au devenit ceva distinct, care trebuie negociat și finanțat separat de angajamentele asumate în cadrul Alianței?

Sigur, prezența militară americană aduce o valoare strategică suplimentară. Dar tocmai aici apare contradicția pe care nimeni nu pare dispus să o explice. În momentul în care tot mai mulți aliați europeni se întreabă câtă încredere mai pot avea în promisiunile Washingtonului, noi părem să le descoperim virtuți suplimentare, pentru care ne oferim să plătim integral. Și asta fără să știm dacă o asemenea ofertă aduce efectiv mai mulți militari americani, o prezență mai stabilă sau angajamente suplimentare de securitate.

Pentru că una este să investești în apărarea comună și cu totul alta să ajungi să negociezi bilateral ceea ce credeai că îți este deja garantat colectiv. Iar dacă prezența americană trebuie cumpărată prin asumarea integrală a costurilor, ar fi util să ni se explice unde se termină solidaritatea aliată și unde începe tranzacția.

Mai ales că problema nu este doar financiară. Este una de credibilitate strategică. O garanție de securitate valorează atât cât valorează voința politică de a o respecta. Iar această voință nu poate fi cumpărată la nesfârșit prin oferte tot mai generoase.

Numai cine nu vrea nu observă semnalele. Când accesul la consultările strategice devine selectiv, iar prezența militară a principalului aliat începe să fie discutată tot mai mult în termeni de costuri și avantaje bilaterale, apare o întrebare pe care România nu își mai permite să o evite: suntem parte a mecanismului în care se construiesc deciziile privind securitatea noastră sau doar așteptăm să ni se comunice ce au hotărât alții?

Pentru că, dacă garanția de securitate ajunge să depindă de bunăvoința celui care o oferă, nu mai vorbim doar despre apărare colectivă. Vorbim despre o relație în care unii stabilesc condițiile, iar ceilalți încearcă să rămână suficient de importanți pentru a fi protejați. Iar asta este în totală neregulă.

Silviu Predoiu