• Tweet

Tensiunile din jurul Iranului și atacurile din Peninsula Arabică amenință energia și navigația, iar Rusia și Ucraina încearcă să slăbească rezistența adversarului lovind infrastructura. Testul nord-coreean adaugă presiune militară în Asia, evoluțiile din Etiopia arată fragilitatea echilibrelor interne, iar cazul ShinyHunters amintește că insecuritatea are și o dimensiune cibernetică. Alegerile din Letonia și Brazilia completează tabloul: într-un asemenea context, votul poate schimba orientarea politică și răspunsul statelor la crize. Evenimentele nu au o cauză comună, dar, privite împreună, arată cât de greu devine pentru guverne să gestioneze atâtea surse de instabilitate în același timp.

Costurile războiului cresc pentru Ucraina, Rusia și partenerii lor. Dar între dorința de a opri luptele și un acord care să reziste rămâne o problemă: cine poate negocia compromisul și cine îl va apăra?

Podul de Nord peste Nipru, una dintre arterele importante ale Kievului, a fost lovit în timpul atacurilor ruse asupra capitalei. Carosabilul și instalațiile electrice folosite de transportul public au fost avariate, iar circulația a fost oprită temporar. Nu au fost raportate victime în incidentul de la pod.

Moscova a transmis că va continua atacurile, prezentându-le drept „represalii". Ministerul rus de Externe le-a cerut cetățenilor străini și personalului diplomatic să evite riscurile asociate loviturilor asupra orașelor ucrainene. Formula folosită de autoritățile ruse exprimă justificarea Kremlinului, fără să demonstreze legitimitatea militară sau juridică a atacurilor.

În cursul serii, Volodimir Zelenski a anunțat că Ucraina va intensifica loviturile asupra rafinăriilor ruse. Președintele ucrainean a afirmat că serviciile de informații au obținut documente privind o nouă politică a Moscovei de extindere a atacurilor asupra infrastructurii și zonelor urbane. Aceste documente nu au fost publicate, iar conținutul lor nu poate fi verificat independent.

Declarațiile celor două părți indică perspectiva unei intensificări a atacurilor asupra infrastructurii: Moscova amenință cu noi lovituri asupra orașelor ucrainene, iar Kievul își îndreaptă răspunsul spre capacitățile petroliere care alimentează economia de război a Rusiei. Cinci aparate de atac rusești, între care muniții Banderol, au încălcat spațiul aerian al Republicii Moldova și s-au prăbușit pe teritoriul acesteia în dimineața de 3 octombrie, potrivit autorităților de la Chișinău. Numărul depășește incursiunile recente, care au implicat, de regulă, câte o singură dronă. ISW apreciază că repetarea și intensificarea acestor încălcări urmăresc probabil să transforme pătrunderea în spațiul aerian al Moldovei și al statelor NATO într-un fapt obișnuit. Atacurile indică și o adaptare tehnică: potrivit consilierului ucrainean Serhii Beskrestnov, Rusia a folosit dispozitive care transmit comenzile primite prin internet către dronele din apropiere, permițând operatorilor să le corecteze traiectoria în timp real.

Războiul din Ucraina a infirmat multe dintre certitudinile cu care a început. Putin a mizat pe o victorie rapidă. Administrația Biden a supraestimat capacitatea sancțiunilor de a schimba deciziile Kremlinului. Kievul a sperat că ofensiva din vara lui 2023 va sparge frontul, dar rezultatele au fost mult sub așteptări.

Donald Trump i-a spus lui Volodimir Zelenski că „nu are cărți", însă sprijinul european și adaptarea armatei ucrainene au arătat că rezistența Kievului nu putea fi redusă la dependența de Washington. Nici avantajele Rusiei nu s-au transformat într-o victorie decisivă.

Lecția este simplă: într-un asemenea război, previziunile trebuie privite cu prudență. Resursele contează, dar și capacitatea de adaptare, sprijinul extern și disponibilitatea de a suporta pierderi.

Ambele tabere plătesc un preț greu, fără să își poată impune pe deplin obiectivele. Pentru Ucraina, cu o populație și o industrie mult mai mici, povara este mai apăsătoare. Ajutorul extern și hotărârea de a-și apăra teritoriul i-au prelungit însă rezistența dincolo de calculele Moscovei.

Între timp, conflictul s-a extins. Au apărut arme mai puternice, lovituri la distanțe mai mari și noi participanți, inclusiv militari nord-coreeni. Atacurile hibride ale Rusiei asupra Europei urmăresc, între altele, să ridice costul sprijinului pentru Kiev și să slăbească voința europenilor de a-l continua.

Oprirea luptelor ar aduce beneficii evidente. Ucraina pierde oameni, infrastructură și șanse de refacere. Rusia își consumă resursele și devine mai dependentă de China. Europa suportă costuri economice și militare, într-un climat politic în care partidele radicale exploatează oboseala publicului.

Pentru Statele Unite, războiul se adaugă presiunilor din Orientul Mijlociu și disputelor interne privind cheltuielile și prețurile energiei. China poate beneficia de pe urma unei Rusii dependente și a unui Occident preocupat de conflicte costisitoare. Dar nici pentru Beijing instabilitatea nu este lipsită de riscuri.

Aceste costuri nu produc automat pace. Fiecare parte compară compromisul disponibil cu ceea ce speră să obțină continuând lupta. Dacă Moscova crede că timpul lucrează în favoarea sa, are puține motive să renunțe la presiunea militară. Dacă Ucraina consideră că acordul propus o lasă expusă unei noi invazii, oprirea focului nu îi oferă siguranță.

Disputa asupra rafinăriilor rusești arată cât de diferite pot fi prioritățile partenerilor. Pe 13 septembrie, Trump i-a cerut public lui Zelenski să oprească atacurile asupra instalațiilor care produc motorină, invocând efectele asupra aprovizionării mondiale. Cererea a venit după ce prețul motorinei în SUA depășise pragul de șase dolari pe galon.

Pentru Kiev, aceste lovituri sunt o modalitate de a afecta economia de război a Rusiei. Pentru Washington, ele pot deveni o problemă electorală. Moscova a salutat cererea americană, iar Trump a afirmat ulterior că Zelenski ar fi acceptat să analizeze reducerea atacurilor.

Miliarde pentru Rheinmetall. Cine răspunde când armele întârzie?
Chiar și o asemenea reducere ar avea însă un efect limitat asupra prețurilor, câtă vreme perturbările majore provocate de războiul din Golf continuă. Ucraina riscă astfel să piardă o pârghie militară fără ca problema economică invocată de Washington să fie rezolvată.

Statele Unite au mijloace importante pentru a susține o negociere: ajutor militar, sancțiuni, finanțarea reconstrucției și influență asupra partenerilor. Problema este folosirea lor într-o strategie coerentă.

Sprijinirea Ucrainei și sancționarea agresorului nu înlocuiesc construirea unui proces diplomatic. La fel, presiunea asupra Kievului, fără costuri suplimentare pentru Moscova, nu creează un compromis. Îi poate transmite Kremlinului că trebuie doar să aștepte.

Abordarea administrației Biden a pus accentul pe rezistența Ucrainei și pe slăbirea capacității Rusiei de a continua războiul. Trump a înclinat spre presiuni asupra Kievului și spre înțelegeri directe cu Putin. Diplomația personală poate deschide un canal, dar nu poate ține locul unei negocieri care trebuie să rezolve teritorii, sancțiuni, înarmare și garanții de securitate.

Nici explicația potrivit căreia extinderea NATO ar fi făcut inevitabil războiul nu poate fi acceptată fără rezerve. Ea trece prea ușor peste dreptul statelor de a-și alege alianțele și peste decizia Rusiei de a folosi forța. Moscova a atacat Georgia în 2008 și a anexat Crimeea în 2014, fără ca aderarea acestor state să fie iminentă. În schimb, apartenența la NATO a oferit protecție statelor care au intrat în Alianță.

Există totuși o problemă diplomatică reală: Washingtonul nu a reușit să lege presiunea militară și economică de o ofertă de negociere suficient de clară și credibilă.

Pierderile pot împinge părțile spre tratative numai dacă acestea văd și o ieșire acceptabilă. În Ucraina, suferința este evidentă. Formula care ar face compromisul mai sigur decât continuarea războiului rămâne neclară.

Una dintre formulele discutate pornește de la reluarea unui sprijin militar american consistent pentru Ucraina, în special pentru apărarea antiaeriană. Scopul ar fi să îi arate Moscovei că prelungirea războiului nu îi garantează câștiguri. În paralel, Kievului i s-ar cere să accepte că recuperarea tuturor teritoriilor ocupate nu poate fi obținută prin acordul imediat.

În această variantă, Ucraina ar rămâne în afara NATO, ar putea continua apropierea de Uniunea Europeană și ar păstra o armată capabilă să descurajeze o nouă agresiune. Ar avea libertatea de a face comerț, de a atrage investiții și de a cumpăra armament.

Dar fiecare dintre aceste puncte ridică întrebări. Cine stabilește cât de puternică poate fi armata ucraineană? Ce înseamnă, pentru Moscova, o alianță occidentală „de facto"? Cine intervine dacă Rusia încalcă acordul?

Excluderea definitivă din NATO ar fi o concesie majoră, iar renunțarea la recuperarea imediată a teritoriilor nu trebuie confundată cu recunoașterea anexării lor. Între o linie de încetare a focului și o frontieră acceptată juridic există o diferență esențială.

Nici ordinea negocierilor nu este convenită. Ucraina și partenerii săi cer mai întâi încetarea focului, apoi discuții politice. Rusia vrea stabilirea condițiilor politice înainte de armistițiu, păstrând presiunea militară ca instrument de negociere.

Ritmul redus al înaintării rusești arată că Moscova întâmpină dificultăți, dar nu dovedește că este pregătită să accepte un compromis. La fel, rezistența ucraineană nu înseamnă că timpul nu produce costuri tot mai greu de suportat.

Un proces serios are nevoie de negociatori care cunosc dosarul, de obiective clare și de coordonare între cei care oferă sprijinul militar, financiar și politic. Întâlnirile la nivel înalt și anunțurile spectaculoase nu sunt suficiente.

Capacitatea americană de a exercita presiune este afectată și de celelalte angajamente ale Washingtonului. Războiul cu Iranul consumă interceptoare, bani și atenție. Disputele bugetare și calendarul electoral reduc spațiul pentru decizii dificile.

Trump poate cere concesii, dar trebuie să arate și ce oferă în schimb, ce costuri poate impune Rusiei și cum va asigura respectarea acordului. Altfel, promisiunea unei păci rapide riscă să rămână un mesaj de campanie.

Un război prelungit în vecinătatea României menține presiunea asupra Mării Negre, a navigației comerciale și a Republicii Moldova. Incidentele cu drone și operațiunile hibride nu mai pot fi tratate ca episoade izolate ale unei crize care va trece curând.

Nici un armistițiu nu ar elimina automat aceste riscuri. O Ucraină înarmată, apropiată economic de Europa, dar rămasă în afara NATO, ar avea nevoie de garanții care să reziste dincolo de declarațiile politice. Comparațiile cu Austria neutră sau Finlanda din timpul Războiului Rece au limite: contextul, raportul de forțe și experiența agresiunii sunt diferite.

Precedentul coreean este mai relevant pentru dificultatea opririi luptelor. Negocierile dintre 1951 și 1953 au durat doi ani, în timp ce războiul continua. Rezultatul a fost un armistițiu, susținut ulterior de o prezență militară americană permanentă.

Dacă Ucraina se îndreaptă spre un conflict înghețat, nu va conta doar unde se oprește frontul. Va conta cine împiedică reluarea ofensivei.

Pentru București, aceasta ar trebui să fie miza participării la discuțiile europene despre garanții. Un acord fragil ar păstra vulnerabilitatea coridorului maritim ucrainean și presiunea asupra Republicii Moldova. Ar putea oferi Rusiei timp pentru refacerea forțelor, fără să înlăture motivele unei noi agresiuni.

România are nevoie de investiții accelerate în apărarea antiaeriană și antidronă, de o prezență aliată stabilă și de un rol concret în măsurile europene de securitate. Acestea sunt necesare atât dacă războiul continuă, cât și dacă luptele se opresc.

Pacea nu se măsoară doar prin semnarea unui document. Pentru Ucraina și vecinii săi, se măsoară prin capacitatea de a împiedica următorul atac.

Alexandru Grumaz