• Tweet

Au trecut câteva zile de la alegerile americane. Concluzia aproape unanimă este că alegerile de la jumătatea mandatului au produs un cutremur politic. Chiar dacă nu e nimic cu adevărat nou în istoria electorală americană din ultimele decenii.

Republicanii au pierdut controlul ambelor camere ale Congresului, democrații au obținut victorii spectaculoase, inclusiv în bastioane republicane. Un „tsunami albastru", cum îl numește presa americană și o înfrângere severă pentru Donald Trump.

Numeroase comentarii încearcă să identifice cauzele eșecului. Perspective diferite, explicații la fel de diverse. Dintre întrebările care s-au formulat, una mi se pare interesantă, chiar tulburătoare: a pierdut Trump sau a câștigat, încă o dată, SISTEMUL?

Trump nu a fost un simplu candidat republican care a reușit să cucerească Președinția Statelor Unite. A câștigat pentru că a fost expresia unei revolte împotriva establishmentului politic american, împotriva globalizării, a progresismului cultural, a birocrației federale, a elitelor financiare și intelectuale care au dominat viața publică occidentală în ultimele decenii.

A promis să redea Americii măreția, să pună capăt războaielor interminabile, să readucă industria acasă, să restabilească suveranitatea deciziei politice. A promis, în esență, să schimbe regulile jocului. A reușit să mobilizeze milioane de americani care nu se mai regăseau în ordinea existentă.

Dar impetuosul și imprevizibilul Trump pare să fi confundat contestarea acestei ordini cu capacitatea de a construi una nouă. A confundat forța electorală cu puterea de a transforma societatea. Iar propriile excese, contradicții și erori de guvernare au sfârșit prin a compromite o parte importantă din promisiunea schimbării.

Nemulțumirile care l-au adus la putere nu au dispărut, ba chiar s-au amplificat. Dezindustrializarea, inegalitățile, criza reprezentării politice, neîncrederea în instituții și fracturile culturale ale societății americane nu pot fi rezolvate într-un răstimp de doi ani. Și nici de către un singur om, chiar dacă se zice că e cel mai puternic de pe planetă. Și atunci, cine a câștigat?

Există o interpretare, tot mai frecventă, potrivit căreia Trump, asemenea Brexitului, a reprezentat un accident al istoriei. O abatere temporară de la cursul stabilit al lumii occidentale. Sunt unii care consideră că, în 2024, sistemul a fost surprins, s-a clătinat, dar și-a revenit. A absorbit șocul și a început să corecteze abaterea.

De fapt, ce este acest SISTEM despre care vorbim atât de mult și pe care îl definim atât de puțin? O conspirație a marilor finanțe? O alianță a corporațiilor, birocrațiilor și instituțiilor internaționale? O rețea a elitelor politice, mediatice și universitare? Există undeva un centru de comandă care stabilește direcția lumii și neutralizează orice încercare de a o modifica?

Nu cred că lucrurile sunt atât de simple. Și nici că există un asemenea centru de comandă responsabil pentru tot ceea ce se întâmplă. Ar fi și greu de imaginat ca o mână de indivizi, chiar bogați, influenți și puternici să acționeze din umbră fără să intre în coliziune cu interesele altor indivizi la fel de puternici.

Societățile contemporane sunt alcătuite dintr-o multitudine de structuri interdependente: instituții politice, administrații, piețe financiare, mari corporații, aparate de securitate, universități, mass-media, organizații internaționale. Fiecare are propriile interese, propriile reguli, propriile mecanisme de conservare.

Nu trebuie ca toate să acționeze în urma unei înțelegeri oculte. Este suficient ca interesele lor să conveargă, ca dependențele reciproce să le împingă către comportamente asemănătoare, ca fiecare să încerce să păstreze condițiile care îi asigură existența și avantajele.

Din această multitudine de acțiuni individuale poate rezulta o ordine pe care nimeni nu a proiectat-o în întregime și pe care nimeni nu o controlează pe deplin. Nu Sistemul, ci interesele convergente determină direcția societății.

SISTEMUL poate exista fără să aibă un stăpân. Și tocmai de aceea este atât de greu de identificat, de contestat și, mai ales, de schimbat.

Mai există însă un mecanism, poate și mai important. Orice forță politică ajunsă la putere pentru a schimba Sistemul descoperă că trebuie să guverneze prin instituțiile acestuia. Are nevoie de administrație, de finanțare, de aparatul juridic, de structurile economice și de relațiile internaționale pe care le-a contestat.

Revolta se transformă în guvernare. Iar guvernarea presupune compromisuri, constrângeri, adaptări. Contestatarul începe să semene cu ceea ce contesta.

Trump este un exemplu aproape didactic. A denunțat establishmentul, dar a guvernat prin instituțiile sale. A promis retragerea din aventurile militare, dar America s-a angajat într-un nou război cu Iranul. A promis eliberarea deciziei politice de constrângerile vechii ordini, dar a descoperit că nici măcar președintele Statelor Unite nu poate ignora interdependențele economice și geopolitice ale lumii contemporane.

Firește, constrângerile Sistemului nu explică toate eșecurile lui Trump. Unele îi aparțin în întregime. Ar fi prea comod să transformăm fiecare greșeală a unui conducător într-o victorie a unor forțe impersonale.

Dar exemplul său ilustrează dificultatea fundamentală a schimbării: este mult mai ușor să cucerești puterea politică decât să modifici structurile profunde ale puterii. Și totuși, nici această explicație nu este suficientă.

Sistemul nu supraviețuiește doar prin rezistență. Supraviețuiește și prin adaptare. Preia o parte din revendicările adversarilor, își modifică instituțiile, schimbă limbajul, acceptă compromisuri. Ceea ce ieri părea o amenințare poate deveni mâine parte a ordinii existente.

Așadar, Sistemul nu câștigă întotdeauna prin înfrângerea contestatarilor. Uneori câștigă transformându-se sub presiunea lor. Dar dacă lucrurile stau astfel, apare o întrebare și mai neliniștitoare: Dacă Sistemul nu este altceva decât cursul istoriei?

Dacă ceea ce numim Sistem reprezintă, în realitate, ansamblul condiționărilor istorice din care nu putem ieși? Dacă revoltele, revoluțiile, încercările de schimbare nu sunt decât manifestări ale acelorași forțe care au produs ordinea contestată?

Capitalismul a generat mișcările anticapitaliste. Globalizarea a produs reacțiile antiglobaliste. Ordinea liberală occidentală a creat, prin propriile contradicții, condițiile apariției trumpismului.

În această perspectivă, Trump nu mai apare ca un accident al istoriei, ci ca un produs al ei. Iar încercarea sa de a schimba direcția Americii devine parte a procesului pe care pretinde că îl combate.

Este o perspectivă tulburătoare. Pentru că, dusă până la capăt, pare să transforme istoria într-un destin din care nu există scăpare. Dar aici trebuie făcută o distincție esențială: Faptul că suntem condiționați de istorie nu înseamnă că istoria este predeterminată.

Există regularități istorice, raporturi de putere, interese și constrângeri care limitează libertatea de acțiune a oamenilor. Dar existența lor nu dovedește că viitorul este deja scris.

Istoria cunoaște rupturi, transformări și evoluții pe care contemporanii nu le-au anticipat. Iar faptul că le putem explica retrospectiv nu înseamnă că erau inevitabile.

Să ne gândim la ascensiunea Chinei. Ea a folosit instrumentele economice și tehnologice ale modernității occidentale pentru a construi un model de dezvoltare care nu reproduce organizarea politică a Occidentului. A demonstrat că modernizarea economică nu conduce obligatoriu la adoptarea instituțiilor democrației liberale.

China are, desigur, propriul Sistem, propriile mecanisme de conservare și propriile contradicții. Dar existența unei asemenea alternative arată că istoria nu se desfășoară obligatoriu pe o singură traiectorie.

Poate că asistăm tocmai la sfârșitul monopolului occidental asupra definirii modernității. Nu la „sfârșitul istoriei", ci la multiplicarea direcțiilor posibile ale acesteia. „Atotputernicul" Sistem este de fapt vulnerabil.

Democrații revin în forță, dar revin într-o Americă profund divizată, cu dificultăți economice, tensiuni sociale, contradicții culturale și angajamente externe împovărătoare. Victoria electorală nu reprezintă, prin ea însăși, o soluție pentru niciuna dintre aceste probleme. Iar aici se află, cred, adevărata vulnerabilitate a Sistemului.

Și România? La noi nu există, probabil, un cuvânt mai des invocat și mai puțin explicat decât „SISTEMUL". Suntem tentați să-l vedem la fiecare colț de stradă. Îl denunță opoziția, îl descoperă pretutindeni cei care pierd. Îl ignoră, convenabil, cei ajunși la putere. Se schimbă periodic chipurile de pe scenă, dar Sistemul pare imuabil. Iar noi îl invocăm tocmai pentru a evita efortul de a înțelege cum funcționează.

Numai că, dincolo de retorica uneori conspiraționistă, există o întrebare legitimă: cât din puterea reală se schimbă odată cu figura centrală a guvernării și cât se conservă în structurile administrative, instituționale, economice și de influență care traversează toate alternanțele politice?

Cât din ceea ce numim „Sistem" reprezintă continuitatea necesară funcționării statului și cât reprezintă mecanisme de autoconservare care blochează schimbarea? Iar cetățeanul rămâne cu aceeași întrebare: cine guvernează, de fapt, și în folosul cui?

O ordine politică poate fi extraordinar de eficientă în a se conserva și surprinzător de incapabilă să se reformeze. Poate supraviețui crizelor succesive, acumulând însă contradicții tot mai greu de administrat. În asemenea împrejurări, succesul mecanismelor de autoconservare riscă să devină chiar sursa viitoarei prăbușiri.

Mai există un pericol. Atunci când atribuim Sistemului o putere aproape supranaturală, când vedem în spatele fiecărui eveniment aceeași mână invizibilă, renunțăm să-i mai cercetăm mecanismele reale. Și, fără să ne dăm seama, îi conferim tocmai invincibilitatea de care ne temem.

Adevărata primejdie nu este că Sistemul câștigă întotdeauna, ci că ajungem să credem că nu poate fi învins. Apar două întrebări, cu bătaie mult dincolo de alegerile americane. Cât timp mai poate câștiga un Sistem care nu mai știe încotro se îndreaptă? Și, mai ales: Putem schimba Sistemul fără să devenim, la rândul nostru, prizonierii lui? Așadar, a pierdut Trump sau a câștigat SISTEMUL?

Corneliu Calota