• Tweet

Tot mai multe discursuri... Tot mai agramate și sărace, cultural. E semn clar că în 50 de ani e posibil să ajungem la interjecții și onomatopee...

Între acestea, există, însă, discursuri care, în momentul în care sunt rostite, par simple izbucniri ale unui om incomod, exagerări ale unui eurosceptic, gesturi de frondă destinate să tulbure pentru câteva clipe liniștea administrativă a unei săli, iar apoi, după ani, când lumea pentru care fuseseră rostite începe să semene tot mai mult cu lumea împotriva căreia avertizau, capătă o cu totul altă greutate.

Și, nu pentru că fiecare propoziție a vorbitorului s-ar transforma prin trecerea timpului în adevăr, ci pentru că intuiția lui asupra direcției în care se mișcau instituțiile și societatea se dovedește mai puțin extravagantă decât păruse.

Așa mi se pare astăzi intervenția lui Godfrey Bloom din Parlamentul European, din 21 noiembrie 2013. Data merită ținută minte, fiindcă atunci Brexitul încă nu exista decât ca nemulțumire politică, ca instinct și ca posibilitate îndepărtată. Mai aveau să treacă aproape trei ani până la referendumul din 23 iunie 2016 și mai bine de șase până la ieșirea efectivă a Marii Britanii din Uniunea Europeană, la 31 ianuarie 2020.

Green Deal-ul, care avea să devină una dintre marile dezastre politice și economice ale Uniunii, nici măcar nu fusese încă lansat. Bloom vorbea, așadar, înainte ca o parte dintre consecințele rupturii dintre instituțiile europene și segmente importante ale propriilor lor societăți să devină vizibile în toată amploarea lor.

Bloom îl invoca pe filosoful Murray Rothbard și rostea propoziția care avea să rămână lipită de Parlamentul European: „The state is an institution of theft writ large", statul este, cu alte cuvinte, furtul instituționalizat la scară mare. După care ataca fiscalitatea, risipa, privilegiile aparatului european și ipocrizia unei birocrații care vorbește solemn despre evaziune în timp ce membrii ei trăiesc după reguli fiscale și de pensii diferite de cele ale cetățeanului obișnuit.

Miezul discursului era în altă parte, anume, în sentimentul că se formase o castă administrativă tot mai sigură de propria superioritate, care cerea sacrificii de la cetățeni și, în același timp, pretindea dreptul de a le explica de ce sacrificiile sunt bune doar pentru ei.

Finalul intervenției a fost brutal și, luat literal, fiindcă Bloom ajungea până la imaginea unei mulțimi care ar lua cu asalt Parlamentul European, dar dacă lăsăm deoparte această ieșire violentă rămâne avertismentul politic propriu-zis, mult mai interesant decât amenințarea: există un punct dincolo de care cetățeanul nu mai acceptă să fie tratat drept obiectul unei pedagogii permanente, iar instituția care refuză prea mult timp să audă nemulțumirea ajunge să fie confruntată nu cu recunoștință, ci cu revoltă.

Trei ani mai târziu, britanicii aveau să voteze Brexitul, iar privind retrospectiv această succesiune, devine greu să nu te întrebi dacă discursul lui Bloom a fost doar izbucnirea unui excentric sau unul dintre simptomele timpurii ale unei fisuri pe care establishmentul european nu a vrut s-o vadă. Probabil că Brexitul nu a fost o anomalie britanică ivită din senin în vara lui 2016, ci unul dintre primele mari răspunsuri electorale date unei construcții politice care începuse să creadă că integrarea poate fi confundată cu educarea popoarelor și că, atunci când cetățeanul nu este de acord cu direcția, problema se află întotdeauna la cetățean.

De atunci, lucrurile au mers mult mai departe, iar ceea ce numesc de mai bine de două decenii neomarxizarea Europei nu înseamnă, firește, întoarcerea marxismului de manual, cu uzine naționalizate și portretul lui Lenin pe pereții ministerelor, ci mutarea vechii lupte politice în domeniul identității, al limbajului, al rasei, al sexului, al mediului, al memoriei și al vinovăției istorice, al negării creștinismului și lui Dumnezeu, astfel încât cetățeanului nu i se mai cere doar să respecte legea, ci, tot mai des, să adopte vocabularul, sensibilitățile și ierarhia morală stabilită de cei care se declară de partea progresului.

E de neuitat intervenția Ursulei von der Leyen în Parlamentul European, unde cerea de la tribună să nu se mai folosească nume de sfinți, precum Maria sau Ioan, iar oamenii să evite a-și face urări explicite de Paști sau Crăciun...

Green Deal-ul, politicile imigrației, militantismul identitar, transformarea cauzei legitime a demnității persoanelor LGBT într-un domeniu în care activismul ajunge să pretindă statutul unei doctrine culturale obligatorii, cancel culture și reflexul de a elimina din spațiul public vocile considerate „problematice", controlul securistic al rețelelor sociale, al cardurilor bancare, etc., sunt fenomene diferite, care nu trebuie nesocotite mecanic, dar care ajung adesea să fie unite de aceeași convingere a puterii contemporane că omul poate și trebuie supravegheat, controlat și remodelat.

Societățile s-au schimbat întotdeauna, minoritățile cer respect, mediul trebuie protejat, oamenii aflați în pericol trebuie primiți cu omenie, asta e clar. Dar aici apare momentul în care aceste cauze sunt transformate în teste de conformitate morală, iar cel care întreabă cât costă, unde este limita, cine decide sau ce se pierde pe drum nu mai este tratat ca un cetățean care are o altă opinie, ci ca un om moralmente suspect. Când politica fără Dumnezeu ajunge să creadă că reprezintă Binele însuși, adversarul nu mai trebuie convins, ci corectat, reeducat, izolat sau redus la tăcere. Iar de aici până la cenzura informală și până la legitimarea simbolică a violenței nu mai este o distanță atât de mare pe cât ne place să credem.

În 2025 și 2026, un alt personaj pe care Europa oficială îl privește cu amestec de iritare și oroare, Donald Trump, a început să formuleze, în propriul lui stil brutal, un avertisment care se întâlnește straniu cu acela al lui Bloom. La Adunarea Generală a ONU, în septembrie 2025, Trump a atacat simultan politica europeană a imigrației și politica energetică, susținând că acestea împing Europa spre declin, iar în martie 2026, într-o discuție cu premierul irlandez Micheál Martin, a redus avertismentul la o propoziție aproape rudimentară: Europa trebuie să facă ceva în privința imigrației și a energiei „or you won't have a Europe".

Se poate respinge tonul, se pot contesta diagnosticul și soluțiile lui Trump, se poate spune că discursul lui simplifică realități enorm de complicate, dar este greu de negat faptul că întrebările puse de el există, pentru că Europa are energie mai scumpă decât principalii ei competitori, creștere economică slabă, presiune demografică, costuri sociale tot mai mari și o industrie care avertizează de ani întregi că pierde competitivitate.

Iar peste toate acestea s-a așezat, după 2022, războiul din Ucraina, cu întreaga lui povară morală, strategică și financiară. Nu spun că Ucraina a sărăcit singură Europa, și ar fi început într-o dimineață de februarie 2022, și nici că sprijinirea unei țări invadate poate fi redusă contabil la o coloană de cheltuieli, dar mi se pare la fel de fals să pretindem că această politică nu are preț.

Potrivit datelor oficiale ale instituțiilor europene, UE și statele membre mobilizaseră până în toamna lui 2026 aproximativ 224,5 miliarde de euro pentru Ucraina și pentru consecințele războiului, dintre care zeci de miliarde în ajutor militar, zeci de miliarde prin bugetul european și alte sume pentru refugiați, iar pentru anii 2026-2027 a fost convenit un nou împrumut de 90 de miliarde de euro, finanțat prin împrumuturi ale Uniunii de pe piețele de capital și garantat de bugetul comunitar.

Poți considera acest efort necesar, justificat moral sau inevitabil geopolitic, dar nu poți spune în același timp că nu costă nimic, fiindcă factura vine peste o Europă care plătește deja energia scumpă, își reconstruiește în grabă capacitatea militară, încearcă să rupă vechile dependențe energetice, suportă consecințele sancțiunilor și ale războiului asupra comerțului și, în același timp, își alocă stupid, singură, investiții uriașe pentru tranziția verde.

Când toate acestea sunt puse laolaltă, problema nu mai este doar una de solidaritate cu Ucraina, (chiar dacă se ignoră intenționat că Ucraina și apropiații lui Zelenski reprezintă un uriaș hub al corupției), ci una de capacitate a Europei de a-și susține simultan toate ambițiile fără să transfere costul asupra propriilor cetățeni, fără să-și sacrifice industria și fără să pretindă că prosperitatea poate fi menținută prin decret.

Avertismentele lui Bloom și Trump, oricât de diferiți sunt oamenii și momentele, se întâlnesc într-un punct pe care establishmentul european refuză adesea să-l privească: nu poți cere la nesfârșit oamenilor mai mult, nu poți scumpi energia, extinde obligațiile, împrumuta zeci de miliarde, finanța războiul și corupția din Ucraina.

Nu poți reînarma continentul, integra milioane de migranți, remodela industria și schimba obiceiurile sociale, nu poți cere Europei să nu mai fie creștină, după care să tratezi orice întrebare despre costuri ca pe o formă de ignoranță sau egoism. La un moment dat, cetățeanul întreabă - nu dacă fiecare cauză este nobilă, ci dacă suma tuturor acestor cauze nu depășește puterea societății care trebuie să le plătească.

În acest peisaj, Franța pare astăzi una dintre cele mai tulburătoare oglinzi ale Europei, tocmai fiindcă este țara care și-a transformat, de-a lungul timpului cultura, arhitectura, muzeele și memoria într-o formă de suveranitate, iar ceea ce se întâmplă acum, acolo capătă o forță simbolică aparte. În ianuarie 2024, două activiste climatice au aruncat supă pe geamul care protejează Mona Lisa, convinse că urgența cauzei lor le permite să transforme una dintre marile imagini ale culturii europene într-o recuzită pentru protestul lor imbecil. Atunci s-a putut spune, cu o anumită ușurință, că tabloul nu fusese afectat, că era protejat de sticlă și că fusese doar o mică obrăznicie militantă.

Tocmai această explicație mi se pare însă simptomatică, fiindcă problema nu era cantitatea de supă și nici rezistența geamului, ci instalarea unei noi ierarhii morale în care patrimoniul poate fi umilit dacă scopul politic al celui care îl umilește este declarat suficient de nobil.

După doi ani, imaginea s-a schimbat. La 17 octombrie 2026, în timpul celor mai grave tulburări pe care Franța le-a cunoscut de ani buni, o facțiune violentă de "studenți" mascați a incendiat primăria din Limoges, clădire neorenascentistă inaugurată în 1883, care a traversat două războaie mondiale și aproape un secol și jumătate de istorie, iar turnul său cu ceas s-a prăbușit sub foc.

Nu avea două sute de ani, cum s-a spus în primele reacții, ci aproximativ o sută patruzeci și trei, dar tocmai precizia aceasta face imaginea mai puternică, fiindcă nu avem nevoie să exagerăm nimic pentru a înțelege ce înseamnă să vezi arzând o clădire pe care mai multe generații au privit-o ca pe o parte firească a ființei și orașului lor.

Răscolind amintiri, putem remarca aici o coincidență culturală aproape dureros de frumoasă. Limoges intrase de mult în imaginarul european prin „Limoges. Le marché (La grande nouvelle)", scena febrilă din "Tablouri dintr-o expoziție" de Modest Musorgski, inspirată de lumea vizuală a prietenului său Viktor Hartmann. O piață în care femeile vorbesc, se ceartă, duc vești, iar viața orașului se mișcă repede, aproape comic, înainte ca muzica să cadă brusc în întunericul Catacombelor.

Imaginea originală asociată acelei piețe nu a supraviețuit, dar în 1928, când Wassily Kandinsky a conceput la Dessau propria montare scenică a ciclului lui Musorgski, a creat pentru această secvență lucrarea „Bild XII. Der Marktplatz zu Limoges", „Piața din Limoges", astăzi în colecția Centre Pompidou. Cu aproape o sută de ani înaintea incendiului, Limoges devenise astfel muzică, desen, culoare și memorie europeană; în octombrie 2026, același nume a venit spre noi prin imagini cu foc și ziduri prăbușite.

Între supa aruncată pe Mona Lisa și focul din Limoges nu există o relație directă dar văd între ele ceva poate mai grav decât o legătură organizatorică. Anume, o schimbare a raportului cu lucrurile moștenite, convingerea că furia prezentului se poate așeza deasupra memoriei și că patrimoniul, sufletul european creștin, instituția, opera de artă, statuia sau clădirea publică încetează să mai fie bunuri pe care le primești de la cei dinainte și pe care ai obligația să le transmiți celor de după tine, devenind simple decoruri pe care fiecare generație revoltată își poate exersa resentimentul.

După treisprezece ani, se aude iarăși ecoul vocii lui Bloom... Nu a prevăzut incendiul din Limoges, Green Deal-ul, războiul din Ucraina, criza energetică ori fiecare dintre conflictele culturale care aveau să divizeze Europa. Englezul Bloom a rostit de la tribuna Parlamentului European avertismentul lui fundamental, îndreptat împotriva unei puteri care încetează să mai asculte și care, convinsă de propria superioritate morală, ajunge să considere nemulțumirea cetățenilor drept o deficiență de educație, de informare sau de caracter.

Când un asemenea sistem este confruntat ani la rând cu nemulțumirea și răspunde mereu prin mai multă pedagogie, mai multe norme, mai multă cenzură și control, mai multe formule obligatorii și mai mult dispreț față de omul european creștin, care refuză să fie reeducat, tensiunea nu dispare, ci se acumulează. Iar într-o zi nu mai apare sub forma unui vot de protest sau a unei înjurături aruncate spre Bruxelles, ci sub forma unei societăți care începe să nu se mai recunoască pe sine.

Cea mai mare eroare a elitelor europene, de tot mai proastă factură intelectuală, din ultimele două decenii mi se pare tocmai faptul că au confundat tăcerea cu acordul și obediența cu adeziunea. Au presupus că omul care acceptă o regulă o și iubește, automat.

Că fermierul care completează formularul a devenit ecologist militant, că cetățeanul care nu protestează împotriva imigrației masive a fost convins de virtuțile multiculturalismului, că părintele care tace în fața noilor doctrine identitare le-a și asimilat, că cel care era obișnuit de generații să se închine Domnului și Maicii Sale, i-au uitat într-o dupăamiază, că muncitorul care plătește energia mai scumpă a înțeles măreția tranziției verzi și că bietul contribuabil care vede miliardele plecând spre război nu are dreptul să întrebe cât timp poate continua această povară. Această eroare de lectură a realității produce, încet, o acumulare de resentiment pe care politica tradițională nu mai știe nici s-o înțeleagă, nici s-o numească.

Acesta este motivul pentru care imaginea primăriei din Limoges în flăcări mi se pare mai importantă decât încă o statistică electorală, fiindcă o civilizație începe să moară nu atunci când pierde o clădire, oricât de frumoasă ar fi ea, ci atunci când o parte dintre oamenii ei nu mai simt nimic văzând-o arzând, iar alții ajung chiar să privească distrugerea patrimoniului ca pe o extensie acceptabilă a luptei politice. Europa care a supraviețuit războaielor, totalitarismelor, ocupațiilor și revoluțiilor urmând Crucea Creștină, Filosofia greacă și Dreptul Roman riscă astfel să descopere că poate fi distrusă mai banal, nu printr-o mare invazie și nici printr-o lovitură spectaculoasă, ci printr-o lentă eroziune a sentimentului că există ceva comun, ceva primit, ceva care nu ne aparține în întregime și pe care tocmai de aceea nu avem dreptul să-l aruncăm în foc.

În 2013, când Godfrey Bloom le vorbea parlamentarilor europeni despre cetățenii care într-o zi vor înțelege cine îi conduce, sala putea să-l considere un excentric britanic, un personaj zgomotos dintr-o margine a politicii europene, iar finalul discursului său putea fi respins pe bună dreptate ca exces.

În 2016, Marea Britanie a votat să plece. În 2019, Europa a lansat Green Deal-ul. După 2022, continentul a intrat într-o epocă a războiului, a energiei scumpe, a reînarmării și a transferurilor financiare uriașe spre Ucraina. În 2025 și 2026, Donald Trump a început să spună Europei, într-un limbaj pe care Bruxelles-ul îl detestă, că imigrația și politica energetică îi pun în pericol viitorul. În octombrie 2026, o primărie franceză de secol XIX a ars în timpul unor violențe de stradă, iar turnul ei cu ceas s-a prăbușit.

Nu există între toate acestea o singură linie dreaptă și nici o explicație universală. Dar tocmai faptul că fenomene atât de diferite ajung să se întâlnească în aceeași neliniște ar trebui să oblige Europa la ceva ce face din ce în ce mai rar: să se îndoiască de ea însăși.

Eu, cât de mediocru sunt, privind aceste imagini, nu pot să mă bucur că un avertisment vechi pare astăzi mai inteligibil decât în ziua în care a fost rostit și nu simt nici o satisfacție în a spune că cineva a prevăzut fisura. Numai că între timp fisura a devenit crăpătură. Mi-ar fi plăcut mai mult ca Bloom să fi rămas doar un excentric uitat într-o stenogramă din 2013, ca Trump să fi fost doar un american gălăgios care nu înțelege Europa, iar Europa să le fi demonstrat amândurora, prin cumpătare, inteligență, prosperitate și modestie, că s-au înșelat. Numai că istoria are prostul obicei de a nu ține seama de bunele noastre intenții și, uneori, nici de superioritatea morală pe care ne-o atribuim singuri.

Acesta este lucrul cel mai amar, nu faptul că Europa se distruge, pentru că totul se erodează, ci faptul că se distruge în timp ce pretinde că nu pierde nimic, că își arde, la propriu sau la figurat, câte o bucată din memorie și numește cenușa progres, că își îndepărtează cetățenii și numește distanța "integrare", că răspunde îndoielii cu lecții și cenzură, iar neliniștii cu etichete, că își încarcă economiile cu obligații tot mai mari și numește costul solidaritate fără să mai întrebe cât poate duce omul care plătește nota.

Când la Limoges turnul cu ceas cade, nu se prăbușesc numai piatra și lemnul, ci și iluzia că o civilizație poate disprețui la nesfârșit propriile temelii fără să plătească, într-o zi, prețul... Se mișcă marile puterI! Arctica, Yemen, Ucraina și jocul care schimbă lumea

Octavian Hoandră