• Tweet

De mai bine de un an, românilor li se cere să strângă cureaua: TVA mai mare, impozite mai mari, prețuri care cresc mai repede decât oriunde în Uniunea Europeană. În tot acest timp, statul român pare să fi încetat să mai funcționeze.

„România paralizată" ar putea fi descrierea acestei perioade, în care administrația, economia și mediul de afaceri au fost supuse unui șir lung de măsuri și schimbări, cu prea puține efecte pozitive. Nu e o figură de stil, ci constatarea pe care o poate face oricine are de-a face cu instituțiile statului.

Mesajul guvernanților în ultimul an a gravitat în jurul unei singure idei: deficitul trebuie redus, iar efortul trebuie făcut de toți. Cota standard de TVA a crescut de la 19% la 21%. Impozitul pe dividende a urcat de la 10% la 16%. Accizele au fost majorate. Efectul s-a văzut imediat în prețuri: inflația a ajuns aproape de 10% anul trecut și, în septembrie, era în continuare cea mai mare din Uniunea Europeană, de 6,6%.

Românii au plătit la casa de marcat, la bancă, la pompa de benzină, la ANAF, tot mai mult. În tot acest timp, statul care le-a cerut sacrificii în numele responsabilității nu și-a mai făcut treaba. Iar nefuncționarea lui are un preț pe care nimeni nu l-a calculat.

În zece ani de avocatură nu mi s-a întâmplat niciodată ca o cerere de mențiuni la Registrul Comerțului, oricât de complicată, să dureze mai mult de 5-7 zile. Vechea platformă online a ONRC nu era nici modernă, nici prietenoasă, dar funcționa.

Sub deviza „digitalizării", ea a fost înlocuită cu myportal.onrc.ro, un proiect de aproape 40 de milioane de euro, prin care statul român a reușit „performanța" de a digitaliza o activitate deja digitalizată și de a o face mai lentă. Platforma nouă e greoaie și parțial nefuncțională. Folosește noțiuni care nu există în lege (precum „începerea unei afaceri"), are secțiuni dublate și un formalism dus la absurd.

Efectele negative nu s-au lăsat așteptate. Încă din primele luni de la implementare, procesarea cererilor s-a îngreunat considerabil, iar termenele au fost date peste cap. Politicienii care se înghesuiseră la inaugurare să culeagă laudele au aruncat vina exclusiv pe conducerea Registrului și au promis remedieri rapide. Remedierile promise nu au mai venit, iar platforma a rămas, în linii mari, aceeași.

Peste un sistem deja sufocat, măsuri legislative insuficient gândite au generat noi valuri de cereri. Toate societățile au fost obligate să-și actualizeze codurile CAEN. A urmat obligația de majorare a capitalului social minim: 500 de lei pentru orice SRL și 5.000 de lei pentru cele cu o cifră de afaceri de peste 400.000 de lei. Paradoxal, în multe state europene tendința este exact inversă: capitalul social minim a fost redus simbolic sau eliminat de tot.

Au venit apoi formalități inutile, precum certificatul de atestare fiscală și notificarea ANAF la cesiunea de părți sociale, informații pe care cele două instituții și le-ar fi putut transmite automat, printr-o simplă interconectare a sistemelor, fără ca cetățeanul să fie pus să joace rolul de curier între instituții.

Rezultatul: o banală cerere de mențiuni sau înmatricularea unui SRL durează astăzi o lună, uneori chiar mai mult, față de câteva zile, cât dura înainte de schimbarea platformei și de noile modificări legislative.

Același tablou se regăsește aproape peste tot în aparatul de stat. Registrul Comerțului nu este o excepție, ci regula.

După un atac cibernetic, în vara acestui an, activitatea de carte funciară a fost complet oprită mai bine de o lună. Nu s-a putut procesa nicio cerere și nu s-a putut obține niciun extras. Vânzări, credite ipotecare, succesiuni, banale cereri de informare, toate au stat pe loc, și, odată cu ele, parcă și economia României. Un atac cibernetic poate lovi pe oricine și oricând, însă un stat funcțional are sisteme de backup și planuri de continuitate care să-l repună pe picioare în câteva zile, nu în săptămâni sau luni. Nici astăzi sistemul nu funcționează pe deplin.

Iscusința statului român de a se autosabota a ajuns și pe piața muncii. De aproape patru luni, noua platformă prin care se obțin avizele de angajare și permisele de ședere pentru străini - botezată, jucăuș, Work in Romania - nu funcționează decât parțial, iar procesul este practic blocat. Efectul, ușor de intuit, este că multe companii au rămas fără forță de muncă. Celor care ar spune că nu e cazul să plângem de mila mediului de afaceri le-aș aminti un lucru simplu: pentru fiecare angajat se plătesc taxe și contribuții la bugetul de stat. Pentru persoanele care nu pot fi angajate nu se plătește nimic. Pierde, așadar, statul, adică pierdem noi toți.

Despre deficitul de personal din justiție se vorbește de ani de zile, dar în ultimul an situația a devenit critică. Banale cereri de chemare în judecată se judecă ani la rând, iar multe plângeri penale sunt complet ignorate luni de zile de anchetatori. Soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, drept consacrat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pare un deziderat la care statul nostru a renunțat.

În construcții, domeniu esențial pentru orice economie sănătoasă, avizarea și autorizarea par încremenite în proceduri birocratice fără sens, ale căror victime sunt chiar autoritățile publice. E suficient să vedem cât de greu îi este unei comune să-și actualizeze planul urbanistic general ca să înțelegem cât de disfuncțional e întregul proces. Termenul legal pentru emiterea unui simplu certificat de urbanism nu este aproape niciodată respectat, iar obținerea tuturor avizelor pentru o simplă autorizație de construcție poate dura ani. Nici marile proiecte de infrastructură nu scapă: este de notorietate că segmente importante din autostrada Sibiu-Pitești au întârziat ani de zile din cauza unor avize care nu au fost încă emise.

Statul care vrea să ne facă să credem că contabilizează fiecare leu din deficit, nu s-a preocupat mai deloc de propria conduită și nu a calculat nici măcar aproximativ cât ne costă încremenirea sa administrativă.

Nimeni nu a stabilit cât a pierdut bugetul de stat din cauza societăților care nu și-au putut începe activitatea, a tranzacțiilor amânate sau anulate, a creditelor care nu au mai putut fi accesate, a investițiilor ce nu s-au mai realizat, a contractelor pierdute din lipsa forței de muncă și a litigiilor soluționate după ani de zile.

Paradoxul e dureros. Fiecare societate blocată la Registru, fiecare tranzacție înghețată la cadastru, fiecare angajare amânată și fiecare proces care durează prea mult înseamnă și taxe pe care statul nu le mai încasează. Cu alte cuvinte, incompetența administrativă subminează exact consolidarea fiscală în numele căreia li se cere românilor sacrificii.

O întrebare devine, astfel, inevitabilă: nu cumva discursul despre sacrificii ascunde o formă de ipocrizie? Statul român le pretinde cetățenilor eforturi pentru a trece de această perioadă dificilă, dar ignoră complet propriile disfuncții, a căror rezolvare ar putea relansa economia.

Cetățeanului i se cer sacrificii și răbdare, în timp ce instituțiile și oamenii care le conduc nu dau socoteală pentru nimic. Austeritatea a fost aplicată populației, nu incompetenței.

E mult mai comod să explici oamenilor că trebuie să plătească mai mult decât să recunoști că statul pe care îl conduci nu mai e capabil să înregistreze o firmă, să intabuleze un drept, să emită un aviz sau să soluționeze o cerere într-un termen decent. Discursul despre sacrificiu acoperă, convenabil, discuția despre responsabilitate și răspundere.

Ce ar fi de făcut? Fără a pretinde că aș fi expert în politici publice, îmi vin în minte trei măsuri de bun-simț elementar:

Prima: un audit general și independent, care să stabilească pierderile pe care acest blocaj sistemic le generează la bugetul de stat și în economie.

A doua: măsuri de urgență, cu termene asumate public, nu simple comunicate de presă, pentru deblocarea tuturor serviciilor administrative care nu funcționează.

A treia: pentru fiecare termen ratat, cineva, un ministru, un director, un șef de instituție, trebuie să răspundă cu funcția.

Până când statul român nu își va repara propria administrație, nicio creștere de taxe nu va scoate economia din impas. Va muta doar costul, încă o dată, în buzunarul nostru. Iar aceasta este, poate, cea mai scumpă taxă dintre toate: taxa pe un stat care nu funcționează.

Tudor Mitroi