• Tweet

Cu ocazia expoziției personale „Thin Air of a Punctured Light" organizate de Galeria AnnArt pentru Diana Poput, curatorul Norbert Filep a purtat cu artista un scurt dialog despre parcursul său artistic, preocupările sale pentru materialitate, proces și spațiu, precum și despre modul în care practica sa trece de la grafică tradițională spre o dimensiune instalaționistă. Interviul surprinde reflecțiile artistei asupra relației dintre obiect, spațiu și percepție, precum și asupra gestului repetitiv și a timpului interior care guvernează lucrările sale.

Norbert Filep. Sunt curios un pic de background-ul tău. Mă înteresează în special cum s-a realizat tranziția dinspre zona graficii tradiționale spre o dimensiune care operează mai mult fuziunea dintre proces, obiect și spațiu?

D.P. Am avut mereu un atașament pentru tridimensional, chiar dacă în liceu si facultate am ales secția de grafică, în principal din dorința de a face ilustrație. La vremea aceea, lucram bine cu figurativul și părea cea mai potrivită direcție. Punctul de cotitură a venit în 2015, când am participat la Expo Marathon cu o carte ilustrată și am câștigat premiul care presupunea o vizită de documentare la Bienala de Artă de la Veneția. Experiența directă cu arta contemporană de acolo a schimbat modul în care îmi imaginam propriul parcurs. Începusem să realizez că preocupările mele interioare și felul în care îmi doream să evoluez vizual nu se potriveau foarte bine cu ilustratia și cereau o altă dimensiune de expresie.

La scurt timp după aceea, am mers într-un Erasmus la Cuenca, unde am experimentat direcții complet noi pentru mine. Am început să trec desenul dincolo de suprafață și să-l construiesc spațial. Din această explorare a rezultat o instalație din fire, un fel de desen tridimensional. Simțeam deja că limbajul grafic tradițional nu-mi mai ajungea, iar această extindere a funcționat ca o eliberare - o deschidere spre un mod mai amplu de a gândi și de a lucra.

N.F. La ce artiști te uiți? În ce măsură te inspiră aceștia?

D.P. Desigur, intru constant în contact cu practici și lucrări foarte diverse, dar interesul meu se îndreaptă în mod special spre artiști care lucrează cu instalația și cu relația dintre obiect, spațiu și percepție. Unul dintre cei care mi se par foarte interesanti este Žilvinas Kempinas - felul în care activează spațiul, modul în care lucrează cu elemente la prima vedere simple și creează tensiuni subtile între lumină, mișcare și vid rezonează cu felul în care înțeleg și eu procesul artistic.

N.F Lucrările tale provin din transformarea mai multor tipologii de materiale, de la hârtie la piatră. Ce înseamnă de fapt aceste materiale pentru tine și cum influențează parcursul procesului de lucru?

D.P. Hârtia este, într-un fel, mediul meu cel mai apropiat - nu doar pentru că am lucrat mult cu ea, ci pentru capacitatea ei profund transformatoare. E un material în aparență obișnuit, comun, dar cu o vulnerabilitate și o receptivitate care îl fac extraordinar. Mă fascinează felul în care își schimbă natura prin cele mai fine intervenții.

Lemnul și marmura au apărut mai târziu în practica mea, ca niște terenuri noi, provocatoare. La început au părut rezistente, greu de pătruns, dar tocmai această rezistență mi-a deschis o direcție esențială. În timp, le-am integrat ca suporturi recurente, nu doar experimentale, pentru că îmi permit să chestionez limitele, potențialul și interioritatea materiei într-un mod diferit de hârtie.

Privind ansamblul acestor materiale, se înțelege mai clar logica internă a practicii mele: ele sunt medii prin care pot face vizibile idei care mă preocupă - despre membrană, strălucire, timp, profunzime, fragilitate și transformare. Fiecare suport îmi modelează ritmul, gestul și procesul, iar diferențele dintre ele nu mă îndepărtează de un centru, ci îl conturează.

N.F. Folosești repetiția într-o manieră care se plasează în antiteză cu efervescența lumii în care trăim. Cum te raportezi la această încetinire a timpului prin acest proces repetitiv?

D.P. Ceea ce poate părea o încetinire a timpului în acest proces nu este o contrapunere față de ritmul accelerat al lumii, ci o întoarcere la un timp interior. Repetiția creează un cadru aproape ritualic care structurează atenția și mă așază într-un spațiu de profunzime. Timpul de fapt se dilată, se întinde, exact cum descrie Augustin lărgirea conștiinței prin distentio animi. Repetiția îmi oferă acces la acest spațiu elastic, unde gestul perforativ care poate aminti de o rigoare mecanica este unul formator, nu doar formal.

Finisarea, detaliul, precizia, necesită timp, iar acest timp investit face parte din sensul lucrărilor. Prin gesturile repetitive lucrările capătă o intensitate interioară, iar eu mă aliniez unui ritm care îmi este firesc, chiar necesar.

N.F. Aspectul punctiform generează o formă de mozaicalitate care mă trimite cu gândul la logica prin care funcționează imaginea, acea structură punctiformă care prin care informația este înregistrată de un aparat. Mă întreb oare dacă în lucrările tale sunt codificate astfel de imagini, care la prima vedere par să scape oricărei priviri curioase?

D.P. Intenția ca gestul meu să poată fi perceput ca un cod există, dar nu în sensul unui mesaj criptat sau al unei imagini ascunse. Nu introduc reprezentări concrete, tocmai pentru că ar limita deschiderea lucrării. Ceea ce mă interesează este tocmai zona abstractă, în care punctele nu formează o figură recognoscibilă, ci un câmp de potențial, o matrice deschisă percepției, un cod în sensul unui pattern organic, similar structurilor recurente din natură, unde ordinea nu este impusă, ci se naște din acumulare, variație și ritm intern.

Perforațiile pot aminti de modul în care un aparat înregistrează informația, dar ele rămân în zona pre-imaginii - un fel de logică a posibilului, nu a reprezentării. În loc să „codific" imagini, prefer să las structura punctată să funcționeze ca pori ce formează o membrană între interior - exterior, vizibil - invizibil. În acest sens, punctele sunt mai degrabă urme ale unui proces formativ, nu unități ale unei imagini ascunse.

N.F. Cum crezi că se va dezvolta practica ta? Sau, mai bine zis în ce direcție ti-ar plăcea să evolueze?

D.P. Mi-ar plăcea ca practica mea să se dezvolte spre instalație. Este un drum pe care îl intuiesc de aproape zece ani și spre care lucrez deja, chiar dacă uneori în mod fragmentar. Am câteva idei pe care îmi doresc să le pot realiza, însă pentru asta am nevoie de timp și infrastructură care să-mi permită să le dezvolt coerent - atât conceptual, cât și tehnic. Cred că instalația îmi poate extinde limbajul și îmi poate deschide un unghi mai amplu pentru a lucra cu spațiul și relația directă cu privitorul. Iar până când voi putea duce aceste proiecte la scară mai mare, mă bucur mult de ocazii precum expoziția personală curentă care funcționează și ca un preview subtil al direcției instalative spre care tind.

***********

Născută în Cluj-Napoca, România, în 1994, Diana Popuț a absolvit Licența în Arte Vizuale la Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca. În 2015 a studiat, prin programul Erasmus, un semestru în Spania, la Cuenca, Universidad De Castilla la Mancha, unde a dezvoltat prima sa instalație - „Sine qua non". În 2016, cu aceeași bursă, la Accademia di Belle Arti di Brera din Milano, a început seria „Finestre" - un proiect pe termen lung. În 2020 a făcut parte din programul Erasmus Mobility for Placement la studioul lui Laurențiu Adrian Craioveanu din Lodi, Italia, în cadrul doctoratului său la Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca, unde a învățat tehnici noi de sculptură și a început seria de lucrări în marmură, folosind materiale aduse de aluviunile râului Adda. În prezent, locuiește și lucrează în Cluj și București.