• Tweet

Scandalul celor peste 100.000 de oameni rămași fără apă potabilă și menajeră după golirea barajului Paltinu a generat mult zgomot politic, finalizat ieri cu adoptarea moțiunii simple împotriva ministrului USR, Diana Buzoianu, în Senatul României.

În ciuda declarațiilor anterioare ale reprezentatei USR în Guvernul României, conform cărora intervenția la structura hidrotehnică este sigură, problemele alimentării în două județe au produs nu doar revoltă, ci și riscuri majore de sănătate publică. În acest context, stiripesurse.ro a apelat la unul dintre cei mai consacrați experți români la nivel internațional în domeniu, Profesorul Cătălin-Vlăduț Popescu, Președintele Comitetului Național al Marilor Baraje, pentru a înțelege exact palierele de responsabilitate și decizie, dar mai ales care sunt vulnerabilitățile pentru viitor.

SPS: Domnule Profesor Popescu, în interviul precedent parcă ați anticipat dezastrul de care multe voci din spațiul public o acuză astăzi pe doamna ministru. Avertizați atunci că România riscă să rămână fără specialiști în domeniul barajelor și că, fără o nouă generație, situația va deveni critică, afectând chiar siguranța națională, câtă vreme viața pe Terra depinde fundamental de apă. Incidentul de la Paltinu pare să vă confirme previziunea. Ce ne arată acest episod?

CP: Ne arată că, din păcate, avertismentele mele nu erau doar teoretice. În lipsa specialiștilor, a investițiilor constante și a unei mentenanțe riguroase, orice sistem ajunge inevitabil la limită. România are una dintre cele mai bune legislații din lume privind siguranța barajelor, dar legislația nu poate face reparații, nu poate opri colmatarea și nu poate suplini lipsa de resursă umană. Barajul este sigur din punct de vedere structural, însă exploatarea cu echipamente învechite sau insuficient întreținute devine problematică. Suntem într-un punct în care infrastructura are nevoie de intervenții reale, nu de noi amânări.

SPS: Există un risc structural la barajul Paltinu?

Cătălin Popescu: Nu. Siguranța structurală a barajului este confirmată, iar comportarea sa o putem defini drept robustă. Discuția de astăzi nu este despre stabilitatea edificiului, ci despre capacitatea sistemului de a-și îndeplini funcția pentru care a fost proiectat și realizat, mai ales în condiții extreme. Evacuarea cantitîților mari de apă, de pildă, depinde direct de starea echipamentelor hidromecanice. Tocmai din acest motiv a fost necesară investigarea stării acestora și efectuarea unor reparații urgente, inclusiv prin coborârea controlată a nivelului lacului. Monitorizarea continuă, planificarea și executarea unor astfel de activități reclamă nu doar personal calificat, ci și un lanț administrativ avizat al deciziei! Iar aici, vedem că stăm destul de rău.

CP: Turbiditatea a fost cuvântul cel mai des folosit în această criză. Care este, de fapt, cauza?

Cătălin Popescu: Turbiditatea este doar efectul vizibil. Cauza reală este colmatarea lacului. Colmatarea este un fenomen inevitabil, dar care trebuie gestionat permanent. În condiții de secetă prelungită și operare la niveluri scăzute, aluviunile migrează spre baraj și pot obtura golirile exact în momente critice. Țări precum Franța, Austria sau Elveția tratează colmatarea ca pe o prioritate națională, prin programe dedicate. În România, un astfel de program lipsește încă, deși vorbim despre baraje care nu mai sunt de mult „tinere", iar multe acumulări au ajuns aproape de umplerea sau chiar depășirea volumului mort proiectat. Această realitate nu mai poate fi ignorată.

SPS: Publicul - și chiar unii experți - au repetat obsesiv întrebarea: „Se golește barajul?" Ce le răspundeți?

CP: În primul rând, este o formulare greșită din punct de vedere tehnic. Un baraj nu se golește niciodată, pentru că el este o stavilă, o structură. Doar nivelul conținutului din lacul de acumulare poate fi coborât, parțial sau integral, iar asta doar controlat, pe baza unor analize riguroase. Golirea unui lac are efecte directe asupra alimentării cu apă, producției de energie și siguranței în aval. Funcționarea fără rezerve, așa cum s-a ajuns temporar la Paltinu, nu este o soluție și indică lipsă de anticipare și deficiențe în operare.

SPS: Totuși, pe cine vedeți vinovat în acest lanț al slăbiciunilor instituționale?

CP: Având în vedere rolul meu de expertiză academică, permiteți-mi să nu stabilesc responsabilități, mai ales că situația a produs și multe implicații politice. Totuși, vă pot spune că bâlbele și contradicțiile din spațiul public relevă, din păcate, pe lângă lipsa de comunicare și coordonare între decidenți, o evidentă lipsă de viziune pe termen mediu și lung. Iar aici e o problemă sistemică, ce datează de mulți ani. Partea bună din această dramă, cu care un număr uriaș de oameni s-au confruntat, este conștientizarea opiniei publice și a factorului politic asupra importanței domeniului hidrotehnic. Barajele sunt lucrări esențiale pentru viața de zi cu zi, dar importanța lor a fost ignorată. Vă spuneam și la ultimul nostru dialog. Poetic descris, ne aflăm pe marginea prăpastiei, iar malul se surpă. Situația pe care v-o descriu e deja vizibilă pe șantiere și în birourile de proiectare. Firmele ajung să-și dispute aceiași 5-6 ingineri buni, îi caută dintr-un capăt în altul al țării. Iar la nivel local, autorități care accesează fonduri europene nu au cui încredința proiectele. E o lipsă acută de competență, și nu pentru că tinerii n-ar fi capabili, ci pentru că nu au fost ghidați către acest domeniu.

SPS: România are peste 200 de mari baraje. Ce implică acest lucru în mod concret?

CP: În primul rând, o responsabilitate enormă. Vorbim despre o infrastructură națională esențială pentru apă potabilă, energie, industrie și protecție împotriva viiturilor. Vârsta medie a acestor baraje este de aproximativ 45 de ani. Sunt lucrări solide, dar echipamentele și anexele lor necesită modernizări continue, nu doar monitorizare formală. Noi, cei din cercetarea de specialitate în hidrotehnică, nu suntem doar teoreticieni. Nu lucrăm în birouri, la planșe, proiecte sau pe calculator, ci batem țara, la pas, prin munți, atunci când suntem solicitați. Doar că am rămas o mână de oameni.

SPS: Deci revenim la problema expertizei.

CP: Absolut! Iar pentru asta ar trebui un consens național, al tuturor factorilor guvernamentali implicați. Nu includ și Parlamentul, pentru că legislație bună avem, doar că ea trebuie aplicată, iar ca s-o aplici, îți trebuie lanț corect și coerent al deciziei, plus oameni. E limpede că avem vulnerabilități la ambele domenii. eu pot vorbi doar despre a doua parte, cea a resursei specializate. Gândiți-vă că generația care a construit și operat aceste baraje se retrage, iar din urmă vin extrem de puțini oameni. În plus, foarte multe informații tehnice, de natură critică, se află exclusiv în memoria celor aflați astăzi la vârsta senectuții, nicidecum în arhive digitale. Ca să nu mai spun că multe arhive fizice au fost neglijate sau pierdute.

SPS: În cazul acesta, care ar fi soluția?

CP: Sunt două domenii, cum am amintit: întâi lanțul planificării și deciziei, iar apoi implementarea. Pe prima zonă, vorbim de structurile executive: Guvern, Ministerul de resort, Apele Române, Administrațiile bazinale. Pe a doua zonă, trebuie să motivăm și să atragem rapid studenți, care să devină tineri ingineri. Pentru că, paradoxal, prin absența oamenilor nu pierdem doar specialiști, ci și o moștenire tehnică acumulată în 70-80 de ani. Deși trăim într-o eră digitală, operăm infrastructuri proiectate în era analogică.

SPS: Ne putem aștepta la alte probleme? S-a vehiculat și riscul pentru barajul Vidraru, în contextul problemelor de la Paltinu. Ce ne spune acest exemplu?

CP: Ne arată un dezechilibru major exact pe lanțul decizional menționat. Operațiunile tehnice de mentenanță și actualizare pot dura doi-trei ani, dar procedurile administrative pot dura de 3-4 ori mai mult. De aceea insist asupra continuității finanțării și simplificării proceselor. În ritmul actual, barajele îmbătrânesc mai repede decât reușim să intervenim asupra lor. Să ne uitam doar că primele anunțuri publice datează din 2014.

SPS: Totuși, raportându-ne la prezent, peste 100.000 de oameni au rămas fără apă. Cine răspunde?

CP: Înțeleg reacția emoțională, este firească. Doar că în inginerie sunt multe variabile, deci realitatea nu este niciodată exclusiv în alb sau negru. Tehnic, nu există un singur vinovat, ci un cumul de factori care au concurat la acest deznodământ nefast: lipsa investițiilor și mentenanță insuficientă, proceduri lente, lipsa formării de specialiști și erori de operare la nivel de sistem. Și vă cer iertare dacă insist: Paltinu e doar un caz, însă aceeași situație se regăsește pe întreg lanțul de baraje din aval, aflate în responsabilitatea aceluiași operator. Nu barajele au greșit, ci modul în care a fost tratată această infrastructură critică.

SPS: Ce așteptări aveți de la decidenți?

CP: Să înțeleagă faptul că, plastic spus, apa de la robinet, la fel ca și cea industrială, pentru răcirea instalațiilor sau alte nevoi energetice, nu vine nici din perete, nici din conducte. Sursa alimentării depinde de un sistem tehnic extrem de complex, care depinde de baraje, echipamente, investiții și oameni. Iar ca dascăl, insist pe faptul că România are nevoie urgentă de o nouă generație de ingineri care să țină lucrările de apă în viață. E o chemare reală. Și o șansă rară. La nivel guvernamental, ne trebuie rapid politici publice de susținere și încurajare a tinerilor specialiști, atragerea lor spre acest domeniu. Să faci baraje sau să amenajezi cursuri de apă nu e ca livrarea de mâncare cu motoreta. Nu putem importa acest gen de forță de muncă. Suntem obligați să o creăm, să o educăm. Altfel, vom pierde controlul asupra apelor noastre, cu impact devastator în toate domeniile vieții.

Cătălin-Vlăduț Popescu este inginer, Lector Universitar Doctor la Facultatea de Hidrotehnică a Universității Tehnice de Construcții București și Președintele Comitetului Național al Marilor Baraje. Cu peste 20 de ani de experiență în lucrări legate de proiecte de consolidare, modernizare și punere în siguranță a barajelor din România și din alte țări, a participat inclusiv la proiectarea si execuția unor baraje noi și lacuri de acumulare.