• Tweet

În munții Bucegi, lângă satul Moroeni, la aproximativ o oră de mers pe jos de pe drumul principal, se află ruinele unui sanatoriu de copii construit în 1936. Clădirea, odată albă și elegantă, construită în stil modernist pentru tratamentul tuberculozei infantile, stă acum abandonată de peste treizeci de ani, ascunsă printre brazi înalți și vegetație sălbatică. Localnicii nu merg acolo. Turiștii care întreabă de ea primesc avertismente vagi și sunt descurajați să o viziteze.

Nu din cauza stării clădirii, deși este periculoasă structural. Ci din cauza sunetelor. Sanatoriul a funcționat continuu din 1936 până în 1990, tratând copii bolnavi de tuberculoză, apoi mai târziu și alte afecțiuni respiratorii. Era un loc trist dar necesar - copii separați de familii pentru luni întregi, dormind în paturi metalice reci, pe verandele exterioare unde aerul muntelui urma să le vindece plămânii bolnavi. Mulți s-au vindecat. Dar mulți au murit acolo, departe de casă, înconjurați doar de medici obosit și de alți copii la fel de bolnavi.

În 1990, după revoluție, fondul pentru sănătate publică s-a prăbușit. Sanatoriul a fost închis brusc, pacienții transferați în grabă, personalul demis. Clădirea a fost lăsată să se degradeze, prea costisitoare pentru a fi renovată, prea izolată pentru a fi reconvertită în altceva.

Prima dată când cineva a raportat fenomenul ciudat a fost în 1995. Un grup de excursioniști s-a rătăcit pe munte și au găsit clădirea abandonată. Au hotărât să se adăpostească acolo peste noapte. Când seara s-a lăsat, au început să audă sunete. Nu vânt sau animale. Ci voci de copii. Plânsete, șoapte, râsete îndepărtate. Zgomot de pași mici alergând prin coridoare goale. Țipături supte care păreau să vină din camerele de la etajele superioare, unde nu era nimeni.

Au plecat în mijlocul nopții, preferând să doarmă afară în frig decât să rămână în clădire. Când au povestit localnicilor, au fost primiți cu priviri cunoscătoare. "Da, copiii încă sunt acolo. Nu au plecat niciodată." În anii următori, mai mulți exploratori urbani și curioși au vizitat ruinele. Majoritatea au raportat experiențe similare: sunete de copii care se joacă sau plâng, mai ales după lăsarea serii. Unii au încercat să înregistreze sunetele - dispozitivele de înregistrare fie se opreau misterios, fie captau doar zgomot static, deși în timp real auzeau clar vocile.

În 2004, un fotograf documentarist, Andrei Munteanu, a petrecut o zi întreagă fotografiând ruinele pentru un proiect despre abandon post-comunist. În timpul zilei, totul a fost normal - doar o clădire veche, deteriorată, cu ferestre sparte și tencuială căzută. Dar când a revizuit fotografiile acasă, a descoperit ceva îngrozitor. În una dintre fotografii, făcută într-un salon cu paturi metalice încă în poziție, în fundal, la una dintre ferestre, se vedea clar silueta unui copil. Nu o umbră vagă sau o pată - ci conturul clar al unui copil mic, poate șase-șapte ani, stând la geam și privind spre cameră.

Andrei era absolut sigur că nu fusese nimeni acolo când a făcut poza. A încercat să explice fenomenul - reflexie, pareidolie, ceva. Dar când a mărit imaginea, detaliile au devenit și mai clare: chipul unui băiețel palid, cu ochi mari înfundați, îmbrăcat în ceva ce părea a fi o cămașă de noapte veche. Expresia feței era de tristețe profundă, aproape resemnare. Andrei nu a mai publicat niciodată fotografia și nu s-a mai întors la sanatoriu.

Dar cea mai tulburătoare experiență a fost raportată în 2012 de o asistentă medicală pensionară, Ioana Gheorghiu, care lucrase la sanatoriu în anii '80, în ultimii ani de funcționare. Ea a decis să viziteze locul din nostalgie, să vadă ce mai rămăsese din locul unde își petrecuse atâția ani din viață. A intrat într-o după-amiază însorită de septembrie. Clădirea era în ruine - ferestre sparte, mobilier distrus, pereți acoperiți de graffiti. A mers prin coridoarele familiare, amintindu-și unde fusese fiecare cameră, fiecare salon.

Când a ajuns la etajul doi, la salonul mare unde dormeau copiii mai bolnavi, a auzit ceva care a înghețat-o: o voce de copil cântând. O cântec vechi pe care îl recunoștea - "Moara cu noroc", un cântec pe care îl învățase copiilor în anii '80 pentru a-i distrage de la durere și plictiseală. A intrat în salon. Era gol, devastat, dar vocea continua. Venea din colțul din dreapta, exact unde fusese patul nr. 7. Și atunci și-a amintit: Mihai. Un băiețel de șapte ani, cu tuberculoză avansată, care stătea în patul nr. 7 și cânta acea melodie în fiecare seară înainte de somn. Mihai care murise acolo, într-o noapte de septembrie 1987, exact în ziua aceea - 14 septembrie.

Vocea nu era amenințătoare. Era doar tristă, singură, cântând pentru a se consola. Ioana a început să plângă. A șoptit: "Mihai, îmi pare rău. Îmi pare atât de rău că nu am putut să te salvăm." Vocea s-a oprit brusc. În tăcerea care a urmat, Ioana a simțit o schimbare în atmosferă - de parcă ceva sau cineva ar fi ascultat și înțeles. Apoi, foarte slab, a auzit o voce de copil șoptind: "Nu e vina dumneavoastră, doamnă Ioana. Dar e frig aici. Și suntem singuri." A plecat în fugă din clădire, plângând inconsolabil. Nu a mai vorbit niciodată public despre experiență, dar a povestit familiei: "Acei copii sunt încă acolo. Nu știu de ce. Poate pentru că au murit prea departe de casă. Poate pentru că nimeni nu s-a întors să îi ia. Dar sunt acolo, așteptând."

Există o teorie printre cei puțini care studiază fenomenul. Că în locurile unde copii au suferit și murit în număr mare, mai ales în izolare de familii, ceva din esența lor rămâne. Nu fantome în sens tradițional, ci ecouri emoționale - reziduuri ale durerii, singurătății și dorului de casă atât de puternice încât imprimă realitatea însăși.

Sanatoriul de la Moroeni a fost un loc de suferință concentrată. Sute de copii, de-a lungul deceniilor, plângând după părinți, speriați, bolnavi, murind singuri în paturi reci. Poate că acea suferință cumulativă a lăsat o cicatrice în spațiu, o gravare pe care nimeni nu o poate șterge.

În 2019, Primăria locală a discutat demolarea clădirii din motive de siguranță. Dar când au trimis o echipă de evaluare, muncitorii au refuzat să lucreze acolo. Spuneau că auzeau copii plângând, că simțeau mâini mici trăgându-i de haine, că aveau senzația constantă de a fi urmăriți de priviri invizibile. Demolarea a fost anulată. "Prea costisitor", a fost explicația oficială. Dar adevărul este că nimeni nu vrea să fie responsabil pentru distrugerea ultimului refugiu al acelor copii prinși între lumi.

Astăzi, Sanatoriul de Copii de la Moroeni stă acolo, încet absorbit înapoi de pădure. Localnicii evită zona, mai ales seara. Dar uneori, drumeții care trec prin zonă noaptea raportează că aud cântece de copii venind din direcția ruinelor. Dacă vreodată mergi spre Moroeni și auzi voci de copii cântând în munte, nu te apropia. Nu din frică - ci din respect. Pentru că acei copii au suferit destul în viață. Măcar în moartea lor nesfârșită, ar trebui lăsați în pace, să își cânte cântecele lor triste, să își plângă singurătatea lor eternă, nedisturbați de curiozitatea celor vii.