• Tweet

Este adevărat, nu mai există o dimensiune clar ideologică de natură să separe în campania electorală familiile de partide. Cu mici nuanțe, fiecare lansează același tip de mesaje, cu substanță în general populistă. În schimb, există și va exista un alt criteriu, care va face diferența între PSD și ALDE, pe de-o parte, și partidele din actuala opoziție, pe de altă parte. Criteriul interesului național.

Interesant este că cea mai frapantă deosebire și, ca urmare, cea mai bine percepută, dintre frontul PSD și frontul anti-PSD este cea legată de raportarea la drepturile și libertățile fundamentale ale omului, așa cum e definită tema într-o parte a spectrului politic, sau de așa-numitul stat de drept, cum o definește opoziția. Este o distincție importantă, pentru care a curs și va mai curge mult sânge. Dar, din păcate, nu drepturile omului vor face diferența. A intervenit un criteriu încă și mai dramatic. Cel al raportării la interesul național. Mai întâi, tema respectării drepturilor omului sau a statului de drept, după cum vedem jumătățile goale sau pline ale paharului, a estompat, până la anulare, distincțiile ideologice. Conform cărora Stânga împarte bunstare, în timp ce Dreapta o creează. Iar acum ne aflăm într-o confruntare cu totul și cu totul nouă sub aspect politic.

Singura distincție pe care o vor face cetățenii în cele patru runde electorale care urmează va viza modul în care partidele se raportează la interesul național. Care nu este deloc o noțiune abstractă. Cetățenii României trebuie să opteze între două direcții, ambele cu valoare de certitudine pentru o grupare sau alta. Dar care sunt premizele? România este parte a NATO și a Uniunii Europene. Prin acordurile de aderare și prin întreg efortul de integrare, fiecare stat membru renunță la o parte din atribuțiile sale legate de suveranitate. Se cedează din suveranitatea fiecărui membru în beneficiul suveranității colective. Acest proces de amputare poate fi dureros. Dar este de înțeles. Poate fi dureros, pentru că el vizează atât imaginea unui stat, cât și posibilitatea reprezentanților săi de a decide în chestiuni cardinale, exclusiv în interesul națiunii. Ei bine, acest lucru nu mai este posibil, atunci când discutăm despre exercitarea unei puteri și a unei suveranități colective.

Dacă este adevărat că, teoretic, fiecare trebuie să cedeze câte ceva, la fel de adevărat este că, în fapt, statele cedează în mod diferit elemente ale propriei identități. Să privim împreună harta politică a Europei. Este clar că Germania, care conduce economic și politic, mai voalat sau mai direct Uniunea Europeană, nu sacrifică nimic sau aproape nimic din propria suveranitate pe altarul suveranității colective. Dimpotrivă. Aproape întotdeauna, Berlinul a confundat securitatea colectivă cu propria securitate. Cu alte cuvinte, alții au făcut sacrificii, iar Germaia a fost principalul beneficiar. Cum s-a întâmplat, de exemplu, în criza economică ce a zguduit lumea începând din 2008. Berlinul, pur și simplu, în numele securității colective, a impus adoptarea unor măsuri a căror consecință a fost că Germania și-a exportat criza, respectiv costurile acesteia, către terțe țări. Pentru un stat aflat în cealaltă parte a axei puterii economice și politice, cum este România, pierderea de suveranitate este mult mai consistentă. Dar pierderea de suveranitate înseamnă, așa cum am învățat din exemplul crizei economice, costuri. România și Germania sunt două exemple la extremitate. În realitate, la nivelul Uniunii Europene, vorbim nu numai de state, ci și de grupuri de state. Statele din Est fac sacrificii mai mari pentru interesul comun decât statele din Vest. Nucleul dur absoarbe și utilizează suveranitatea aparținând nucleului slab al Uniunii Europene.

Această variabilă în materie de suveranitate cedată se materializează prin costuri. Noi plătim pentru suveranitatea colectivă, pentru că suntem un stat foarte bogat și, în același timp, foarte slab, cele mai mari costuri din Uniunea Europeană. Aceste costuri nu sunt deloc abstracte. Ele înseamnă o uriașă forță de muncă, supercalificată mediu sau necalificată, utilizată în prezent de alții în beneficiul lor. Fără ca statul român să primească vreo compensație. Înseamnă zeci și sute de mii de hectare de pădure tăiate și exportate ca materie primă. Înseamnă aproape jumătate din pământul țării înstrăinat. Înseamnă pierderea resurselor energetice și, rând pe rând, a tuturor utilităților. Înseamnă, în final, o Românie castrată, dar cu cetățeni cu pașaport valabil UE, chiar dacă nu suntem acceptați în spațiul Schengen. Înseamnă o națiune umilită, uneori în exces, căreia partenerii îi dau neîncetat lecții, pe care ei înșiși nu le aplică și nu sunt dispuși să le primească de la alții.

În schimbul acestor umilințe, românii se așteptau să trăiască mai bine. Iar mai bine înseamnă un nivel de viață apropiat de cel al celorlalți cetățeni europeni, despre care nu se poate spune, decât exagerând, că muncesc mai mult sau mai bine.

Ei bine, pe aceste aliniamente se vor desfășura toate bătăliile electorale care urmează. Frontul PSD va invoca pentru conștiința colectivă a propriului electorat, rând pe rând, toate valorile care definesc interesul național și va încerca să explice că se luptă pentru atingerea unor asemenea ținte, de care finalmente ar putea beneficia întreaga națiune. Și va avea un întreg arsenal de argumente și de exemple în acest sens.

În același timp, frontul anti-PSD, care, în plan intern, este mai puțin coerent și mai slab, nu însă și în plan extern, va încerca să prezinte în mod convingător beneficiile globalizării în general și ale europenizării, în special. Va susține cu argumente, și ele puternice, faptul că, pe termen mediu și lung, integrându-se în Uniunea Europeană, cedând o parte din suveranitate sau, cum le place să se exprime, aliniindu-se la marile valori democratice europene și însușindu-și bunele practici UE, vor avea infinit mai mult de câștigat, decât încercând să se izoleze și să-și conserve cu orice preț arsenalul național.

Aceasta va fi noua bătălie în plan ideologic și politic pe care protagoniștii urmează să o ducă cu prilejul viitoarelor examene electorale. Să sperăm că duritatea unui război ideologic de acest tip, suprapusă peste ceea ce numim războul româno-român, nu va rupe literalmente în două această țară.

Am văzut ce se întâmplă în plan intern. În plan extern însă, din perspectiva alegerilor din România, situația este mult mai dramatică. Pentru că, aproape fără excepție, familiile de partide europene, evident cele mari, guvernele statelor membre, patidele politice din aceste state, dar și structurile de la nivelul UE vor milita și vor pune umărul în acest sens împotriva politicilor naționale practicate de frontul PSD, punându-le pe seama excesului de naționalism, a xenofobiei, a izolaționismului, a radicalismului sau chiar a tendinței de a proteja corupția și a îngenunchea statul de drept Și aceste multiple voci, pe care deja le auzim din ce în ce mai concertate, vor conta și ar putea să aibă un semnificativ impact intern, dacă ne referim la cea mai importantă resursă electorală, care este România tăcută.

Sorin Rosca Stanescu