• Tweet

Pentru a doua oară, primul-ministru israelian, Benjamin Netanyahu ne comunică faptul că nu-și poate onora promisiunea de a veni în România pentru a particpa la o ședință a Executivului de la București. Este un refuz cu tâlc. Pe care mulți analiști îl pun pe seama obstinației cu care președintele Klaus Iohannis respinge proiectul mutării ambasadei noastre de la Tel Aviv la Ierusalim. Am câteva argumente prin care îmi pot permite să susțin că există un alt motiv.

Primul-ministru israelian nu are argumente pentru a nu-și onora un angajament luat față de omologul său român, Viorica Dăncilă. În definitiv, Guvernul și majoritatea parlamentară care-l susține au promovat teza mutării ambasadei acolo unde doreșe statul gazdă. Respectiv la Ierusalim. Exact așa cum au procedat și Statele Unite. Nu Guvernul este cel care a manifestat reticențe vis-a-vis de acest proiect. Președintele Klaus Iohannis a fost cel care, urmând exemplul Germaniei, s-a opus. Cu vehemență. Iar PNL, partidul care a declarat că îl va susține în campania electorală prezidențială pentru cel de-al doilea mandat a aprobat, aproape în unanimitate, o inițiativă promovată de președintele acestuia, Ludovic Orban. Și, astfel, s-a ajuns în situația de trei ori absurdă în care un șef de partid face un denunț penal pentru înaltă trădare împotriva premierului și șefului altui partid, care se află în opoziție. Aceasta fiind prima situație absurdă. A doua este că pretinsa înaltă trădare ar fi fost făcută în favoarea unui aliat strategic. Care este statul Israel. Și, în fine, a treia absurditate, este că puternicul Serviciul Român de Informații nu deține niciun fel de elemente de natură a confirma vreun act de trădare. Dar să închidem această paranteză.

Dacă încercăm să explicăm cel de-al doilea refuz al lui Netanyahu de a-și onora angajamentul luat față de Guvernul României exclusiv prin prisma acestui incident politic, nu ajungem niciunde. Ne învârtim pur și simplu într-un cerc vicios. Motivul real trebuie căutat în altă parte.

Sunt aproape doi ani de când România nu are un ambasador la Tel Aviv. Este o situație cu totul și cu totul nefirească. Pe de-o parte, în mod oficial și declarativ, autoritățile de la București susțin că raporturile cu statul Israel sunt de parteneriat strategic. Și de prietenie constantă și profundă. Și așa ar trebui să și fie. Măcar dacă luăm în considerare faptul că vorbitorii de limbă română sunt extrem de numeroși în Israel. Sau dacă avem în vedere uriașele investiții ale oamenilor de afaceri israelieni din România. Nostalgicii mai pot invoca desigur și faptul că România a fost primul stat din fostul lagăr socialist, care a rupt lanțurile și a recunoscut statul Israel. Deci parteneriatul strategic nu este o simplă vorbă aruncată în vânt. El s-a materializat de mai multe ori atunci când România a făcut apel la autoritățile de la Ierusalim pentru a fi susținută în plan internațional. Nimeni nu poate uita sau ignora faptul că ușile de la Washington ni s-au deschis cu ajutorul prietenilor israelieni.

Dacă este adevărat că există acest parteneriat strategic, că el s-a dovedit viabil de-a lungul istoriei recente, cum poate fi explicat faptul că nu suntem în stare timp de doi ani să desemnăm un ambasador al României în Israel? Cum poate fi susținut, consolidat și dezvoltat un asemenea parteneriat, atunci când legătura dintre cele două state este practic secționată timp de doi ani?

Urmează firește să ne punem întrebarea cine este vinovat pentru o neglijență atât de gravă, încât poate fi tradusă și drept un afront politic? Aparent, trebuie arătat cu degetul către Guvernul României. De ce? Pentru că Ministerul Afacerilor Externe este sub tutela Executivului. Iar Ministerul de Externe e instituția care are obligația de a desemna un ambasador. Numai că Ministerul de Externe, prin Guvernul României, propune iar președintele este cel care dispune. Ministerul Afacerilor Externe a propus un ambasador în data de 20 martie, iar în 21 martie propunerea a fost înregistrată la cancelaria instituției prezidențiale. Președintele Klaus Iohannis nu a dat din 21 martie până acum curs acestei solicitări. Dimpotrivă. Ceva mai târziu, așa cum a descoperit și dezăvluit QMagazine, sub semnătura Florianei Jucan, s-a stârnit chiar o controversă legată de nominalizarea doamnei Monica Dorina Gheorghiță, pentru poziția de ambasador al României în Israel. Președinția s-a pripit și a informat opinia publică că nu există o asemeena propunere, în timp ce Ministerul de Externe a demonstrat cu acte în regulă că propunerea a fost făcută. După această penibilă bâlbâială interinstituțională, nu s-a mai întâmplat nimic.

Nu s-a mai întâmplat nimic cel puțin la vedere. Pentru că informațiile pe care le deținem ne conduc ceva mai departe în logica acestei analize. Există o regulă de fier în relațiile internaționale, mai ales atunci când ele se referă la parteneri strategici. Numirile de ambasadori trebuie agreate de cealaltă parte. Nu poți numi un ambasador al României la Tel Aviv, ignorând cu desăvârșire ceea ce Tel Avivul dorește. Situația este similară cu cea în care numești un ambasador la Washington. După ce președintele Klaus Iohannis va da curs solicitării pe care o va face Guvernul României de rechemare a ambasadorului George Maior de la Washington, următoarea nominalizare va trebui agreată de partenerul nostru strategic. Este valabilă și viceversa. Chiar dacă pentru români gestul este tratat ca o simplă formalitate.

Ei bine, guvernul israelian nu a agreat nominalizarea doamnei Monica Dorina Gheorghiță. Și probabil că din acest motiv președintele Klaus Iohannis a făcut pierdută nominalizarea. În mod normal, ar fi trebuit însă să o respingă, creându-i Guvernului României posibilitatea de a face o nouă nominalizare. Dintr-un motiv cu totul și cu totul de neînțeles, cel puțin pentru moment, președintele Klaus Iohannis a procedat incorect. Mai întâi s-a prefăcut că nu ar fi primit nicio nominalizare, după care a adoptat tactica struțului. În aceste condiții, Ministerul de Externe, prin Guvernul de la București, nu a putut reveni avansând o nouă propunere. Și iată cum ne-am trezit într-o penibilă situație de șpagat politic, cu unul dintre cei mai importanți parteneri strategici pe care îi avem.

Pentru un prim-ministru al unui stat cum este Israelul este extrem de dificil, dacă nu chiar imposibil, să vină în România într-o vizită oficială și să participe la o ședință comună de Guvern, în condițiile în care nu este îndeplinită nici măcar minima cerință de a beneficia pe bază de reciprocitate de serviciile unui ambasador în capitala proprie. Prin urmare, unde e pisica moartă? După opinia mea, la Cotroceni. Președintele Klaus Iohannis este responsabil pentru pasul pe care România nu l-a făcut.

Sorin Rosca Stanescu