• Tweet

Dacă institutele de sondare ar fi ceea ce pretind că sunt, şi nu ceea ce sunt în realitate, în aceste zile, în aşteptarea unei diminuări a măsurilor de izolare, păstrând „distanţarea", ar fi pus nişte întrebări de felul „care au fost cele mai antipatice figuri publice la vremea epidemiei de Covid-19 ?" sau „care vi se par cei mai incompetenţi politicieni români de azi ?" sau „care oficină media, post de televiziune mai ales, v-a minţit/intoxicat/manipulat mai mult ?". Dar, dacă sondorii ar pune asemenea întrebări pe vreme de coronavirus, răspunsurile date de români ar fi totalmente nepublicabile.

Răspunsurile sunt, evident, la îndemână şi fără institutele de sondare, care, ca şi serviciile de informaţii care le patronează sau controlează şi despre care va fi vorba mai la vale, sunt până la urmă finanţate de 30 de ani din bani publici sau din bani dubioşi proveniţi pe căi ocolite tot din bani publici. Finanţare de care se bucură şi cea mai mare parte a mediei, cu fiecare guvern schimbat, chiar înainte de cadourile de campanie electorală de la sfârşitul anului în curs oferite recent de guvernarea minoritară (aici, parlamentar) Iohannis-Orban.

În România aproape nimic nu e ce pare a fi, începând cu serviciile de informaţii care pretind de trei decenii că doar îi informează corect şi la timp pe cei în drept, pe reprezentanţii democratic aleşi ai poporului. În fapt, urmaşii (şi nu numai cei biologici) ai odioasei Securităţi de odinioară selectează aproape întreaga clasă politică, o controlează, o îndrumă, o ridică şi o coboară după capricii impenetrabile pentru poporul prost, îi fac miliardari pe unii politicieni şi îi arestează fără milă pe alţii pe criterii misterioase. Împreună cu justiţia, care e doar o prelungire a Securităţii (noi dar vechi) prin protocoale fără număr. O justiţie transformată în animal de companie, scoasă din când în când la plimbare cu o lesă când mai lungă, când mai scurtă, justiţie acceptată superior într-un Binom inegal. Pensiile speciale şi bugetele faraonice pentru serviciile secrete supraponderale şi pentru parchetele unei jurisdicţii de excepţie, pe lângă sumele pentru UE şi NATO, sunt chiar costurile pe care se bazează funcţionarea cotidiană a „democraţiei" române.

În plus, România e poate cea mai „globalistă", cea mai „integrată" ţară din UE şi din NATO, fără veleităţi „naţionaliste" sau „suveraniste", ca ţările din grupul de la Vişegrad (Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia), ţări predominant catolice. O ţară în care „globaliştii" nici nu prea vorbesc limbi străine, nici măcar engleza standard, de aeroport, limba oficială a globalismului, dar execută toate ordinele şi recomandările de la centru întocmai şi la timp, de parcă toată populaţia ar compune un singur serviciu secret foarte disciplinat, începând cu preşedintele ei. S-a văzut cât de disciplinat „globalistă" este România şi în timpul pandemiei încă în desfăşurare, pandemie ce pare a fi ea însăşi un exerciţiu de putere şi control globalist la scară mondială. N-am avut de nici unele, nici măşti, nici mai ales testere, nici ventilatoare, dar am scos, din pământ, din iarbă verde, contaminaţii şi morţii ceruţi la raport, care ne-au menţinut pe un loc onorabil în clasamentul oferit zilnic de Universitatea Johns Hopkins, care arată ca un centru de comandă al noii religii pandemice.

Cele mai antipatice figuri publice au devenit, pas cu pas, zi după zi, pe sticla televizoarelor, în ordine : Raed Arafat (Ministerul de Interne), Alexandru Rafila (microbiologie, OMS), Nelu Tătaru (ministrul Sănătăţii), Adrian Streinu Cercel (boli infecţioase „Matei Balş"), Horaţiu Moldovan (Ministerul Sănătăţii). Toţi sunt doctori politici, administratori ai Sănătăţii, politruci. Din nou, premiantul inevitabil pare a fi Raed Arafat, dar de data asta ca un personaj negru, detestat, urât chiar. Pentru că el, dintr-o evaluare complet greşită (n-ar fi prima !), a ameninţat cel mai mult, a băgat inutil frica într-o populaţie care este totuşi matură şi ştie ce e bine şi ce e rău pentru ea însăşi, nu are nevoie să fie infantilizată şi înfricoşată ca şi cum ar veni din pădure sau din Evul Mediu.

În acelaşi timp, Arafat a anunţat mereu limitări, restricţii, termene eventuale din ce în ce mai îndepărtate ale ieşirii din claustrare, triumfător şi satisfăcut. Fostul erou din vremea dictatorului securist Traian Băsescu a rămas fără aură, dimpotrivă, poate chiar mai rău, şi-a compus una sinistră, cu corniţe. Raed Arafat, la fel ca Ludovic Orban şi Klaus Iohannis, nu avea a se amesteca, a da ordine Bisericii Ortodoxe Române majoritare, a închide cimitirele, pentru că nici unul din cei trei nu aparţine Bisericii Ortodoxe. Cei trei nu sunt nici catolici, protestanţi sau musulmani cu adevărat practicanţi şi nu aveau a schimba ritualul dublu milenar al nici unei Biserici numai pentru a le face pe plac patronilor globalişti refractari la orice relaţie a omului cu Dumnezeu şi cu credinţa. Dar atâta i-a dus capul şi lipsa unui minim bun-simţ. Şefii Bisericilor (vezi cazul Bulgariei), conform tradiţiilor şi cutumelor, puteau decide singuri pentru turmele lor. Pandemia trece, agresiunea nedemnă la BOR şi la celelalte culte rămâne.

Care au fost cei mai incompetenţi politicieni, amatori, diletanţi ? Aici concursul e îndrăcit, iar departajarea e practic imposibilă. Deşi CCR a încercat să facă un arbitraj, atât cât îi stă în putinţă. Toţi cei care au avut decizia şi au abuzat de ea, s-au bucurat bezmetic de trecătoarea lor putere absolută şi s-au exprimat haotic în conferinţe de presă, în media, pe televiziuni se califică pentru premiul întâi cu coroniţă neagră (anul de învăţământ ratat l-au încheiat deja !) : Klaus Iohannis, Gabriela Firea, primarul curând expirat al Capitalei, Ludovic Orban, cu o pălărie mult prea mare pentru el, depăşit pe toate planurile, Marcel Vela, hollywoodianul din Caransebeş, un purtător de cuvânt improvizat al unui eventual ministru de Interne, Florin Câţu, micul speculator oniric de la Finanţe, Marcel Ciolacu, jenantul şef al opoziţiei dispus să voteze orice pentru adversarii săi în numele marelui „partid" din umbră.

Totuşi, Klaus Iohannis, la al doilea mandat, a reuşit, pe lângă probele de incompetenţă pe toată linia, să fie de departe şi cel mai antipatic. Prin primitivism securist antimaghiar tipic („Jó napot kívánok, PSD !"), prin simplism, prin violenţă, prin găunoşenie compactă, prin neant cu fundiţă. Chiar nu a colaborat Klaus Iohannis cu Securitatea înainte de 1989 ? Nu a avut Securitatea informatori în interiorul comunităţii săseşti în anii '80 ? Şi BND sau Stasi nu erau deloc active la Sibiu sau în Banat înainte de 1989 ? Ultimele prestaţii ale lui Klaus Iohannis îl arată ca pe un speaker al fostei Securităţi, care e ştiut că şi-a făcut din pericolul maghiar o justificare majoră de existenţă (buget, personal pletoric etc.).

De doctorii politici, politrucii din Sănătate, nu vom scăpa uşor. Relaţiile lor cu Big Pharma sunt vechi şi solide. Iar Big Pharma, împreună cu băncile şi cu celelalte instituţii financiare, pare să conducă noua ofensivă a globalizării, ofensivă care vizează instalarea unui guvern mondial unic, cu un chip de control pentru fiecare. De chip-uri şi de vaccinuri se ocupă în primul rând doctorul în miliarde de dolari Bill Gates, împreună cu asistentul său întunecat, Anthony Fauci. De actualii politicieni români, loviţi în moalele capului de criza coronavirusului, vom scăpa însă foarte uşor. Ei, oricum, din fabricaţie, au o valoare de întrebuinţare limitată. Criza economică devastatoare din a doua parte a anului 2020, cu ce va urma, îi va mătura, cu siguranţă, pe toţi. Pentru că, dacă nu vor fi ei măturaţi, va fi terminată România celor mulţi, România tăcută.

Între timp, ni s-a confirmat un lucru cunoscut de mult, că lupta pentru drepturile omului e şi ea o şmecherie (CEDO - Curtea Europeană a Drepturilor Omului). La fel de dubioasă ca şi lupta împotriva terorismului. Laura Codruţa Kövesi, numită politic la Bucureşti chiar de odiosul Sistem, s-a miorlăit la CEDO şi CEDO cea închiriată de George Soros i-a dat o ţidulă de bună purtare de tip CNSAS. Ca să-i repereze onoarea care fusese foarte rău şifonată. Fără ruşine şi fără baze legale. Dar astfel e bună pentru UE, o UE care poate se şi termină odată cu instalarea lui Kövesi, tocmai potrivită pentru o uniune în derivă.

Cât priveşte starea media, Forbes România ne anunţă că „au scăzut alarmant audienţele televiziunilor" în aprilie 2020 (forbes.ro, 2 mai 2020). Deşi au stat închişi în case, românii s-au uitat semnificativ mai puţin la televizor. Audienţele, şi aşa destul de scăzute, au coborât dramatic la vreme de pandemie. Astfel, PRO TV a pierdut 72 000 de persoane faţă de luna martie, la 755 000 de spectatori pe minut (toată ziua), conform Kantar Media. România TV a pierdut 46 000 de persoane (la 261 000), Antena 3 a pierdut 16 000 (la 234 000) etc. Nu se cunosc explicaţiile, dar putem presupune că asemenea scăderi au legătură cu calitatea programelor. Este şi aceasta o formă de sondaj „pe dos" în legătură cu media oficială.

Stăm foarte bine în UE, suntem fruntaşi la viteza Internetului fix şi la producţia de floarea-soarelui şi de porumb (adică la mămăliga care nu explodează). Dar suntem printre ultimii la infrastructură, educaţie şi sănătate (vezi Ziarul financiar, zf.ro, Răzvan Botea, „La Mulţi Ani, Europa ! Cum stă România în UE după 13 ani de la aderare...", 8 mai 2020), adică la singurele valori care contează şi care pot fi cu adevărat ale întregului popor, populare. Populare, iar nu populiste, şi în nici un caz globaliste.

Petru Romosan