• Tweet

În timp ce Tudorel Toader își pune piciorul în ghips, desigur la figurat și se dă fugit, pentru a nu-și anunța decizia legată de șefii marilor Parchete, la Guvern, Mihai Tudose face o nevăzută. Tocmai i-a legitimat pe radicalii liberi, acoperind prin curtuoazia sa lipsa de legalitate a manifestațiilor de stradă, care s-au desfășurat pe tot parcursul acestui an.

La schimb, a primit nici mai mult nici mai puțin decât un ultimatum. Până aici, nimic nou sub soare. Era previzibil că se va întâmpla așa. Adevărata noutate constă în faptul că s-a putut observa cât de dezbinat este frontul #Rezist. Opoziția civică, la fel ca și opoziția politică. Cine sunt acești radicali liberi, denumiți generic #Rezist? În total, între 70 și 100 de organizații, aproape toate cu un număr nesemnificativ de membri. Aproximația este atât de mare, întrucât nu toate aceste ONG-uri au participat la manifestații pe întreg parcursul anului. Au fost unii care au plecat. Au plecat unii, dar au venit alții. Împreună cu toate partidele politice din opoziție și cu electoratul acestora, deși demonstrațiile au devenit politice, ele nu au atins o masă critică sub aspectul numărului. Dimpotrivă. Se tot subțiază. Pe măsură ce se subțiază, se radicalizează. Și devin chiar factori de anarhie.

La Guvern, solicitarea au făcut-o doar 43 de organizații. Firește, celelalte ONG-uri s-au opărit. Cum de nu le-a informat nimeni în prealabil? Cum de nimeni nu le-a dat să semneze amabila scrisoare adresată primului-ministru? De ce au fost abandonați? După care a fost generat un nou fenomen. Pentru a nu vorbi cu 43 de reprezentanți a 43 de ONG-uri, Mihai Tudose a stabilit ca toate aceste ONG-uri să delege doar șapte reprezentanți. Firește că unii, cei mai mulți, au rămas pe dinafară. S-au supărat și ei. A intervenit o nouă schismă.

Dar marea schismă este între toate ONG-urile care s-au perindat pe parcursul anului la aceste manifestații și cetățenii să le spunem "neafiliați", care au venit și ei să ei să protesteze pentru te miri ce, dar care nu sunt înregimentați nici în ONG-uri și nici în partide politice. Această masă de cetățeni, care la un moment dat era mai mare decât a celorlați, mă refer la luna februarie a acestui an, se simte la rândul ei trădată. Ea nu se mai regăsește în această mișcare de protest, scăpată și de sub controlul autorităților statului, dar scăpată și de orice autocontrol.

Au apărut diverși organizatori sau pretinși organizatori ai manifestațiilor care, înainte de a bate palma cu reprezentanții partidelor politice, au ținut chiar și o conferință de presă, prin care au anunțat ce pun la cale. Totuși, niciunul dintre acești organizatori nu a avut capacitatea de a se prezenta la Primărie cu o cerere, așa cum prevede legea, prin care să solicite autorizarea manifestațiilor și să-și asume răspunderea pentru modul de desfășurare. Una din explicații ar putea fi dorința de-a declanșa o stare de anarhie în România. Și de a se sustrage consecințelor legale. Mai există însă și o altă posibilă cauză. Niciunul dintre organizatori nu este suficient de puternic. Niciunul nu are suficientă autoritate asupra celorlalți. Niciunul nu a reușit să impună câteva obiective clare, dincolo de răsuflatul recurs la statul de drept și la independența Justiției. Niciunul dintre organizatori nu a reușit performanța de a le propune celorlalți un numitor comun. Este și motivul pentru care, în rândul acestor pseudo-organizatori, s-a instaurat dihonia.

S-a văzut clar cu această ocazie, a dialogului de la Guvern, că Executivul nu ar avea cum să identifice printre radicalii liberi unul sau mai mulți parteneri de dialog. Sunt prea multe voci, prea gălăgioase sunt aceste voci, prea stridente chiar și lipsite de argumente.

De aici apar trei concluzii posibile:

1). Mișcările de proteste sunt lipsite de consistență, neasumate de organizatori, pentru că există prea mulți organizatori care se calcă în picioare unii pe alții, și deși au devenit politice prin participarea partdelor, nu pot în niciun fel să atingă o masă critică. Deci sunt total nereprezentative pentru ceea ce înseamnă o opoziție politică și civică.

2). Ascunzându-se în spatele acestei mișcări browniene, partidele politice din opoziție își demonstrează la rândul lor inconsistența doctrinară și, în consecință, neputiința de a participa eficient la dialogul putere-opoziție.

3). Premierul Mihai Tudose, acceptând acest simulacru de dialog, a încercat să dea o lovitură majorității parlamentare, condusă de partidul care l-a instalat în fruntea Executivului, legitimând astfel organizații care, prin comportamentul lor, s-au plasat timp de un an întreg în afara legii. Consecința este că Guvernul s-a ales cu un ultimatum.

4). Ministrul Justiției, care și-a pus la figurat piciorul în ghips, a fost una dintre țintele așa-zișilor reprezentanți ai demonstranților cu care s-a întâlnit Mihai Tudose și, de aceea, nu întâmplător i s-a cerut capul. Pe de altă parte, solicitarea ultimativă ca întregul pachet de legi să fie prezentat spre avizare Comisiei de la Veneția și până atunci să fie suspendată punerea în aplicare a noilor norme este fără precedent și absurdă. Comisa de la Veneția nu se ocupă de toate actele normative elaborate într-un stat sau altul. Comisia de la Veneția dă verdicte care au doar un caracter consultativ. Ca atare, suveranitatea statelor membre ale Uniunii Europene le permite și impune acestor state să-și promoveze în mod liber politicile în domeniul penal. Desigur, fără a încălca drepturile și libertățile fundamentale ale omului sau normele asumate ale Uniunii Europene.

Așadar acest an, sub aspectul dialogului putere - opoziție politică și civică, a fost un veritabil fiasco. Cine e de vină? Majoritata, fiindcă este prea puternică? Sau opoziția, fiindcă este prea inconsistentă?

Sorin Rosca Stanescu