• Tweet

S-a mai prăbușit un mit. Mitul conform căruia cei mai mulți români consideră că apartenența la Uniunea Europeană le aduce beneficii. Se dovedește acum că politicenii care afirmă că atașamentul necondiționat al cetățenilor acestei țări de valorile europene se înșală. Sau ne înșală. În realitate, mai puțin de jumătate dintre români cred că UE ne face bine. Cum s-a ajuns aici?

Ani de zile s-a afirmat, utilizând sau nu informații de natură statistică, faptul că românii sunt trup și suflet atașați cauzei Uniunii Europene. În realitate, încrederea a scăzut treptat. De la circa 80%, înainte și după mariaj, la 59% în luna aprilie a acestui an. Iar acum, în numai câteva luni, a avut loc cea mai semnificativă prăbușire. Conform datelor furnizate de Eurobarometru, din aprilie până în septembrie, încrederea românilor în Uniunea Europeană a scăzut cu 10 procente. Și, astfel, în prezent sunt mai mulți români care nu consideră un lucru bun că facem parte din Uniunea Europeană, decât românii optimiști. Oare ne apropiem de un Roexit?

Este adevărat că o scădere atât de abruptă a încrederii nu este însoțită de o decizie simetrică privind ieșirea din Uniunea Europeană. La această întrebare dramatică, în prezent doar 17% dintre români răspund pozitiv. Cu alte cuvinte, pentru moment cel puțin, UE nu ne satisface, dar preferăm să rămânem acolo.

Cred că este important să nu ne mai mințim. Să privim și să analizăm cu curaj acest fenomen al euroscepticismului. Să vedem în mod obiectiv ce l-a generat. Care sunt cauzele obiective și care sunt cauzele subiective. Ce s-a întâmplat în intervalul de aproape cinci luni, din aprilie până în septembrie, în care România a atins un record prin pierderea a 10% din încrederea în Uniunea Europeană. Întâmplător sau nu, este exact perioada în care asupra autorității politice alese de la București s-au exercitat cele mai mari presiuni din direcția Bruxelles-ului, în mod direct sau indirect, prin intermediul statelor europene. Aceste presiuni, în mod straniu, s-au concentrat în direcția susținerii statului paralel, despre care se vorbește din ce în ce mai insistent în România. Și care stârnește atât de multe îngrijorări, încât s-a ajuns în situația în care 20% dintre cetățeni să aibă convingerea că, într-adevăr, sistemul a creat structuri statale funcționale de tip paralel. România se confruntă cu o situație stranie. În timp ce noi înșine ne-am arătat insistent cu degetul și ceilalți ne-au urmat, în sensul că suntem o națiune coruptă, în timp ce ne-am declarat convinși 100% că numai prin diminuarea corupției putem să ne asigurăm un trai mai decent, iată că însăși lupta împotriva corupției s-a transformat într-un instrument corupt. Pentru români, coruperea corupției a devenit din ce în ce mai evidentă, mai dureroasă, mai dezolantă și mai costisitoare. Iar coruperea corupției a fost săvârșită treptat și temeinic prin substituirea instituțiilor alese democratic de către popor cu instituțiile de forță care, treptat, au ocupat întreg spațiul social. Ansamblul instituțiilor de forță însă, vrem nu vrem, ne place sau nu ne place, înseamnă o parte esențială a statului român. Dacă această parte a statului român s-a autocorupt și a corupt anticorupția, atunci în ce să mai aibă încredree cetățenii?

De la acest tip de raționament, în sine corect, până a asocierea fenomenului cu apartenența la Uniunea Europeană nu a mai fost decât un pas. Iar pasul l-au făcut oficialii de la Bruxelles, precum și reprezentanții statelor aliate care, în mod iresponsabil, au susținut și încă mai susțin structurile statului paralel. Din mai multe motive. 1). Pentru că astfel, prin intermediul structurilor de forță, România poate fi dominată și dirijată mai ușor. 2). Pentru că structurile de forță sunt mai ușor de domesticit și cedează mai ușor avuțiile statului decât structurile democratice, întemeiate pe voința cetățenilor. 3). Pentru că România este un stat prea mic pentru a fi lăsat de capul lui și, în același timp, un stat prea mare pentru a fi ușor asimilat în concertul european.

Este extrem de interesant faptul că aceste măsurători, pe care le cunoaștem sub forma Eurobarometrului, nu iau în calcul premizele care-i determină pe tot mai mulți români să devină sceptici. Este exclus ca această scădere îngrijorătoare a încrederii să poată fi pusă doar pe seama modului în care statele partenere din UE se raportează la schimbările pe care le generază Parlamentul și Guvernul în materia drepturilor și libertăților fundamentale ale omului în general și a legislației penale în special. Undeva, în subconștientul colectiv, există o cauză mai profundă a euroscepticismului. Iar această cauză este de natură financiară. Treptat, pe măsură ce scade încrederea în UE, din ce în ce mai mulți români trăiesc cu convingerea, susținută sau nu cu argumente, că sub aspect material apartenența noastă la Uniunea Europeană ne aduce mai multe pierderi decât beneficii. Dacă această convingerea se înrădăcinează, dacă se extinde, dacă se generalizează, atunci ne apropiem cu pași repezi de Roexit.

Până la urmă, cred că ar fi necesar ca specialiștii în economie și finanțe să le explice românilor cât au pierdut și cât au câștigat prin integrarea în structurile UE. La capitolul câștiguri, socoteala e simplă. Trebuie să vedem pur și simplu câți bani ne-au venit de la comunitatae și cum au fost ei utilizați. La celălalt capitol, care s-ar putea numi „cât am dat", calculul e mai greu de făcut. Va trebui să vedem ce obligații ne-am asumat prin integrarea noastră în Uniunea Europeană, ce condiții ni s-au pus, cum și cât am plătit și ce anume și în ce valoare am sacrificat de dragul integrării din avuția națională. Dacă vom trage linia și vom avea un rezultat, s-ar putea să înțelegem de ce subconștientul colectiv generează un procent din ce în ce mai ridicat al euroscepticismului.

Sorin Rosca Stanescu