• Tweet

Pentru toate partidele politice din România, o listă de candidați echivalează cu o ladă de dinamită pusă la temelia lui. Acesta este motivul real, care le determină să întârzie în luarea unei decizii ferme privind echipele cu care vor defila la europarlamentare. Iar asta se întâmplă pentru că listele sunt întocmite în baza unor criterii subiective și nu obiective. Pe sub masă, iar nu deasupra mesei. Iar consecința e că, din nou, viitorii europarlamentari vor fi nepregătiți. Asistăm la un concurs în care, în mod straniu, câștigă nu cine devine primul transparent, în materie de liste, ci cel care stă la coadă.

Nervii membrilor PLUS, unul dintre cele mai noi partide din România, au cedat. Și astfel opinia publică s-a trezit față în față cu o listă de candidați la europarlamentare, pe cât de stranie, pe atât de comică. S-au înscris în competiție nu mai puțin de 153 de tovarăși de drum ai lui Dacian Cioloș. După ce au trecut printr-un purgatoriu formal al unor alegeri parțiale pe diverse criterii, au rămas 43. Bătuți în cuie. 43 de candidați la un partid, care e greu de presupus că va avea, dacă va avea, mai mult de 1-3 europarlamentari. Lista este lungă, pentru ca toată lumea să fie mulțumită. Cel mai mulțumit - și acesta este doar un simplu exemplu - este Dragoș Tudorache, fost șef al cancelariei prezidențiale și, apoi, chiar ministru de Interne în Guvernul Cioloș, care, din poziția numărul 13 , așa cum a fost votat de către suflarea PLUS, a fost teleportat pe baza unor alte criterii pe locul trei. Cei surclasați au toate motivele să fie fericiți. De la mare distanță, analizând această primă decizie PLUS, un demnitar al Partidului Popularilor Europeni, din postura de secretar general, și face șapte cruci și declară că ceea ce a făcut Cioloș este imoral, denotând oportunism, pentru că nu este firesc ca un jucător să încerce să ocupe toate pozițiile pe teren. Respectiv să fie și candidat la europarlamentare și candidat prezidențial și, dacă se poate, mai târziu, și candidat pentru Parlamentul României. Dacă nu care cumva va candida și la vreo primărie.

Am dat acest exemplu nu pentru că îmi este în mod special dezagreabil Dacian Cioloș și partidul său. Dar pur și simplu e primul caz servit pe tavă. Pentru curajul de a începe sarabanda, Cioloș ar putea fi felicitat. Ce se întâmplă însă cu celalte partide? Care este motivul care le determină să facă un joc de așteptare până în ultimul moment? Într-un singur cuvânt, explicația este frica. De ce le este frică? În primul rând, de opinia publică. Care s-a putea să descopere, dacă are timpul necesar, pete negre în biografia, în cariera politică a unor candidați și să-i taxeze drept dalmațieni. În al doilea rând, este frica față de proprii membri de partid. Sunt unii care simt că au o vocație pentru a deveni parlamentari europeni. Dar realitatea crudă e că cei mai mulți simt această vocație în portofel. Pentru un om politic din Germania sau din Franța, dar exemplele sunt nenumărate, nu este vreo mare afacere să devină europarlamentar și să sară de la un venit de șase-șapte-opt mii de euro la unul de 10.000 de euro. Politicienii români sunt însă cu foamea în gât. Cei mai mulți dintre ei. Cei care, de pildă, spre deosebire de parlamentarii din Bundestag, nu au voie să administreze societăți comerciale. Acolo o asemenea practică este normală. La noi înseamnă incompatibilitate și, implicit, corupție. De aceea, noi nu asistăm la o competiție a valorilor. Se trag deci multe sfori în România, pentru a ajunge pe asemenea liste eligibile. Se fac în acest sens multe promisiuni, care rămân neonorate. Cazanul fierbe și fiecare președinte de partid este interesat să amâne până în ultima clipă deznodământul. Până în clipa în care nu se mai poate face nimic. Oferindu-și astfel și răgazul necesar pentru a renegocia cu cei lăsați deoparte.

Și de această dată vi oferi un exemplu, sper, la fel de concludent. PNL a inițiat în condiții extrem de suspecte o cercetare de piață, care a costat 300 de mii de euro, aparent pentru a afla cum se poziționează politic, ce oportunități și ce șanse are. În repetate rânduri, Ludivic Orban, însoțit de un întreg cor de yesmeni, ne-a asigurat că, după ce sondajule este gata, va fi prezentată imediat și lista de candidați pentru alegerile europene. Nu s-a ținut de cuvânt. Mai mult. Iată, trage de timp. Anunță o nouă cercetare de piață, pentru a afla cota la europarlamentare a unei posibile alianţe USR-PLUS. Dacă nu a aflat răspunsul din conținutul megasondajului, înseană că respectivul megasondaj este o înșelătorie. Dacă nu cumva chiar o escrocherie. Eu cred că PNL vrea să-și mai cumpere timp.

De la distanță fiind cel mai mare partid din România, și cel mai mare partid socialist din Europa, dacă nu chiar din întreaga lume, PSD se teme la rândul său să-și afișeze lista candidațior pentru europarlamentare. Tot din motivele expuse mai sus. Și asta în ciuda faptului că, în mod cert, va avea cei mai mulți parlamentari europeni. Un pluton care i-ar permite PSD-ului o bună bază de negociere cu socialiștii europeni. Și, eventual, încă de pe acum, Liviu Dragnea ar putea face efortul de a-și mătura adversarii din viitoarea conducere a acestei familii politice. Numai că sunt mai importate condiționările interne de care am amintit, decât circumstanțele și oportunitățile externe.

Un om politic, care nu a avut o experiență de europarlamentar, trebuie să se pregătească asiduu, dacă intenționează să devină eficient în acest important organism, atât pentru partidul său cât și pentru țară, ca să nu mai vorbim despre familia UE. O asemenea pregătire, indiferent cât de genial este personajul, necesită timp. Este un timp indispensabil, pe care partidele din România îl ignoră cu bună știință. Candidații și partidele vor intra într-o cursă contra-cronometru, vor ieși din ea ea gâfâind iar cei aleși vor umbla bezmetici prin cele două locații ale Parlamentului European, la Bruxelles și la Strasbourg, fără să nimerească decât rareori clanțele potrivite. Și când te gândești că românii își imaginează că acești oameni vor putea acționa în beneficiul națiunii noastre.

Sorin Rosca Stanescu