• Tweet

Despre rezultatele vizitei lui Emmanuel Macron în România s-au spus deja multe. Fără ca opinia publică internă și externă să fi fost informată cu exactitate asupra conținutului convorbirilor și înțelegerilor convenite sau chiar parafate. Estimările sunt elaborate într-o totală ignoranță. Tocmai de aceea, sunt analiști care susțin că președintele Klaus Iohannis a dat o veritabilă lovitură de maestru dar sunt și comentarii, care susțin contrariul. Că în urma întâlnirii cu președintele Franței, România iese în pierdere. Sau chiar umilită.

De aceea, în absența încă a unor informații concludente, eu prefer să pun o întrebare simplă. Este Klaus Iohannis pe cale să-și prindă urechile în marea politică? Da sau nu? Ce certitudini avem? Care sunt punctele de plecare cât de cât solide ale unei analize? Ce știm despre Donald Trump și modul în care acesta se raportează la Uniunea Europeană și la România? În plan geopolitic? În ce măsură obiectivele sale geopolitice coincid cu cele de natură economică? Ce știm despre președintele Macron? Care este poziția sa în Franța? Care sunt raporturile lui Macron cu Germania, care conduce Europa în calitate de hegemon și cu Rusia lui Vladimir Putin, cu care în ultimii ani au cochetat atât Berlinul cât și Parisul? Ce așteaptă Macron de la România și ce este gata să dea la schimb? Dar România condusă de Klaus Iohannis? Ce obiective are în raport cu acești parteneri strategici?

În politica sa externă, administrația Trump este departe de a se fi stabilizat. Pentru moment, transmite fel de fel de semnale puternice, unele stupefiante, alte halucinante, unele în concordanță cu politica tradițională a Statelor Unite, altele în discordanță. În oricare dintre scenarii însă, România se menține într-o zonă a favorabilității. Este rezultatul poziției geostrategice a Bucureștiului, pe de-o parte, și a consecvenței sale în parteneriatul strategic cu Statele Unite, pe de altă parte. Mai bine conturate sunt obiectivele economice ale administrației Trump. Este o certitudine că Donald Trump încearcă să relanseze economia americană nu numai prin soluții de tip protecționist, ci și prin vânzări masive de tehnică militară. Fără a fi la fel de deschis și în ceea ce privește exportul de tehnologie.

România prezintă un anumit interes și din această perspectivă, întrucât în următorii ani urmează să cheltuiască circa 10 miliarde de euro pentru modernizarea forțelor sale armate. Deja este o certitudine că vom cumpăra de la americani rachete Patriot dintr-o generație epuizată tehnologic, elicoptere de luptă și transport. Precum și avioane F16, via Portugalia, depășite și ele din punct de vedere tehnic. Aceste interese geostrategice și financiare determină inevitabil un comportament atent al administrației americane atât față de Klaus Iohannis cât și față de Guvernul României. România poate câștiga în schimbul banilor, cheltuiți cu folos sau aruncați pe fereastră, o poziție de lider regional.

Cât îl privește pe Emmanuel Macron, acesta se află într-o cădere fulminantă de popularitate în Franța. O situație pe care dorește să o compenseze prin politici în plan extern, care îi pot crea un oarecare succes. Indiferent de frazele politicoase rostite la București, știm că Macron a câștigat alegerile cu puternice mesaje împotriva forței de muncă străine, în esență vizând și el o upgradare a protecționismului. Din această perpecivă, consistenta forță de muncă de naționalitate română care trăiește pe teritoriul Franței este prima vizată. Iar Macron pur și simplu nu poate acționa împotriva propriilor angajamente politice sau a intereselor Franței, așa cum le vede el. Prin urmare, încearcă să câștige acordul Bucureștiului pentru o serie întreagă de măsuri restrictive, pe care Parisul urmează să le adopte pe piața muncii.

Tot în plan economic, Macron este și el interesat să-i vândă României armament și este gata în acest sens să facă și un semnificativ transfer de tehnologie. În plus, spre deosebire de Statele Unite, Franța este unul dintre cei mai semnificativi investitori din România. În paranteză fie spus, una dintre enigmele acestor zile este decizia Bucureștiului de a achiziționa elicoptere de luptă și de transport militar din Statele Unite, în condițiile în care în parteneriat cu Franța și cu forța de muncă românească și prin transfer de tehnologie către România, fabricăm ambele tipuri de elicoptere militare la Ghimbav. Dacă nu vom achiziționa elicoptere și de la francezi, aceasta ar reprezenta pentru Paris o veritabilă insultă.

În plan geopolitic, Franța este pe de-o parte dependentă de Germania dar și de Rusia, iar pe de altă parte este angajată ferm alături de Statele Unite într-un parteneriat strategic. Palatul Elysee urmează să-și definească mai devreme sau mai târziu prioritățile din această perspectivă. O susținere a Românei, sub aspectul demersurilor de politică externă ale Franței, nu este de neglijat.

Acestea fiind premizele, să revenim la întrebarea din titlu. La rândul său, Klaus Iohannis, în numele României dar și în nume personal, are interese specifice. Dacă negociază pur și simplu ca lider al unei națiuni, care este pe cale să devin relativ importantă în plan geostrategic prin poziția sa în flancul sud-estic al NATO și al Uniunii Europene, atunci riscurile sunt minime iar beneficiile, cele care sunt, au un grad ridicat de certitudine. Atât în ceea ce privește interesele României, cât și în privința obiectivelor politice ale lui Iohannis, care încearcă să acceseze un al doilea mandat. Dar dacă Iohannis țintește mai departe? Dacă intenționează să devină un lider regional și să poziționeze din această perspectivă și interesele României? Într-un asemeena scenariu, are șanse destul de mari. Cu singura condiție de a negocia la sânge. Pentru că România nu-și poate permite să facă cumpărături militare de 10 miliarde de euro fără a obține avantaje în schimb, altele decât o tehnologie depășită, sau chiar o tehnologie avansată.

Există însă analiști politici care merg mai departe. Și care estimează că președintele Klaus Iohannis, prin deschiderile realizate la Washington, Berlin și Paris, a intrat în marele joc al politicii mondiale. Dacă asta intenționează, pentru el însuși sau pentru România, atunci trebuie să știe că își asumă riscuri pe măsură. Dacă nu este foarte bine pregătit, dacă nu are consultanți de primă mărime, sau dacă România este neputincioasă sub aspectul potențialului diplomatic și, mai ales, dacă nu-și negociază la sânge puținele atuuri pe care le are în mânecă, atunci Klaus Iohannis își va prinde urechile. Și încă foarte urât. Cu atât mai mult cu cât el poate negocia și poate promite dar rezultatul final, bun sau rău, va fi adjudecat și înfăptuit de Guvern. De un Guvern care nu este al său.

Sorin Rosca Stanescu