• Tweet

Premierul se face de râs. Din nou. Și, fiind premier al României, ne face de râs pe toți. Și pe susținătorii, și pe criticii săi. La grămadă. Vorbim de același personaj politic care, începând din 2006, s-a rupt în declarații despre informatorii Securității. Arătându-se necruțător față de aceștia. Și care, pe neașteptate, 14 ani mai târziu, a întors macazul. Informatorii sunt acum buni. Buni de pus și de menținut în funcții înalte ale statului. Să analizăm suceala.

Informațiile complete despre multiplelele și contradictoriile declarații pe această temă ale lui Ludovic Orban le-am obținut grație arheologului presei de investigații Bogdan Tiberiu Iacob, care publică un amplu material pe această temă în Inpolitics. Vedem cum, ani la rând, începând din 2006, când se războia cu Mona Muscă, Ludovic Orban a susținut de câte ori a fost cazul că foștii colaboratori ai Securității trebuie eliminați din viața politică. Și din viața publică. Că oameni care au mințit cu cinism o viață întreagă, începând din decembrie 1989, nerecunoscând faptul că au colaborat cu Securitatea, au un caracter infect și, ca atare, nu sunt demni de a intra în competiția politică sau în competiția pentru funcții în administrația publică centrală ori locală de stat. Trebuie eliminați ca niște gunoaie. Zilele trecute, situația s-a schimbat radical. Respectiv, perspectiva din care Ludovic Orban analizează o situație de acest fel. Evenimentul îl vizează pe Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naționale și cel mai longeviv demnitar al statului. Un om care se bucură de o largă recunoaștere în plan național și internațional pentru capacitățile sale, dar, în același timp, care de-a lungul timpului a și fost de mai multe ori în mod violent și insistent contestat de personalități care așteptau o prestație cu totul diferită din partea celui care conduce Banca Națională a României. Cert este că, zilele trecute, CNSAS l-a acționat în judecată pe Mugur Isărescu, solicitând instanței să constate calitatea sa de colaborator al Securității ca poliție politică. Și a produs și documente în acest sens. Documente care demonstrează, cel puțin până la proba contrarie, că, sub numele de cod Manole, Mugur Isărescu și-a început ascensiunea profesională, oferind Securității note informative despre modul în care cunoscuți de-ai domniei sale se poziționau în raport cu politica Partidului Comunist Român. Este clar că respectivele note informative au stat la baza distrugerii din fașă a unor cariere și ale unor destine umane. Securitatea nu ierta. Acționând ferm ca o poliție politică, ea instala o barieră în calea promovării oricărei persoane se dovedea că-și exprimă public îndoielile în legătură cu justețea politicii Partidului Comunist Român. Și a conducătorilor săi. Încă nu se știe ce li s-a întâmplat concret celor despre care Mugur Isărescu a furnizat asemenea note informative. Dar, prin analogie, putem să ne imaginăm. Iar analogia s-a făcut și ea relativ de curând. Este cazul altui colaborator al Securității, Traian Băsescu, cunoscut organelor sub numele de Petrov, care, între alții, și-a turnat un coleg, relatând că acesta și-ar fi exprimat dorința ca, odată plecat în străinătate, să se căsătorească acolo și să-i spună „pas" statului comunist. Mai iute la mână, statul comunist, după ce a aflat ce și cum de la Petrov, i-a curmat pur și simplu cariera colegului de școală miltară al lui Băsescu. Există la dosar o notă a Securității, prin care organele în drept sunt atenționate asupra faptului că respectivul nu va primi de la Securitate în viitor un aviz pentru a se deplasa în străinătate. Și nu poți să fii căpitan de cursă lungă, circulând prin porturile interioare ale României. Cariera omului a fost pur și simplu distrusă. Probabil așa au stat lucrurile și cu victimele lui Mugur Isărescu.

Există câteva puncte comune, dar și câteva diferențe între statutul celor doi. Punctele comune le-am văzut. În esență, ambii au făcut o carieră profesională de invidiat, beneficiind de sprijinul Securității, la schimb cu modul în care ei înșiși au sprijinit Securitatea. Au începu ca simpli informatori. Așa cum au fost, din motive dintre cele mai diferite, sute de mii de români. Dar ambii au sfârșit ajungând în capul scării. Traian Băsescu de mai multe ori ministru în diverse Guverne, apoi primar general al Capitalei, șef de partid, președinte al României în două rânduri și, în prezent, europarlamentar. Mugur Isărescu, guvernator al Băncii Naționale, cel mai longeviv din istoria lumii și, o scurtă perioadă, chiar premier al României și candidat prezidențial. Am toate motivele să presupun că, între timp, și unul și altul și-au pierdut calitatea de informator. Primind în schimb grade. Devenind ofițeri acoperiți. Înalți ofițeri. Iar Legea Ticu Dumitrescu, pe care defunctul om politic o deplângea, arătând cum a fost maltratat actul normativ și deturnat de la sensul său inițial, cu toate celelalte proceduri care au pus Legea Ticu în operă, au ocolit mult timp o serie întreagă de persoane, protejându-le adevărata identitate. Ca să fiu cât mai explicit, la începutul anilor '90, eu am recunoscut că am colaborat cu Brigada Antiteroristă, parte a Securității României. Oferind informații, tot sub pseudonim, despre cetățeni străini bănuiți că acționează din interiorul unor organizații teroriste din lume. Nu am avut și nu am de unde să știu, dacă informațiile pe care le-am furnizat de-a lungul a patru-cinci ani au fost utilizate exclusiv pentru protecția unor comunități din România și din Europa sau au fost utilizate, fie și în parte, în scop de poliție politică, pentru ca Securitatea să poată șantaja și racola cetățeni străini. Partea interesantă este că, la fel ca și în cazul lui Mugur Isărscu, ca și în cazul lui Traian Băsescu, răspunzând unr solicitări, CNSAS a dat și în cazul meu trei verdicte de necolaborare cu Securitatea ca poliție politică. În aceste condiții, tot în anii '90, m-am prezentat la CNSAS punând o întrebare simplă. De ce CNSAS afirmă că nu am colaborat cu Securitatea, când eu de fapt al colaborat? Răspunsul a fost stupefiant. „Dvs. nu existați în banca noastră de date ca informator al Securității". „Cum așa?" am întrebat. „Simplu", mi s-a răspuns. „Toate colaborările cu Brigada Antiteroristă sunt arhivate și păstrate la strict secret decenii la rând. Nici noi și nici dvs. nu avem acces la aceste documente". Tot cea am mai putut să fac a fost să organizez o conferință la Hotelul Intercontinental cu titlul „Cum nu am fost, dacă am fost?", să explic ce s-a întâmplat și să-mi exprim protestul față de prevederile legii.

Și biografiile lui Traian Băsescu, alias Petrov, sau Mugur Isărescu, alias Manole, au fost până de curând păstrate la strict secret. Probabil sunt păstrate și în continuare acolo. Dar, rând pe rând CNSAS-ul a primit din ce în ce mai multe documente. Astfel încât și într-un caz și în celălalt vârful icebergului a ieșit din apă. Și au apărut câteva probe legate de colaborarea lor cu Securitatea ca poliție politică.

Dar ceea ce îi deosebește pe cei doi este la fel de relevant ca ceea ce-i unește. Pe Mugur Isărescu l-a apărat până de curând o lege, care nu-l obliga să dea cu subsemnatul și să informeze societatea dacă a fost sau nu colaborator al Securității. Și care împiedica CNSAS-ul să-l cerceteze pe ditamai guvernatorul Băncii Naționale. Prin urmare, Mugur Isărescu nu a fost silit să dea declarații scrise, pe proprie răspundere, răspunderea fiind penală, dacă a fost sau nu colaborator al Securității. Prin urmare, Mugur Isărescu nu a comis un fals în acte publice. Și cu atât mai puțin mai multe falsuri. În timp ce Traian Băsescu, de-a lungul carierei sale, a tot dat cu subsemnatul, făcând mereu și mereu sperjur. Făcându-se mereu și mereu vinovat de fals în acte publice. După ce hotărârea va rămâne definitivă, el va avea de făcut față unui consistent dosar penal.

Ca să mă fac mai bine înțeles, am să recurg din nou la propriul exemplu. Singurele mele poziții publice în care a trebuit să dau declarații pe proprie răspundere în sensul colaborării sau necolaborării mele cu Securitatea au fost cele determinate de statulul meu de senator al României. Și am dat de fiecare dată când a fost necesar asemenea declarații. Și ce am scris? Am scris că am fost colaborator al Securității, dar că CNSAS, în mod eronat, afirmă că nu am fost. M-am ferit prin urmare să comit un fals în acte publice. Mugur Isărescu nu a fost silit nici măcar să se ferească, în timp ce Traian Băsescu a semnat de nenumărate ori în fals, fără să tresară.

Acum, după ce am lămurit detaliile de mai sus, este poate momentul să-l întrebăm pe Ludovic Orban de ce i-a condamnat atât de aprig în trecut pe informatorii Securității și de ce acum, când a fost întrebat punctual în legătură cu Mugur Isărescu, a cârmit-o cu 180 de grade? Care este motivul real care l-a determinat să adopte o pozițe diametral opusă celor anterioare? Vom afla acest motiv real de la el? Sau tot de la CNSAS? Măi, Ludovic, măi!

Sorin Rosca Stanescu