• Tweet

În a 13-a sâmbătă de manifestaţii a Vestelor galbene - trei luni de proteste deci -, 240 000 de francezi au fost din nou pe străzi, pe bulevarde, în pieţe, în deja miticele ronds-points (intersecţii de autostradă).

Cifra e dată de sindicatul France Police-Policiers en colère. Cifrele date de Ministerul de Interne, condus de cel mai hulit cetăţean francez, după Emmanuel Macron, desigur, ministrul Christophe Castaner, nu mai merită citate nici cu titlu de inventar, atât de stupid manipulatoare şi mincinoase sunt. Parcă ar fi date de un guvern neocomunist de la Bucureşti. Televiziunea chineză CGTV (un CNN chinez) dădea sâmbătă seara, 9 februarie 2019, manifestaţiile Vestelor galbene de la Paris, Nisa, Toulouse, Lyon, Rouen etc. ca a doua ştire în jurnalul important al zilei după cea despre Anul Nou chinezesc.

Tot sâmbătă seara, principalele canale de televiziune franceze treceau sub tăcere sau dădeau ca ultimă ştire câteva informaţii sumare despre manifestaţiile masive ale „perifericilor" naţionali, poporul francez, cum ar veni. De necrezut cât de jos a ajuns clasa politică din Franţa azi, împreună cu întreaga medie mainstream, care o serveşte docil ! În schimb, Russia Today în limba franceză, cu sediul în Franţa, difuzată în direct pe Facebook şi pe Youtube, transmitea imagini în care mii şi mii de manifestanţi se scurgeau, paşnici, pe străzile şi bulevardele Parisului, spre Adunarea Naţională, unde totuşi a fost forţată violent intrarea de nişte extremişti, venind de pe bulevardul Saint-Germain şi îndreptându-se spre Champ de Mars, locul final de întâlnire de ieri. Câţiva manifestanţi care şi-au pierdut un ochi au fost intervievaţi ieri pe RT France, în vreme ce în faţa Adunării Naţionale încă un manifestant Vestă galbenă şi-a pierdut o mână din pricina unei grenade aruncată de forţele de ordine înarmate până în dinţi, parcă de război. Într-adevăr, după mai mulţi observatori, Franţa pare a se îndrepta spre un război civil, într-atât ruptura dintre clasa dominantă şi milioanele de francezi sărăciţi de euro, de globalizare, de pierderea suveranităţii în favoarea UE pare de nerezolvat.

Marea Britanie va părăsi, foarte probabil, UE pe 29 martie anul curent. Fără nici un acord - un hard Brexit. Consecinţa imediată va fi că britanicii vor refuza să mai achite contribuţiile convenite prin negocieri la bugetul UE, contribuţii care vor trebui preluate în dezordine, haotic de celelalte ţări membre. Cu efecte previzibile pentru bugetul UE şi, mai ales, pentru bugetele naţionale. Şi asta pentru că Germania şi Franţa le-au impus britanicilor, cu acordul proeuropenei Theresa May, un tratat inacceptabil, un deal de pedeapsă. Complexele şi idiosincrasiile germanilor şi francezilor faţă de insulari sunt istorice şi binecunoscute. Asistăm la o confruntare exemplară între democraţia liberală britanică şi imperiul nedemocratic, tehnocratic UE. „Cu Regatul Unit odată eliberat de Uniune, două blocuri se vor opune. Un pol continental, închis într-un ordoliberalism autoritar şi în stagnare demografică şi culturală. În faţă, o „anglosferă" compusă din Regatul Unit, Statele Unite, Canada şi Australia, mult mai dinamică. Anglosfera totalizează mai mulţi locuitori decât UE şi va câştiga în caz de confruntare economică" (Emmanuel Todd, Marianne, 4 februarie 2019).

Recentul tratat germano-francez de la Aachen/Aix-la-Chapelle, tratat cu consecinţe multiple pentru cele două state şi mai ales pentru cele două popoare, pare a fi schiţa unui act fondator al unei noi uniuni europene, cea cu două sau chiar cu mai multe viteze. Guvernul francez şi cel german par a-i considera pe cetăţenii lor egali între ei, pe când ceilalţi europeni sunt trataţi ca asociaţi de mâna a doua sau, pentru unele ţări din Est, printre care şi România, chiar de mâna a treia. Evident că nici cetăţenii francezi, nici cei germani nu au fost întrebaţi de un Emmanuel Macron în derivă şi de o Angela Merkel la sfârşit de carieră politică, şi mai ales nu au fost întrebaţi de oligarhiile care-i instrumentalizează pe aceştia dacă sunt de acord cu ce s-a semnat la Aachen/Aix-la-Chapelle. Tratatul este încă o probă, dacă mai era nevoie, că în Europa, azi, sub cupola constrângătoare a Uniunii Europene, democraţia nu prea mai există şi a fost înlocuită de o oligarhie globală care nu se mai încurcă în proceduri democratice. După cei mai serioşi analişti francezi, înţelegerea germano-franceză nu ar conţine, în mod bizar, greu de explicat, decât avantaje pentru Germania : împărţirea cu Germania a locului Franţei din Consiliul de Securitate, accesul Germaniei la arma atomică deţinută de francezi, comerţul cu arme făcut dimpreună, accesul Germaniei la ţările francofone din Africa, iar în contrapartidă Germania nu acordă Franţei accesul la ţările din Est pe care le are sub control economic.

Pe politicienii români nu-i preocupă asemenea chestiuni, prea înalte şi prea îndepărtate. Politicienii români au intrat deja în bătălia pentru Parlamentul European. Un mandat de europarlamentar pare a fi pentru un politician român reuşita maximă la care poate aspira. Salariu, pensie, Bruxelles şi Strasbourg, restaurante, moules-frites şi vin franţuzesc. După merit. Pentru că prin ei România îşi cedează suveranitatea integral în favoarea celor care conduc şi beneficiază de UE. Votul lor şi prezenţa lor pur decorativă în Parlamentul European sunt plătite în aur pentru că valorează aur.

E puţin probabil însă ca tratatul germano-francez să fie aplicat vreodată. Pentru că e din ce în ce mai evident că revendicările Vestelor galbene în Franţa nu pot fi satisfăcute decât prin ieşirea Franţei din UE. Care se poate petrece mult mai repede decât se credea până mai ieri. Cererea principală a Vestelor galbene e azi faimosul RIC - Referendumul pentru iniţiativa cetăţenească. Acesta presupune rescrierea Constituţiei Republicii Franceze şi rezilierea mai multor tratate internaţionale. În primul rând e vizată apartenenţa Franţei la UE.

Alegerile din mai pot să-i aducă masiv în Parlamentul European pe eurosceptici. Desigur, cu excepţia europarlamentarilor români, care vor continua să voteze într-o veselie împotriva ţării lor şi în favoarea unei UE fantomatice. Şi, fără îndoiala, noi, românii, putem face chiar mai mult. La sfârşitul anului, îl putem realege pe Klaus Iohannis şi, de ce nu, muta capitala la Sibiu ! Asta dacă nu cumva s-o fi hotărât deja în birouri umbroase că viitorul preşedinte e Dacian Cioloş şi că partidul PLUS şi USR vor înghiţi pe nemestecate PNL şi ce se mai poate înghiţi pe partea dreaptă.

Petru Romosan