• Tweet

La Washington, în lunile ianuarie și la început de februarie ale acestui an, se auzeau puternic, printre zâmbetele cu subînțeles, zgomotele făcute de dopurilor sticlelor de șampanie. Donald Trump învingea, fără mare efort, balaurul democrat care dorise să îl demită, tratativele comerciale cu China aveau succes, pacea în Orientul Mijlociu se desena în ultime detalii, iar alegerile de la finalul anului se anunțau ca fiind o excursie la munte. În anumite sfere înalte ale politicii externe a Statelor Unite, analiștii, mai tineri sau mai bătrâni, formând secta închisă a strategilor noului secol american, rutinații culoarelor lungi și reci de la Departamentul de Stat sau Casei Albe erau fericiți. Criza covid-19 din Wuhan părea că oprește, exact ca într-un gigantic accident feroviar, drumul mătăsii chinezești.

Ceea ce unii considerau ca fiind o expansiune de tip Alexandru Macedon, o cucerire fără opreliști a lumii, de către economia capitalistă de stat chineză, implicit a puterii militare și sociale a ultimului mare stat comunist, părea atunci, la începutul anului, că se transformă într-o bulă geopolitică gigantică care începe să se spargă. Donald Trump își construia, deja, prin mesaje liniștitoare și condescendente, imaginea de pater familias, care din generozitatea americană, ușor ironică dar carnasieră în esență, va avea grijă și de fratele asiatic, pierdut printre ruinele fumegînd ale războiului cu noul coronavirus.

Pentru sinologii de renume, devenise clar un singur lucru: carnavalul permanent al creșterii economice chineze (acel coșmar statistic care de peste 30 de ani nu se mai termina) s-a oprit brusc. 50 de milioane de oameni, o provincie aproape de mărimea Franței și un oraș, care, singur, depășea ca număr de locuitori pe cel al multor orașe occidentale, fuseseră închise cu cheia. Nici un analist nu își mai putea imagina cum economia chineză ar mai avea vre-o șansă să reziste în fața expansiunii financiare americane create de administrația Trump. Căștigurile de pe Down Street anunțau era unei bunăstări întinse pe decenii, mai mult, mândra forță militară americană fiind completată cu o nouă armată a spațiului, dorindu-se a fi aplicația cotidiană a technologiei și inovației civilizației americane.

Fără îndoială, toți cei din elitele americane care priveau viitorul, vedeau diamantul Koh-i-Noor cum strălucea pe coroana de la Washington. Din sertarele de science fiction apăreau proiectele minelor de pe Lună, turismul pe Marte, frontierele umile ale planetei Pamânt ne mai fiind de ajuns pentru visul american. Un miliardar excentric, dar promotor de vîrf al noii superiorități, aflat cu mintea între Disney și Star Trek, își lansase, pe cheltuială proprie, bolidul de lux în spațiu. Ambasadorii puterii americane erau considerați viceregi în țările unde erau trimiși, dacă nu cumva localnicii îi încoronau de-a dreptul guvernatori, cu puteri executive pe măsură. Zicerile americane ale și celui mai necunoscut activist american deveneau biblii și altar.

Ca urmare a opiniei că virusul nu va trece oceanele, sau dacă o va face, puterea americană îl va distruge imediat cu laserul din ochii lui Superman, printre analiștii americani se conturase clar concluzia că orizontul politic al Partidului Comunist Chinez putea fi calculat doar în ani, sfărșitul dominației acestuia asupra Chinei fiind deja prezis cu mai exactă sau nu precizie. Chernobyl-ul chinez era epidemia de covid, iar Gorbachev din secolul trecut era președintele Xi de astăzi. Practic, nimeni și nimic nu mai putea învinge victoria noului secol american.

Au trecut lunile iar șampania a fost uitată. Pe măsură ce China a început să recupereze și virusul a migrat în Occident în lunile martie și aprilie, jubileul s-a transformat în disperare. Nu numai că virusul nu a pus la pământ China, dar reducerea semnificativă a epidemiei locale și revigorarea morală au făcut din poporul chinez un victorios. Modelele logaritmice își pierduseră orice valoare. Spaima ideologilor și creatorilor de mesaj devenise panică absolută. Noul narativ al marșului ce lung chinez, al marelui război popular cu pandemia promova adevărul că pandemia ajutase de fapt China să iasă triumfătoare în cadrul proiectului geopolitic în curs de desfășurare cu Statele Unite.

Pilonul chinez al relansării marelui joc geopolitic dintre SUA și China, aparent târziu dar eficient pentru reacțiile pe care le va genera, a fost format dintr-un triunghi ideologic. Acesta a cuprins apariția și dezvoltarea legendei americane a originii virusului, eficiența modelului chinez în lupta cu pandemia și campania mondială de ajutor COVID de la Beijing, așa numită diplomație a măștilor. Unghiul strâmt naționalist al Chinei s-a unit fericit cu debandada publică care pare a fi cuprins SUA, atunci când primele victime ale virusului au început să apară. Donald Trump, surprins exact când dorea să declanșeze ofensiva finală de dinaintea realegerii sale, va replica devastator. Timpul însa, nu are răbdare cu cel căruia îî dăduse șansa de a devenii un mare președinte. După ce arogant arăta cu degetul ba la China, ba la Europa pentru problemele create de pandemie, astăzi când vorbim, exact aceleși lipsuri au existat ca și la ceilalți, exact aceleași greșeli le-a făcut administratia sa ca și ceilalți.

Devenind țara cu cel mai mare număr de decese ca urmare a infecției cu covid, parcurgând matematic aceleași etape de infectare, de la spitale la casele de bătrâni, SUA s-au văzut obligate să recunoască că nu sunt mai eficiente decît China în rezolvarea situației. Ba mai mult, ura împotriva celei mai nevoiașe categorii sociale, devenind și cea mai vulnerabilă la pandemie, cea a celor fără adăpost, care se numără în milioane pe teritoriul american, a provocat o maree de rasism, de xenofobie și de intransgență socială. Fenomen neîntâlnit în alte state europene sau asiatice, narativul mincinos al infectării naționale prin existența celor fără adăpost sau imigranților ilegali a proiectat o imagine atroce, negativă, contrară viziunii serafice a noului vis american. Astfel că furia a cuprins întreaga elită americană. Noul secol american putea fi deraiat simplu, printr-un eveniment natural creat de un virus acelular. Pentru China, propaganda post pandemie a fost și este clară: „războiul poporului" împotriva COVID-19 a fost câștigat iar virtuțile modelului politic chinez au fost răzbunate. În plus, superioritatea națională a fost nu numai recuperată dar și reconfirmată.

Cu toate acestea, în ciuda celor mai bune eforturi ale războinicilor ideologici de la Beijing și Washington, adevărul, de loc plăcut, este că atât China cât și Statele Unite sunt susceptibile de a ieși din această criză semnificativ diminuate. Nici o nouă Pax Sinolică, duduind economic și nici dominanta Pax Americana, revopsită în turism spațial, nu se vor ridica, singure din ruinele pandemiei. Mai degrabă, ambele super puteri vor fi slăbite, atât acasă, cât și în străinătate. Și rezultatul va fi o continuă tendință, lentă, dar constantă, către o formă de anarhie internațională, care poate să spulbere domeniile altădată considerate intangibile, de la securitate internațională, la comerț până la gestionarea viitoarelor crize pandemice. Practic, fără să direcționeze nimeni traficul, diverse forme de naționalism local iau locul ordinii și cooperării. Natura haotică a răspunsurilor naționale și globale la expansiunea pandemiei constituie un avertisment asupra a ceea ce s-ar putea dezvolta pe o scară și mai largă.

DESPRE PUTERE ȘI PERCEPȚIE

La fel ca în cazul altor puncte de inflexiune istorică, trei factori vor contura viitorul ordinii globale postpandemice: schimbările în puterea reală militară și economică a celor două super puteri, modul în care aceste schimbări sunt percepute în întreaga lume și ce strategii vor desfășura Washington și Beijing pentru a promova percepția corectă a viziunii lor asupra lumii. În baza acestor trei seturi de decizii, China și Statele Unite au motive să se îngrijoreze cu privire la influența lor globală în lumea post-pandemică. Iar lumea chiar poate începe să tremure. Spre deosebire de ceea ce elita chineză doreșeste să proecteze în afara țării, structura de putere politică și economică națională a Chinei a fost lovită grav de către această criză, pe mai multe niveluri.

Prejudiciul economic creat de către pandemie este masiv pentru ambele țări. În ciuda datelor economice publicate de China, nici cel mai mare ajutor financiar intern pentru repornirea producției și consumului în a doua jumătate a anului 2020 nu va compensa pierderile economice din primul și al doilea trimestru. Atriția economică drastică a principalilor parteneri comerciali internaționali ai Chinei va împiedica și mai mult planurile de redresare economică interne, având în vedere că, înainte de criză, comerțul exterior al economiei a reprezentat 38% din PIB. Toți analiștii economici sugerează ca pentru anul 2020 creșterea economică chineză va fi probabil în jurul valorii de unu - cea mai slabă performanță de la Revoluția Culturală, în urmă cu cinci decenii. Rata datoriei-PIB a Chinei se ridică deja la aproximativ 310%, acționând ca o influență negativă asupra celorlalte priorități chineze de investiții cum ar fi educație, tehnologie, apărare și ajutor extern.

Toată această prăbușire economică apare exact în ajunul sărbătoririi centenarului Partidului Comunist Chinez din 2021. Ideologic și propagandistic, pandemia nu putea apărea într-un moment mai prost, deoarece anulează orice dialog coerent și pozitiv despre enormele salturi de dezvoltare pe care China comunistă le-a făcut în ultimile decenii de deschidere post Mao. Președintele Xi practic, în loc să celebreze superioritatea netă a sistemului comunist cu caracteristici chineze, se vede obligat să reducă totul la numărul de vieți salvate în perioada pandemiei. Mai mult, acesta a angajat China într-un pariu monumetal, acela de a dubla PIB-ul Chinei pe parcursul unui deceniu. Pandemia face acum imposibil acest lucru, iar esența propagandei comuniste chineze era reprezentată tocmai de această dictatură de dezvoltare, unică în lume.

Pe un alt plan, dar la fel de important, criza coronavirusului a provocat o disensiune politică semnificativă în interiorul Partidului Comunist Chinez, mai ales în rândul mandarinilor capitalismului chinez, așa numiții princelings, fii și ficele celor aflați, acum decenii, în cercul restrâns al puterii create de către fondatorul Chinei populare, Mao ZeDong. În luna aprilie, enunțând critici acerbe cu privire la stilul de conducere extrem de centralizat al președintelui Xi Jinping, acești prinți ai puterii comuniste de la Beijing au emis o serie de comentarii semioficiale care și-au găsit, în mod misterios, expunere în domeniul public. Blocarea draconică impusă de către Xi a unei jumătăți de țară timp de luni întregi pentru a suprima virusul a fost salutată pe scară largă, dar nu a fost neapărat acceptată de cei cărora profitul le pare mai important decât sănătatea publică. Analiza de tip leninistă aplicată ca soluție la oprirea pandemiei, pe care președintele Xi a îmbrățișat-o, aplicând-o autoritar, a venit, pentru prima oară în istoria comunistă a Chinei, în conflict deschis cu generația capitalistă chineză.

Ca atare, pe măsură ce țara se redeschidea încet la finalul a trei luni de blocaj total, dezbaterea internă s-a dezlănțuit asupra numărului precis de morți și a celor infectați, asupra riscurilor efectelor unui al doilea val, preconizat să apară ori în vară ori în toamnă (calculul diferă nu din motive științifice sau în baza opiniilor medicilor, care așa cum s-a văzut peste tot în lume, nu există în dialog, ci din motive date doar de ciclul financiar și bancar chinezesc, decalat ca timp de economia occidentală). Pas cu pas, discuția a migrat spre jumătatea lunii aprilie spre direcția viitoare a politicii economice și externe a colosului chinez. Din interiorul marilor mecanisme economice chineze, rolul conducător al Partidului Comunist este pus din ce în ce mai serios in discuție. Crăpăturile în marele zid provocate de către revoltele din Hong Kong par a se adânci, de data aceasta în China continentală. Jocul devine cu atât mai critic, cu cât Beijing semnalizează lumii deschiderea diplomației măștilor.

Exact atunci, leadershipul politic de la Beijing decide să răspunde ferm la mesajele vehiculate de către noua generație capitalistă. Fiind proiectat politic, nu pentru exterior, ci pentru interior mesajul este operaționalizat de către un înalt diplomat chinez prin lansarea legendei originii americane a virusului. Designul acestei legende a fost creat pentru a provoca o aliniere imediată la nivelul armatei chineze, asigurându-i loialitatea, căci locul de aparției a virusului este indicat ca fiind jocurile internaționale militare (o universiadă militară) organizate periodic în diverse locuri ale lumii, anul trecut în toamnă ele avînd loc în Wuhan, exact epicentrul pandemiei. Armata chineză a fost astfel notificată de către leaderii politici chinezi să nu se imerseze în dialogul declanșat de către noii prinți, cerându-i-se să asigure doar stabilitatea terenului de luptă. O lovitură de imagine și, desigur, de percepție, care va provoca, pe plan internațional, cea mai gravă criză a relațiilor sino-americane din ultimii 40 de ani.

(va urma)

H.D. Hartmann