• Tweet

...Plângi în strune a robilor soartă
Sau revarsă în inimi putere,
Suferinţa să ştim a-ndura,
Până ce vom fi liberi cândva!...
(Temistocle Sora, libretul operei Nabucco)

Orașele sunt goale, zilele se numără după morții care par a ne părăsi, cadențat și pe generații. Cetățile noastre, mândria noastră, a rasei umane, construcțiile tot mai drepte, ridicate spre a fi geloase pe înălțimea cerului, au devenit pustii. Oamenii se ascund în casele lor. Mândria constructoare a unei întregi rase de bipezi se ridică falnic, falusian și plin de aroganță în fața acestei pustiiri. Erectil și pătrunzător, înălțându-se din nou cu privirea spre stelele nemărginite, spre culoarea absolut neuitată a universului, umanul nu lasă să îl cuprinde frica. Căci pe străzile civilizației circulă, căutând distrugere, un virus acelular, primitiv și fără hartă genetică. Dacă noi, umanii suntem legați de cosmos prin desenul artistic al celor două suave linii îngemănate, actul creației fiind forjat din atomiii primului foc cosmic, făcându-ne egali cu zeii dominatori, coronavirusul se târăște parșiv, tăcut și bicisnic, ieșind din abisul cinic al non-existenței. Vine să distrugă arhitectura cosmică pentru a transforma viața superbă în vidul fără frumusețe.

La atacul acestui virus oamenii își apără culoarea divină, în casele construite de ei, între zidurile ridicate prin eforturile imense ale inventivității. Atât de mult râvnita libertate a fost sacrificată temporar pentru a ne aduna între unghiurile drepte ale cetății, ale pietrei. Aliatul absolut, liantul care aduce lumii identitatea creatoare, piatra străjuie de la începuturi dreptul nostru de a nu uita și a nu fi uitați. Astfel, alături de bambus, de lemn, de fierul ruginit, europenii au ales să existe în interiorul cetății lor, dinastice seminții de la începuturi până astăzi, precum și regale declarații de luptă împotriva vidului. Căci prin izolarea lumii în fața dușmanului rău și nevăzut, umanitatea întreagă își salvează astăzi existența și aduce onoare celor care au căzut deja. Prin lupta pentru existență, pentru dreptul de a spune că noi suntem cosmici și cuprinzători ai cunoașterii, prin obrăznicia de fi furat focul și îndrăzneala de a deveni, fiecare, prometeici cruciați ai zilei de mâine, oamenii au arătat universului că au dreptul să existe printre miliardele de stele, infinitele distanțe ucigașe, măsurându-se cu eternitatea fundamentală a cosmosului. Căci tocmai prin lupta cu virusul, acelular inexistent la scară universală, dar ucigaș al ființei umane, umanitatea a decis, instinctual, simplu, dar rațional să foloseasca piatra pentru a se apăra. Orașele Europei, numai piatră și destin, numai drum și lumină, neadormite, nici măcar văruite, că o femie bătrână ce lasă frumusețea timpului să sculpteze trecerea sa pe fața ei, aceste minunate orașe adună astăzi în interiorul lor speranța. Nu geamul mat al noii lumi, nu recele fierului germanic sau galbenul bolnăvicios și nordic al nepăsării rembrandiene (dacă studiezi pictura olandeză descoperi miile de oglinzi ale perfidiei umane), nici măcar turlele celei de-a treia Romă nu dovedesc, mai bine ți mai mult, dorința mânioasă de a învinge, mîndria de a fi identitar și uman în același timp, ca orașele de piatră ale acestei Europei pustii.

La început a fost liniștea anxioasă, căderea din lume. Nicidecum din cer, cum vechile scrieri susțin. La început a fost doar spaima. Acel sentiment tăcut, permisiv care a invadat piatra creatoare. Apoi a venit panica cu urletul ei animalic, nimic uman în el, fiind doar urma morții. Oamenii au avut secunda de pierdere. În brațele fiecăruia, din sânge în sânge, transformat doar într-un tribal grup de bipezi, abia amintind focul furat de la zei, oamenii s-au ascuns. Munții de piatră au devenit locuri de cimitir. Un vizitator din spațiu sau alt timp ar fi observat, neînțelegînd, cum umanitatea își arată panica. Apoi a venit durerea. Lângă noi, cei ascunși, mureau ca generație. Parinții și bunicii nostri, cei care făceau legătura cu constructorii cetăților noastre, cu străzile noastre, cu primii pași făcuți în istorie, bătrânii mureau fără a putea să le spunem, sa le grăim, chiar și zgomotos, că ne vor lipsi. Marea generație, care a înfrânt crimele secolului trecut, cea care încă mai purta tatuate numerele lagărelor Germaniei naziste sau Gulagului Sovietic, cea care încă ne vorbea de vidul creat de tehnologia fără granițe, se stingea în nemeritatea singurătate. Nici dreptul de a le plânge numele nu au mai avut. Acele generații sunt victimile ultimei răzbunări, isterică crimă a unui virus venit din non-existența. Martorii propriei noastre copilării, cei care ne-au învățat să ne invingem propriile noastre spaime, marturisitorii ambițiilor și speranțelor noastre mureau uciși. Simplu, singuri, fără drept la reculegere. Bisericile noastre, pe care le-au apărat ca fiind piatra lor călăuzitoare, erau închise la ordin sanitar, astfel că nimeni din lumea lor nu a fost martor, măcar tăcut al eliberării de trecutul lor. Căci ei plecau luând cu ei istoria decăderii umane, luau cu ei mărturia abisului de puțin timp încheiat. Cu ei timpul acela se încheie. Iar din cetățiile de piatră ale Europei un sunet, abia perceptibil al durerii, începe să se audă. Oamenii plîng, încă temători, încă panicați.

Încă nu este timpul cântecului de război. Nu este încă timpul luptei cu cerurile neîndurătoare, cărora li s-au alăturat aroganțe și superiorități rasiale. Dar este doar un zgomot ușor, abia auzit, însă se simte prin trepidație crescândă a pămîntului. Pe timpul acesta, culturi neomenești, impun hoardei umane panicate boala cu forța. Nemernice decizii financiare, egoisme culturale sau simplă ură menopautică, lasă țări întregi singure, civilizații întregi să se piardă. Lagărele urii s-au reconstruit într-o clipă și s-au dezlănțuit din nou. Ba mai mult, între scîrțâituri de roți ruginite ale paturilor morții, se aud strigătele tribale de supraviețuire. Mai bine muriți voi decât să murim noi. Voi nu meritați să trăți! În chiar inima Europei creatoare astfel de strigăte rasial-ariene au loc astăzi. Solidaritatea umană, produsul creației sociale moare prima, ucisă de virsului evoluției animale denumit Darwin. Cel mai puternic rezistă, spune legea evoluționismului non creator. Ceea ce uită acești apostoli ai supraviețuirii prin superioritate genetică este că umanitatea cunoștea, din timpurile lui Heifastos, meșterul din adâncuri, nu numai suliți magice sau coifuri vrăjite, ci și adevărul că numai împreună, triburile, adunând generațiile lângă focul creator, apărând pe batrâni și pe tineri laolaltă, numai așa pot învinge evoluționismul cinic și egoist.

Și dintr-o dată, tocmai de aceea privesc cu adorație, de pe balcoanele lumii de piatră europene oamenii caută identitatea salvatoare. Fug de singuritate. Izbesc cu vocea lor, cu zgomotul lor parcă pentru a anunța că nu au dispărut. Izolarea a impus restricții demne de epoca bronzului. Atunci omul nu înțelegea fulgerul. Astăzi omul înțelege lovitura ce a primit-o. Acoperite pudic și asexuat sub denumirea de distanțare socială, măsurile luate pentru a opri explozia de virus ucigaș vin să atace fibra însăși a definiției umane. Ele sunt necesare dar anulează animalul social care este omul. Ca să alunge această singuratate, pentru a își ușura drumul spre libertate și eliberare de sub atacul virusului, Europa civilizatoare, Europa creatoare, Europa marilor valori umane cântă de la balcoane. Oamenii își declamă speranța. Primul sunet de chemare spre unitatea umană, spre existență și spre infinit este cântecul. Produsul suprem al naturii umane, muzica este elementul central, total al unicității bipedului plecat din maimuță. Acolo în muzică, limbajul comun al creației, omul aflat în izolare se unește cu chemarea universala de supraviețuire. Toți marii povestitori ai dramelor carcerale povestesc despre izbăvirea prin cantec. Din balcoanele Europei se aude tocmai chemarea la izbăvire, prin comuniune, nici de cum prin evoluționismul sec, rasial superior și mortal pentru conștiință. Muzica devine astfel strigătul la luptă nu numai împotriva unui dușman feroce dar și împotriva construcției monstruoase europene care tinde să ucidă creația omului. Semnalul a fost dat, de la Roma singurătății unui papa incapabil să se roage pentru și prin creația umană, până la Paris sau Alpii măreți, de pe Dunăre până în Londra băgată cu tot cu primul său prim ministru la reanimare, din casele de piatră ale identității noastre până în zidul Uralilor. Acest fenomen s-a observat prima dată în Wuhan, locul originar al răului. De acolo, zgomotul a fost asurzitor, acoperit de indiferență. Astăzi, în Europa, umanitatea își ascultă muzica. Nu cea a morții ci cea a nașterii. Acasă, înlăuntrul pietrei pe care s-a construit istoria de astăzi, oamenii au descoperit că nu sunt singuri. Că numai alături, unul de celălalt, plin de vigoare și recunoscîndu-si durerea, pot să spună celor care îi vor sclavi ai cifrelor și ambițiilor rasiale că umanitatea nu dispare, că marile valori ale creației divine nu se pot distruge. Europa există, Europa trăiește, Europa nu vrea să dispară! De la bacoanele Julietei nu se mai cântă dragostea. Se anunță, prin muzică, victoria nu asupra virusului ci asupra evoluționismului putrid. La Berlin, unul pe nume Wagner celebrează nupțialele dintre abis și non-existență. În Europa creatoare, oamenii s-au unit pentru a da viață pietrei.

H.D. Hartmann