• Tweet

Tratatul de la Aachen, semnat marți trei ceasuri rele între cancelarul Germaniei, înainte ca acesta să-și facă bagajele, și un președinte al Franței decăzut în sondaje, prevede între altele crearea unei puternice armate comune. În ce scop? În scopul comunicat cât se poate de explicit de a se apăra de Rusia, de China și de Statele Unite. Hopa! Ce se va întâmpla în aceste condiții cu NATO? Cum va reacționa în fața unui asemenea afront Washingtonul? Care sunt efectele asupra aliaților Statelor Unite din Europa Centrală și de Sud-Est?

Ironia sorții face ca reprezentantul unuia dintre acești aliați, reprezentantul României, să fi avut „onoarea" de a fi fost invitat special la Aachen, asistând practic la momentul solemn în care a fost semnat acest tratat ciudat, care consolidează relațiile franco-germane în interiorul sau peste capul UE. Klaus Iohannis a rostit chiar și un mic discurs. Nu în limba română, așa cum s-ar fi cuvenit. Și nici în limba engleză, formulă care ar fi fost neutră. Ci în limba germană. Indicând astfel cu claritate cine este jupânul acestui nou parteneriat. Oare de ce a fost Iohannis invitat? Oare de ce a ales el această cale de a comunica cu mai marii Europei?

Exisă un tratat al Uniunii Europene. Semnat de toate statele membre. Inclusiv de Germania și Franța. Mai mult chiar, acest tratat este în primul și în primul rând produsul laboratoarelor politice ale celor două state. Ce nevoie ar mai fi, m-am întrebat zilele trecute, de un tratat special, încheiat de cele două state? Și, iată, acum avem răspunsul. De fapt două răspunsuri. Unul implicit și altul explicit. Răspunsul implicit este că Berlinul a simțit nevoia, într-un moment de cumpănă, dacă nu chiar de criză a Uniunii Europene, să arate cine este jupânul. Cui trebuie să i se supună nu numai economic, ci și politic de acum încolo, necondiționat, toate statele UE. Și, în primul rând, statele nou venite după căderea Cortinei de Fier. Dar pentru a nu comunica acest lucru prea ostentativ, Berlinul și-a luat de braț, sub aparența unui partener egal, Parisul. Deși e clar că Franța reprezintă mai degrabă praf în ochii UE decât un partener al Germaniei, cu drepturi egale. Europa, cu cel puțin două viteze, a fost pornită la cheie. În prezența peședintelui unuia dintre statele care va suferi în mod cert uriașe prejudicii în urma unui tratament discriminatoriu. Dar mesajul explicit este de-a dreptul exploziv.

În ce context Germania, secondată de Franța pe post de valet, anunță lumii întregi că se va înarma pentru a se apăra, inclusiv de Statele Unite? Să recapitulăm cât se poate de succint. La finele celui de-al Doilea Război Mondial, Germania, meritându-și cu vârf și îndesat soarta, a fost transformată într-o ruină și împărțită în două, plus Berlinul, care și el a fost tăiat tot în două, în final chiar printr-o Cortină de Fier. Generos, unul dintre învingători, cu acordul Marii Britanii, a pus în operă așa-numitul Plan Marshall, prin care economia Germaniei de Vest a fost restartată. Atât de puternic încât, treptat, a devenit una dintre locomotivele Europei. O Europă de Vest care trebuia unificată, pentru a asigura o mai mare stabilitate geopolitică, dar și piața de desfacere, de materii prime și de forțe de muncă necesară pentru dezvoltarea în continuare a economiei germane. Statele Unite au încurajat pe toate căile și acest proces. Când Uniunea Sovietică și-a început procesul de implozie, îngenuncheată fiind în plan economic, tot Statele Unite sunt cele care au încurajat reunificarea Germaniei, punând capăt opoziției Franței și Marii Britanii. Și iată că acum, cu totul și cu totul pe neașteptate, Germania, într-un mod absolut ingrat, întoarce spatele Washingtonului. Tratând SUA ca pe un inamic. Și asta după ce, mai bine de 60 de ani, Washingtonul a fost principalul protector politic și sponsor financiar și militar al Europei de Vest, în general, și al Germaniei, în special. În mod explicit, Statele Unite sunt pe neașteptate tratate drept un inamic potențial.

Reînarmarea Germaniei reprezintă un semnal cât se poate de explicit. Un semnal care consacră Uniunea Europeană drept o afacere a Berlinului la care, formal, este atașată și Franța. Un semnal conform căruia Germania este decisă să-și apere cu dinții și, la nevoie, prin forța armelor, ceea ce a cucerit în perioada postbelică prin instrumente politice, diplomatice, economice și financiare. Masca de pe chipul Uniunii Europene a căzut. Dincolo de mască nu se vede chipul unei comunități de state egale. Ci o ierahie severă, prin care state mai puternice, în frunte cu Germania, denumite „nucleul dur", domină state mai slabe. Dar și acesta este un eufemism. O a doua mască. Care a căzut și ea la Aachen. Unde ni s-a înfățișat, în locul comunității UE, un binom. Franco-german. A treia mască. Cade și ea, atunci când este anunțată reînarmarea și obiectivul acesteia. Astfel încât rămâne doar fața Berlinului. Fața revanșardă a Berlinului. Al Patrulea Reich.

Eu presupun că întreg establishmentul de la Washington a rămas înmărmurit. Atunci când, fapt fără precedent de la al Doilea Război Mondial încoace, America a fost identificată drept un inamic al Germaniei. Cum vor reacționa Statele Unite? Cum va proceda Administrația Trump? Vor renunța peste noapte la unele dintre cele mai importante proiecte geopolitice, a căror rampă de lansare este plasată în Europa Centrală și de Est? Tăcerea pentru moment a Washingtonului anunță faptul că pe malul Potomacului se acumulează nori negri de furtună. Este cu neputință ca această nemaiîntâlnită sfidare a Germaniei, într-un moment în care administrația Trump e vulnerabilă, să rămână fără urmări. Cât îl privește pe președintele României, el ar fi făcut mai bine să lipsească. Să fi stat cât mai departe de ochiul ciclonului.

Sorin Rosca Stanescu