Să citim împreună Glossa lui Eminescu

Postat la: 19.03.2020 |

Să citim împreună Glossa lui Eminescu

Poezia Glossă sună straniu printre celelalte poezii ale lui Eminescu. Parcă ar fi rostită de un robot prevăzut cu un sintetizator de voce: „Vreme trece, vreme vine,/ Toate-s vechi şi nouă toate;/ Ce e rău şi ce e bine/ Tu te-ntreabă şi socoate;/ Nu spera şi nu ai teamă,/ Ce e val ca valul trece;/ De te-ndeamnă, de te cheamă,/ Tu rămâi la toate rece."

Nici urmă de căldură omenească în această poezie. Nici urmă din acea intensitate a trăirii care la Eminescu este copleşitoare şi creează cititorilor o adevărată dependenţă de scrisul său. Impersonalitatea tonului şochează încă de la primul vers: „Vreme trece, vreme vine". Se putea spune, firesc, „vremea trece şi vine". Dar misterul poeziei s-ar fi spulberat înainte de a se instaura. „Vreme trece, vreme vine" creează o impresie de mişcare mecanică, simetrică şi egală cu ea însăşi, ca de metronom. Ceea ce îşi propun astăzi minimaliştii, să descrie fără să comenteze, realiza Eminescu acum mai bine de o sută de ani.

Urmează o serie de sfaturi adresate unui interlocutor fără identitate (probabil poetul însuşi) de către o instanţă morală supremă (în numele căreia vorbeşte tot poetul). Nu sunt sfaturi paterne, date cu grija de a-l feri pe un tânăr de experienţe dureroase, ci sfaturi demiurgice, care vin parcă din ceruri. Sunt sfaturi inutile, rostite nu pentru a fi urmate, ci pentru a divulga inconsistenţa morală a lumii. Pentru a exprima un scepticism absolut faţă de comedia umană.

G. Călinescu a făcut cândva observaţia că un poet nu spune mari adevăruri, ci simulează spunerea unor mari adevăruri. Că o poezie emoţionează prin crearea unei atmofere iniţiatice, deşi nu iniţiază în nimic. Aceste idei se verifică perfect în Glossa lui Eminescu. Că istoria se repetă, că „toate-s vechi şi nouă toate" au spus-o mulţi gânditori ai lumii, de la Vico la Shopenhauer. Ceea ce ne spune în plus Eminescu, prin solemnitatea non-umană a discursului său, este că trebuie să primim fără împotrivire, ca pe un dat, logica morală descifrată de filosofi în viaţa lumii.

Chiar dacă nu am şti limba română, am înţelege poemul lăsându-ne pătrunşi de intonaţia lui supraindividuală. Ne-am simţi ca într-un templu în care un sacerdot al unei religii necunoscute ar declama un text stilizat prin repetare de-a lungul secolelor şi ar genera reverberaţii ample în sala cu boltă înaltă:

„Căci aceloraşi mijloace/ Se supun câte există,/ Şi de mii de ani încoace/ Lumea-i veselă şi tristă;/ Alte măşti, aceeaşi piesă,/ Alte guri, aceeaşi gamă,/ Amăgit atât de-adese/ Nu spera şi nu ai teamă."

Eminescu a inventat o tehnică subtilă de creare a impresiei că poezia sa preexistă în limba română şi că el nu face decât să o aducă la lumină, cu infinite precauții, ca un arheolog care scoate din pământ o amforă:

„Privitor ca la teatru / Tu în lume să te-nchipui:/ Joace unul şi pe patru/ Totuşi tu ghici-vei chipu-i,/ Şi de plânge, de se ceartă,/ Tu în colţ petreci în tine/ Şi-nţelegi din a lor artă/ Ce e rău şi ce e bine."

Nu se poate spune despre aceste versuri că sunt „compuse". Ele par să fi așteptat undeva, în stadiul de virtualitate lingvistică, poetului revenindu-i doar meritul de a le fi dat realitate.

Tehnica inventată de poet, şi perfecţionată de-a lungul anilor, conferă o mare autoritate versurilor sale. Chiar şi poemele concepute ca naive jocuri erotice au ceva definitiv, incontestabil, care le face să pară destinate eternităţii. În Glossa Eminescu a exploatat la maximum această metodă de fabricare a veşniciei la masa lui de lucru. El ar fi făcut-o şi pe iubita lui să înmărmurească măreţ dacă ea n-ar fi preferat bucuriile oferite de viaţa de fiecare zi.

Mai trebuie spus că perfecţiunea pe care o practică Eminescu nu are nimic mortuar, că ea este de fapt o iluzie a perfecţiunii, spre care tind marii clasici ai oricărei literaturi şi că reprezintă, de fapt, o expresie ultimă, paroxistică a unui strigăt existenţial.

Alex Stefanescu

loading...
PUTETI CITI SI...

Să citim împreună Glossa lui Eminescu

Postat la: 19.03.2020 |

0

Poezia Glossă sună straniu printre celelalte poezii ale lui Eminescu. Parcă ar fi rostită de un robot prevăzut cu un sintetizator de voce: „Vreme trece, vreme vine,/ Toate-s vechi şi nouă toate;/ Ce e rău şi ce e bine/ Tu te-ntreabă şi socoate;/ Nu spera şi nu ai teamă,/ Ce e val ca valul trece;/ De te-ndeamnă, de te cheamă,/ Tu rămâi la toate rece."

Nici urmă de căldură omenească în această poezie. Nici urmă din acea intensitate a trăirii care la Eminescu este copleşitoare şi creează cititorilor o adevărată dependenţă de scrisul său. Impersonalitatea tonului şochează încă de la primul vers: „Vreme trece, vreme vine". Se putea spune, firesc, „vremea trece şi vine". Dar misterul poeziei s-ar fi spulberat înainte de a se instaura. „Vreme trece, vreme vine" creează o impresie de mişcare mecanică, simetrică şi egală cu ea însăşi, ca de metronom. Ceea ce îşi propun astăzi minimaliştii, să descrie fără să comenteze, realiza Eminescu acum mai bine de o sută de ani.

Urmează o serie de sfaturi adresate unui interlocutor fără identitate (probabil poetul însuşi) de către o instanţă morală supremă (în numele căreia vorbeşte tot poetul). Nu sunt sfaturi paterne, date cu grija de a-l feri pe un tânăr de experienţe dureroase, ci sfaturi demiurgice, care vin parcă din ceruri. Sunt sfaturi inutile, rostite nu pentru a fi urmate, ci pentru a divulga inconsistenţa morală a lumii. Pentru a exprima un scepticism absolut faţă de comedia umană.

G. Călinescu a făcut cândva observaţia că un poet nu spune mari adevăruri, ci simulează spunerea unor mari adevăruri. Că o poezie emoţionează prin crearea unei atmofere iniţiatice, deşi nu iniţiază în nimic. Aceste idei se verifică perfect în Glossa lui Eminescu. Că istoria se repetă, că „toate-s vechi şi nouă toate" au spus-o mulţi gânditori ai lumii, de la Vico la Shopenhauer. Ceea ce ne spune în plus Eminescu, prin solemnitatea non-umană a discursului său, este că trebuie să primim fără împotrivire, ca pe un dat, logica morală descifrată de filosofi în viaţa lumii.

Chiar dacă nu am şti limba română, am înţelege poemul lăsându-ne pătrunşi de intonaţia lui supraindividuală. Ne-am simţi ca într-un templu în care un sacerdot al unei religii necunoscute ar declama un text stilizat prin repetare de-a lungul secolelor şi ar genera reverberaţii ample în sala cu boltă înaltă:

„Căci aceloraşi mijloace/ Se supun câte există,/ Şi de mii de ani încoace/ Lumea-i veselă şi tristă;/ Alte măşti, aceeaşi piesă,/ Alte guri, aceeaşi gamă,/ Amăgit atât de-adese/ Nu spera şi nu ai teamă."

Eminescu a inventat o tehnică subtilă de creare a impresiei că poezia sa preexistă în limba română şi că el nu face decât să o aducă la lumină, cu infinite precauții, ca un arheolog care scoate din pământ o amforă:

„Privitor ca la teatru / Tu în lume să te-nchipui:/ Joace unul şi pe patru/ Totuşi tu ghici-vei chipu-i,/ Şi de plânge, de se ceartă,/ Tu în colţ petreci în tine/ Şi-nţelegi din a lor artă/ Ce e rău şi ce e bine."

Nu se poate spune despre aceste versuri că sunt „compuse". Ele par să fi așteptat undeva, în stadiul de virtualitate lingvistică, poetului revenindu-i doar meritul de a le fi dat realitate.

Tehnica inventată de poet, şi perfecţionată de-a lungul anilor, conferă o mare autoritate versurilor sale. Chiar şi poemele concepute ca naive jocuri erotice au ceva definitiv, incontestabil, care le face să pară destinate eternităţii. În Glossa Eminescu a exploatat la maximum această metodă de fabricare a veşniciei la masa lui de lucru. El ar fi făcut-o şi pe iubita lui să înmărmurească măreţ dacă ea n-ar fi preferat bucuriile oferite de viaţa de fiecare zi.

Mai trebuie spus că perfecţiunea pe care o practică Eminescu nu are nimic mortuar, că ea este de fapt o iluzie a perfecţiunii, spre care tind marii clasici ai oricărei literaturi şi că reprezintă, de fapt, o expresie ultimă, paroxistică a unui strigăt existenţial.

Alex Stefanescu

albeni
comentarii
Adauga un comentariu
Adauga comentariu

Nume*

Comentariu

Trimite

ULTIMA ORA



DIN CATEGORIE

  • TOP CITITE
  • TOP COMENTATE