• Tweet

Folosind oportunitatea oferită, am decis să public mai multe episoade care au la bază un document original prin raritatea sa. Pentru un profiler, scenariile post SARS Covid-2 sunt produse extrem de rare, datorită atît complexului de informație, modelului analitic ales pentru a sintetiza concluzii capabile să ofere măcar și un început de soluție, precum și cauzat de modelul infinit comportamental, care numai prin variabilele sale, devine în sine o provocare logistică aproape imposibilă.

2 - Europa marilor ambiții

2.2. Suveranitatea europeană - prima luptă

La unul dintre spectacolele grandioase ocazionate de ziua națională a Franței, de pe Champs-Élysées, în fața tuturor leaderilor țărilor NATO și ai grupului de țări africane care formează celebra linie strategică France- Afrique (cunoscută de laboratoarele de cercetare și sub numele de rețeaua Foccart fondată de către De Gaulle și redesenată de Mitterrand, acum reprezentând generația mai tânără crescută de Sarkozy si Holland), președintele francez Macron, va declanșa oficial și fără să pregătească lumea postbelică, etapa decuplării Europei continentale de mecanismul global, care timp de 70 de ani, i-a asigurat securitatea și prosperitatea.

Decizia nu a fost simplă iar momentul nu a fost de loc ales întâmplător. Imnul eliberării de sub tiranie, celebrul La Marsellaise, a tunat pe bulevardul istoric, anunțând re-europenizarea totală a politicilor continentale. Vorbim de o adevărată Declarație de Independenă a Uniunii Europene în fața marilor actori emergenți ai lumii, că se cheamă SUA, China, India sau America Latină. Întrebarea analiștilor a fost: împotriva cărei tiranii suna cântecul mobilizator?

Numai cei care au luat această decizie pot să răspundă. Franța a fost doar mesagerul marilor schimbări. Germania, datorită istoriei războaielor și agresiunilor anti europene din secolul trecut, nu putea ea, individual și cu de la sine putere să anunțe acest pas geopolitic și strategic decisiv. Ca atare, în directă înțelegere cu Paris, Berlinul lasă lui Macron locul de șef de orchestră al marelui anunț.

Suveranitatea europeană se va naște sub privirile pline de înțeles ale lumii europene și africane, sub semnul de admirație mută a primului ministru canadian și desigur fără nici o reacție de substanță a președintelui american. Donald Trump, fără a avea capacitatea de a înțelege diferența dintre naționalismul său de Manhattan (fără substanță în realul filosofic al revoluției americane) și suveranismul multinational european (complex, plin de nuanțe ascunse, sever prin dicționarul său rectiliniu) va cere, copilărește, armatei americane să organizeze și ea astfel de defilări, spre groaza întregii clase politice americane, oripilate numai la gîndul că tancurile pot mărșălui prin parcul Lafayette.

Puține laboratoare de cercetare au analizat profundul mesaj francez, care abia ițindu-se din noianul de sunete pe care marele blond de la Casa Albă il făcea prin lume, declama existența unui nationalism continental european, aflat abia la început, dar care va fi desenat și construit să răspundă intereselor de putere economică globală a Uniunii Europene. Decisivă lovitură împotriva naționalismelor locale și fundamentală mutare pentru participanții la jocul de șah mondial. În mijlocul unei păci iluzorii de doar cîțiva ani, după cele două crize majore, cea a datoriilor grecești și a imigranților sirieni, Europa găsise exact momentul de a face transferul de imagine.

Consecințele acelui gest din Champs-Elizee se vor vedea, în timpul primei mari crize globale, cea a SARS Covid-2, prin care Uniunea Europeană va fi ruptă între politicile de izolare medicală și deciziile de imunizare în grup. Ciudat de natural, dar logic prin fractura tot mai vizibilă dintre cele două mari blocuri economice care formează jocul suveranist european, cele două tendințe vor reliefa și lupta tenace care se duce pentru independența economică europeană. De aceea Macron și Franța doresc să rămână posesorii imnului revoluționar. Liga Hanseatică dorește să dirijeze din nou Oda Bucuriei.

Pentru a face acest anunț crucial la Paris, mai multe elemente au fost analizate de către motorul franco-german, fondatorul Uniunii Europene. Primul dintre ele se referă la tendințele unor state est europene de a exploata stîngăciile evidente ale conducerii comune europene cu scopul de a cîștiga cât mai multe avantaje economice. Polonia, Ungaria, Cehia, sprijinite public de Austria (mica Germanie speriată de pierderea de teren tot mai accentuată a lui Mozart în fața lui Bach) devin vârful de lance al unui joc interior european cu o miză uriașă și anume ocuparea locului de prim protejat militar al Washingtonului. Din nefericire, actuala administrație Trump nu a fost capabilă să înțeleagă necesarul de securitate al acestor țări, având proasta inspirație de a le folosi doar ca element de presiune la adresa marilor puteri central-europene.

Singura țară care a urmat, un drum coerent, dar cu mari sacrificii, eludând deseori dezvoltarea sa internă pentru a oferi intereselor americane spațiu cât mai liber de acțiune, a fost România. Chiar dacă unele dintre politicile sale pro americane (cum este cazul pierderii marilor piețe de desfacere asiatice pentru industria sa națională) sunt în detrimentul vizibil al intereselor sale directe, fără o asigurare serioasă de securitate în cazul unei eventuale agresiuni externe și înconjurată de adversari redutabili prin puterea lor trans-continentală, România europeană a promovat, apostolic și fundamentalist, un concept dual de securitate, care, așa cum vom vedea poate intra, într-un orizont destul de scurt ca desfășurare, în directă coliziune cu noile politici de suveranitate europeană.

De aceea cazul României este relevant pentru a decripta modul în care Uniunea Europeană va trata subiectul suveranității continentale. Țară, care ar fi trebuit să aibă o poziție de putere regională reală numai și datorită resurselor sale umane și relaționare în continent, are o situația actuală similară dezastrului politic al anilor 30 din secolul trecut, unde un rege play boy - incapabil să vorbească corect limba țării sale - alături de o clasă politică promovată exclusiv pe criterii de loialitate față de Berlinul nazificat, i-au distrus statalitatea. În jocul său europen, în traducere cel pro-german, ferm pînă la a deveni agasant pentru oricine înțelege cât de cât alfabetul aplicării intereselor naționale, devenit paranoic în relația sa cu SUA - orice critică internă la adresa vre-unui american care se declară luptător pentru drepturile marmotelor strivite de construcția de autostrăzi devine crimă demnă de pedeapsa cu moartea - și coexistând antagonic cu vecinii săi, statul român pare a fi devenit un spațiu de experimente politice ale viitoarelor conflicte dintre blocuri continentale, mai mult decât o instituție care să aplice demn politicile sale naționale de dezvoltare atât de necesare.

Polonia dorește nici mai mult nici mai puțin o bază militară americană denumită Trump, oferind chiar și bani pentru ca acest lucru să se întâmple. Că soluția de asigurare militară poloneză este o provocare vădită și inutilă cu dublu scop, la adresa Germanie, dar ăn special la adresa Rusiei și țărilor din bazinul celor 3 mări, este clar pentru toată lumea. Căci o nouă linie de presiune militară construită pe formatul vechiului ducat kievean, cu aplicare concretă spre izolarea Rusiei și dominarea balticilor, duce la fragilizarea exact a pilonului american contruit în România. Fără prea mare respect față de suveranitatea europeană a țărilor baltice sau necesarului de securitate al actorilor de graniță europeană de la Marea Neagră, propunerea Varșoviei vine să demonstreze că nu numai centrul european poate fi o amenințare pentru interesele strategice ale SUA.

Dorind să ocupe măcar și virtual dialogul european despre suveranitate continentală, diverși parteneri strategici estici ai SUA uită că Europa de astăzi există tocmai datorită suvernităților naționale identificate teritorial (la fel cum și suveranitatea europeană este strict definită teritorial). O provocare pe care succesive administrații americane (fie republicane, fie democrate) au știut să o folosească pentru a întări centrul Europei și a detensiona astfel procesul integrării estului fost sovietic. Ridicarea de ziduri în interiorul unui spațiu fluid, construit geographic pentru a fi intersecție a două continente, devine pericol serios la adresa tocmai a integrării general europene. O dilemă geo-politică pe care administrația Trump nu a văzut-o la reala sa importanță.

Bulgaria joacă vechea și arhicunoscuta scenetă panslavică, iar Serbia isterizată de nedreptățile percepute ca fiind istorice la adresa ei, construiește metodic podul chinezesc. Deasupra întregii situații europeane la momentul declarației franceze asupra suveranismului european, planează irezistibil și arogant înțelegerile Germaniei (respectiv ale ligii Hanseatice) cu Rusia, pentru a ține aprinse becurile pe bulevardele Berlinului, prin construcția de gazoducte care anulează direct orice principiu de europenism.

Aceste realități ne prezintă o Uniune Europeană ca fiind un conglomerat de națiuni dominat teutonic dar măcinat de interese locale individualiste. Nativismul care devine tribalism, cum este cazul Ukrainei, sunt rezultatele exacte ale acestui process de cristalizare a noțiunii de suveranitate europeană, conflictelele declanșate având în viitor efecte nucleare supra stabilității sociale, economice și militare ale fiecărui stat existent pe liniile de fractură din cadrul vechiului continent.

Lipsa solidarității europene multilaterale și/sau bilaterale în timpul crizei SARS Covid-2 - a treia oară în ultimul deceniu (migrație, criza zonei euro și acum COVID-19) - poate constitui catalizatorul pentru o eroziune suplimentară a UE. Mișcările de tip national, prin închiderea granițelor, prin politici medicale strict definite statal și prim măsuri locale diferite de la țară la țară păreau că domină întreg arcul de politici ale Uniunii Europene.

Pentru întreaga lume, șocul european a fost simbolizat de modul în care criza virusologică a afectat sudul mediteranean: Italia și Spania. Aceste țări care s-au plâns de lipsa de sprijin din partea birocrației de la Bruxelles. Așa cum explica un celebru medic german, pandemia este mai rapidă decât birocrația europeanî. Fapt adevărat care a fost transformat într-un instrument de presiune asupra construcției europene. În timp ce Germania și Țările de Jos au continuat să se opună chiar și mutualizării limitate a datoriilor naționale, mai ales ale celor provenite din timpul pandemiei, așa cum este ea defintă prin solicitarea insistentă ca Banca Central Europeană să emită „coronabonduri", în plină explozie pandemică dublată de revolta intens mediatiazată italiană, aceeași Germanie, acum în tandem cu Franța, propunea crearea unui fond european în valoare de jumătate de trillion care să ajute toate statele europene. Expresie clară a suveranității economice europene, acest fond oferă subvenții, nu împrumuturi, țărilor cele mai afectate din Uniune. Acest fond trebuia să fie aprobat de alte state membre și era de așteptat să se confrunte cu opoziția din Austria, Finlanda sau Olanda. Germania va fi cheia acestei aprobări, care va fi și obținută, fără prea multe amânări. Berlinul a câștigat încă o luptă.

După cum se poate lesne observa Germania este atât promotor al unității europene cît și fundament al divizunii acesteia. Fiind elementul comun și liantul general, Germania își menține astfel rolul de hegemon unic asupra continentului pentru că ea este necesară supraviețuirii ambelor expresii de politică europeană, cea de unitate și cea divizată. Un rol pe care Berlinul îl dorește a continua cât mai mult.

Pentru a evita tocmai fractura creată de către Liga Hanseatică și pentru a opri orice formă de dizidență a membrilor săi mai puțin puternici, motorul franco-german va veni cu o soluție care definește exact parametrii nou descoperitei independențe europene. Pentru autorii suveranității europene, atât teritoriale cât și economice, devine clar ca fără un ajutor financiar masiv și aplicat la scară largă, Italia, supărată de tratamentul la care a fost supusă în timpul crizei COVID-19 ar putea provoca următoarea criză europeană. Ori prin declanșarea procesului Italexit (și doar ca simplă răzbunare pentru afrontul hanseatic), sau prin explozia crizei economice inerent apărute după criza medicală. Spania, nefiind nici ea departe, provoacă deja temeri, dar subdezvoltarea ei economică o obligă la a rămâne în interiorul Uniunii, pentru a supraviețui dezastrului financiar care se anunță în era post covid.

Uniunea, însă, fără a risca nimic, fără a pierde nimic din aplombul continental, are anticorpii la acest tip de criză. O va demonstra în relația sa cu Marea Britanie, Rusia sau China. Independența unui continent, așa cum istoria revoluției americane ne arată, este un proces etapizat, controlat de oameni și dictat de zei. Europa nu poate scăpa nici ea acestui mandat civilizațional. Copiii noii Rome vor fi europeni, suverani, naționaliști, continentali. Adică civilizați. Cei doi fondatori, Franța și Germania, adică Romuls si Remus deja își caută lupoaica.

(va urma)

H.D. Hartmann