Testament - 400 de ani de poezie românească

Postat la: 09.07.2020 |

Testament - 400 de ani de poezie românească

Nu intenţionez să analizez poezii în această scurtă prezentare, dar despre Miorița trebuie neapărat să spun câte ceva. Balada i-a fermecat pe aproape toţi cei care au citit-o sau ascultat-o în cei peste o sută și cincizeci de ani de când a fost pusă în circulaţie.

Varianta cea mai cunoscută i se datorează lui Alecu Russo, care a descoperit-o (la Soveja, în Vrancea), și lui Vasile Alecsandri, care i-a dat forma definitivă. Această variantă, rezultată din prelucrarea unui text folcloric de către un poet cult, a redevenit ulterior folclor, fiind recunoscută și adoptată de creatorii și interpreţii de poezie populară.

Folcloristul și etnologul, astăzi aproape uitat, Adrian Fochi a identificat acum peste o jumătate de secol aproape o mie de variante ale baladei Mioriţa, pe întreg teritoriul ţării, unele precedând-o pe cea arhicunoscută, altele derivând din ea.

Balada este, deci, mai mult decât o baladă, este un mit al românilor, un act de identitate al culturii naţionale. Drept urmare, a generat o mare agitaţie intelectuală, a fost proslăvită și denigrată, a devenit obiect de dispută pentru ideologii de toate orientările.

Personajele sunt trei ciobani, originari din sate aparţinând unor provincii istorice diferite, plecaţi în munţi cu oile la păscut. Iarna, când se vor întoarce acasă, vor avea ce povesti. În expediţiile lor anuale, se poate întâmpla să fie atacaţi de lupi, să aibă de înfruntat o furtună năprasnică, să cadă într-o prăpastie. De data
aceasta se întâmplă cu totul altceva:

„Iar cel ungurean,
Şi cu cel vrâncean,
Mări se vorbiră,
Şi se sfătuiră
Pe l-apus de soare
Ca să mi-l omoare
Pe cel moldovan
Că-i mai ortoman
Ş-are oi mai multe,
Mândre şi cornute,
Şi cai învăţaţi
Şi câni mai bărbaţi..."

Complotul îi este dezvăluit ciobanului moldovean de una din oile lui, considerată năzdrăvană. Această comunicare supranaturală, departe de a fi fantezistă, cum i se poate părea unui orășean, pleacă de la o solidaritate afectivă reală care apare, în timp, între un cioban și câinii sau oile lui. Ciobanul nu vorbește despre atentatul pus la cale împotriva sa.

În schimb, îi încredinţează fiinţei care îi este devotată un fel de testament vorbit. De aici nu reiese, cum crede multă lume, că acceptă pasiv moartea, ci doar că se pregătește pentru eventualitatea că va fi omorât. De altfel, verbul referitor la moarte este la modul condiţional: „de-a fi să mor". Ceea ce înseamnă „dacă o fi să mor".

„Oiţă bârsană,
De eşti năzdrăvană
Şi de-a fi să mor
În câmp de mohor,
Să spui lui vrâncean
Şi lui ungurean
Ca să mă îngroape
Aici pe-aproape
În strunga de oi,
Să fiu tot cu voi;
În dosul stânii,
Să mi-aud cânii."

În mod impresionant, ciobanul aflat în pericol de moarte are grijă să-i ocrotească el pe alţii. Vrea ca oile să nu afle, în caz că va păţi ceva, ce anume a păţit:

„Iar tu de omor
Să nu le spui lor...
Să le spui curat
Că m-am însurat
Cu-o mândră crăiasă,
A lumii mireasă;
Că la nunta mea
A căzut o stea;
Soarele şi luna
Mi-au ţinut cununa;
Brazi şi păltinaşi
I-am avut nuntaşi;
Preoţi, munţii mari,
Păsări lăutari,
Păsărele mii,
Și stele făclii!"

Această reprezentare a morţii ca o nuntă este antologică, prin măreţie și tragism, prin bunătatea princiară a unui om simplu, prin capacitatea acestuia de a se salva prin frumuseţe.

loading...
PUTETI CITI SI...

Testament - 400 de ani de poezie românească

Postat la: 09.07.2020 |

0

Nu intenţionez să analizez poezii în această scurtă prezentare, dar despre Miorița trebuie neapărat să spun câte ceva. Balada i-a fermecat pe aproape toţi cei care au citit-o sau ascultat-o în cei peste o sută și cincizeci de ani de când a fost pusă în circulaţie.

Varianta cea mai cunoscută i se datorează lui Alecu Russo, care a descoperit-o (la Soveja, în Vrancea), și lui Vasile Alecsandri, care i-a dat forma definitivă. Această variantă, rezultată din prelucrarea unui text folcloric de către un poet cult, a redevenit ulterior folclor, fiind recunoscută și adoptată de creatorii și interpreţii de poezie populară.

Folcloristul și etnologul, astăzi aproape uitat, Adrian Fochi a identificat acum peste o jumătate de secol aproape o mie de variante ale baladei Mioriţa, pe întreg teritoriul ţării, unele precedând-o pe cea arhicunoscută, altele derivând din ea.

Balada este, deci, mai mult decât o baladă, este un mit al românilor, un act de identitate al culturii naţionale. Drept urmare, a generat o mare agitaţie intelectuală, a fost proslăvită și denigrată, a devenit obiect de dispută pentru ideologii de toate orientările.

Personajele sunt trei ciobani, originari din sate aparţinând unor provincii istorice diferite, plecaţi în munţi cu oile la păscut. Iarna, când se vor întoarce acasă, vor avea ce povesti. În expediţiile lor anuale, se poate întâmpla să fie atacaţi de lupi, să aibă de înfruntat o furtună năprasnică, să cadă într-o prăpastie. De data
aceasta se întâmplă cu totul altceva:

„Iar cel ungurean,
Şi cu cel vrâncean,
Mări se vorbiră,
Şi se sfătuiră
Pe l-apus de soare
Ca să mi-l omoare
Pe cel moldovan
Că-i mai ortoman
Ş-are oi mai multe,
Mândre şi cornute,
Şi cai învăţaţi
Şi câni mai bărbaţi..."

Complotul îi este dezvăluit ciobanului moldovean de una din oile lui, considerată năzdrăvană. Această comunicare supranaturală, departe de a fi fantezistă, cum i se poate părea unui orășean, pleacă de la o solidaritate afectivă reală care apare, în timp, între un cioban și câinii sau oile lui. Ciobanul nu vorbește despre atentatul pus la cale împotriva sa.

În schimb, îi încredinţează fiinţei care îi este devotată un fel de testament vorbit. De aici nu reiese, cum crede multă lume, că acceptă pasiv moartea, ci doar că se pregătește pentru eventualitatea că va fi omorât. De altfel, verbul referitor la moarte este la modul condiţional: „de-a fi să mor". Ceea ce înseamnă „dacă o fi să mor".

„Oiţă bârsană,
De eşti năzdrăvană
Şi de-a fi să mor
În câmp de mohor,
Să spui lui vrâncean
Şi lui ungurean
Ca să mă îngroape
Aici pe-aproape
În strunga de oi,
Să fiu tot cu voi;
În dosul stânii,
Să mi-aud cânii."

În mod impresionant, ciobanul aflat în pericol de moarte are grijă să-i ocrotească el pe alţii. Vrea ca oile să nu afle, în caz că va păţi ceva, ce anume a păţit:

„Iar tu de omor
Să nu le spui lor...
Să le spui curat
Că m-am însurat
Cu-o mândră crăiasă,
A lumii mireasă;
Că la nunta mea
A căzut o stea;
Soarele şi luna
Mi-au ţinut cununa;
Brazi şi păltinaşi
I-am avut nuntaşi;
Preoţi, munţii mari,
Păsări lăutari,
Păsărele mii,
Și stele făclii!"

Această reprezentare a morţii ca o nuntă este antologică, prin măreţie și tragism, prin bunătatea princiară a unui om simplu, prin capacitatea acestuia de a se salva prin frumuseţe.

albeni
comentarii
Adauga un comentariu
Adauga comentariu

Nume*

Comentariu

Trimite

ULTIMA ORA



DIN CATEGORIE

  • TOP CITITE
  • TOP COMENTATE