• Tweet

Fascinantă din totdeauna, povestea jefuirii Romei de către vizigoții lui Alaric în 410 e.n., a anunțat definitiv amurgul zeilor romani. Exprimă, prin dinamica sa vizibilă sau doar ascunsă, piatra de imperialism absolut a istoriei Europei creștine.

Așa cum căderea Constantinopolului va defini nașterea plină de durere a EurAsiei, acest spațiu imens, imprevizibil și contemporan cu noi, așa și ocuparea, jefuirea și distrugerea Romei de către Alaric și goții săi a exercitat o influență spirituală și intelectuală ne-egalată asupra imaginației occidentale. A fost un eveniment devastator care a produs replici geo-strategice, a promovat patologii comunicaționale și comportamente culturale de-a lungul multor secole care au urmat evenimentului. Și astăzi, marile teme ale brutalei căderi a Romei este subiect atent de studiu și de cercetare. La acea vreme, informsțiile despre ceea ce făcuseră goții s-au răspândit rapid. Jefuirea Romei a fost văzută ca semn al sfârșitului imperiului sau chiar, după cum au scris unii creștini apocaliptici, sfârșitul creației pământești a lui Dumnezeu.

Sfântul Ieronim a scris o scrisoare emoționantă („după cum spun eu, suspinele îmi sufocă rostirea") din îndepărtatul Betleem: „Orașul care odată a captat inimile și mințile lumii a fost capturat!". Sfântul Augustin i-a îndemnat pe creștini să fugă de „boala morală" a Romei seculare și să-și pună credința într-un oraș ceresc care există dincolo de această viață. Pictorii epocii victoriene s-au îndreptat din nou și din nou către subiect, folosind furioși, litrii întregi de vopsea pe acrii de pânză. Înfățișările sunt tulburător de romantice: invadatori seminuzi, falusuri abia întezărite dar presimțite, de către privitor, ca vărfuri de sabie îndreptate spre virginitatea Romei, căutând fioroși printre monumente desfigurate, preeminând cu poftă de sânge și concupiscență. Acel eveniment devenit simbol al căderii, a fost, acum doar câțiva ani, invocația dintr-o publicație celebră, după atentatele teroriste din Paris, „Așa se distrug civilizațiile."

La acea vreme, Roma nu mai era, de mult, capitala imperiului, ea fusese mutata la Ravenna. Creștinii, după secolele brutale împotriva lor, începuseră marile răscoale urbane, pe tot teritoriul imperiului. Ravenna, oraș mai mic, mai suplu din punct de vedere al infrastructurii și cu o minoritate creștină educată devine opțiunea politică unică pentru a deveni capitală. Decăderea Romei, confirmată deja cu ascensiunea lui Constantin (celebrul fondator al Constantinopolului), este bruscată de sângeroasele răscoale ale creștinilor, care, stradă cu stradă, cartier cu cartier preiau autoritatea vechiului imperiu, dărâmă zeii vechi și impun, prin forță, o unică deitate. Acolo unde populația păgână se opune, focul și decimarea sunt folosite fără nici un fel de regret.

Istoria creștinării Romei va fi scrisă târziu, iar perioada violentă a preluării orașului de către noua religie este efectiv trecută sub tăcere. Până la decretul lui Teodossius I, masa de noi convertiți creștini va fi ocupat fizic întreaga Romă. În mijlocul orașului, simbolul suprem roman, templul vestalelor va rezista ca vestigiu milenar al vechii orânduiri. Locul Senatului, palatul inviolabil al puterii supreme spirituale, piatra pe care cei doi Romulus si Remus, fondatorii, fuseseră găsiți de către celebra lupoaică, sunt deja înconjurate. Focul veșnic din mijlocul templului, păzit de celebrele virgine (vestale), șase la număr, va fi stins în jurul anului 392 era noastră. Roma celor șapte coline, vechea Romă, devenea entitate administrativă neimportantă.

Puterea sa spirituală și magia a 1.500 de ani de cucerire a lumii, de adopție a oricărui popor sau simplă deitate, puterea de a absorbi umanitatea care se știa că există până atunci și pe care generații de romani aveau să o ocupe treptat și definitv, cultura romană în asamblul ei va rămâne. Jumătate de mileniu după Alaric, la hotarul dintre primul și al doilea mileniu, în fața marelui mausoleu al lui Hadrian, devenit trezoreria aurului papal, mulțimea omagia un rege creștin al Romei care rostea ritualic credința sa într-un unic Dumnezeu.

Hadrian păgânul cîștigase prin faptul că se transformase. Din colina capitolină, unde altădată focul declama eternitatea romană, religia creștină reproducea drumul imperial al lupoaicei. Imensul templu funerar păgân, devenit fortăreață sprijină și astăzi malul Tibrului, așteptând noile transformări. Pe un alt mal, de data aceasta al Bosforului, Hagia Sofia așteaptă și ea. Catedrala celei de-a doua Rome a fost deja convertită acum secole, transformarea care se anunță o va reclădi. Sau, această transfomare absolută, vremelnnică dar violentă, fără de conștiință sau de idei, va distruge definitiv ambele simboluri ale istoriei umanității. Căci, din urgia viitorului pe care acum o vedem ridicându-se, acele ziduri, acele imens încastrate generații unite de cimentul voinței și ambiției pot devenii doar praf în istorie.

În noaptea de 24 august, în anul 410, zeci de mii de goți și-au croit drum în oraș prin Porta Salaria, nu departe de locul în care, (istoria zâmbește când se uită), se află astăzi ambasada SUA la Roma. Zidurile Romei erau puternice și fuseseră întărite recent. Ele nu mai fuseseră învinse de 800 de ani - nu de la un jefuirea orașului de către triburile galice, la începutul secolului al IV-lea î.e.n., cu mult înainte ca Roma să devină o putere imperială. Ca și în cazul Constantinopolului, un complice din interior pare să fi deschis porțile. Invadatorii au făcut ravagii în oraș timp de trei zile complete înainte de a pleca cu bogățiile incredibile ale templelor și palatelor romane. Cetățenii Romei devin sclavi. Conform legendei, armatele lui Alaric au furat și semnele sacre iudaice, pe care romanii le jefuiseră din la cel de-al doilea templu din Ierusalim cu mai bine de trei secole mai devreme.

Alaric (în latină Alaricus) s-a născut în jurul anului în anul 370 în Dobrogea de astăzi, în preajma Deltei Dunării, fie în insula Peuce (un grind din deltă), fie mai probabil în castrul de la Platei Pegiae, vizigoții fiind atunci „foederati" ai romanilor (castrul se găsește pe teritorul actualei comune Dunavățu de Jos). Un got născut la malul unui fluviu minor al Europei romane. Fiu al unei familii bogate de goți romanizati, pleacă în imperiu pentru a își face un nume. Este cult, educat, vorbește perfect latina, greaca și este cosmopolit. Este un prinț în căutare de imperiu, dorește măreția magestică a lumii. Restul le are deja prin naștere.

Prima apariție a lui Alaric pe scena politică romană a fost în calitate de comandant al unei armate mixte de goți și popoare aliate care au invadat Tracia în 391. Integrat în armata romană, Alaric a condus o forță gotă de 20.000 de militari care l-a ajutat pe împăratul roman de răsărit, Teodosiu I, să-l învingă pe Arbogast, uzurpatorul franc, în bătălia de la Frigidus. În ciuda sacrificiului a aproximativ 10.000 de goți, împaratul a fost nerecunoscător. Dezamăgit, Alaric a părăsit armata romană și a fost ales conducător al vizigoților în 395, mărșăluind spre Constantinopol până când a fost oprit de către forțele romane. S-a mutat apoi spre sud în Grecia, unde a jefuit Pireul (portul Atenei) și a distrus Corintul, Megara, Argosul și Sparta. Istoria marilor distrugeri ale orașelor grecești îi va construi renumele de militar fără milă.

În drumul său militar devine creștin. Dar nu creștin roman ci membru al unei minorități, arienii. Minoritar etnic într-o lume romană deja în proces intensiv de descoperire a unei identități comune, este minoritar spiritual într-o religie tânără, plină de avânt. Conflictul fundamental se declanșează când nu primește recunoașterea pagână în templul vestalelor. Repudiat ca fiind got, denunțat ca fiind creștin arian, Alaric este practic singur. În acel moment devine dușmanul absolut. Dorind sa fie roman va ucide Roma. Dorind să fie recunoscut ca egal al imperiului va da foc acestuia.

Imaginați-vă o mică comunitate agrară, provincie regală peste un ocean imens și care se transformă treptat în cea mai mare superputere militară, strategică, științifică și culturală din lume. Ochii nu mai puteau cuprinde imensele avuții, implacabila influență, orizontul fără de sfărșit De-a lungul timpului, întrucât puterea publică este concentrată în mâinile unui grup relativ mic de cetățeni privați, elita formată în interior este din ce în ce mai puțin conectată cu lumea din interiorul și de dincolo de granițele sale. Aceste granițe, extinse și în continuă expansiune, devin din ce în ce mai greu de gestionat și apărat. Armatele imperiului nu mai au necesarul moral, devin prea greoaie, prea bogate, prea bine hrănite. Generalii săi devin filosofi ai republicii. Permanentul necesar de expansiune pune o presiune uriașă pe elită de a oferi succes popoarelor din aria lor de autoriate. Apar miile de zei. Mulți, cât mai mulți. Temple, preoți, o adevărată categorie socială se naște. Academiile devin ferment al nemulțumirii.

Avînd tot, omul este nemulțumit. Aflându-se în imposibilitatea tot mai mare de controla granițele fizice sau spirituale, elitele sunt nevoite să recruteze pe alții să o facă în numele imperiului, tocmai pentru a face față conflictelor care pot apărea, precum și a celor deja în curs. În cele din urmă, pierzând controlul asupra puterii atât pe plan intern, cât și pe plan extern, superputerea intră într-o stare de declin accelerat, în cele din urmă, devenind o umbră a gloriei sale anterioare. Sună familiar? Frazele de mai sus descriu exact situația cu care Imperiul Roman s-a confruntat spre sfârșitul secolului al III-lea e.n. - una evident aproape identică și tulburătoare cu situația cu care se confruntă cu Statele Unite în ziua de azi.

SUA au ajuns să ocupe același rol pe care Roma l-a ocupat în propria sa lume acum două milenii. De la căderea comunismului, elitele americane au încercat să ajungă la acest nou rol și nu și-au dat seama cu adevărat cum să-l facă. Nu pentru că nu aveau cele mai puternice școli de gândire cum avea Roma. Nu pentru că nu avea cea mai mare industrie, așa cum Roma avea. Nici măcar pentru că nu ar fi avut destui zei, așa cum Roma avea. Nici pe departe, America este suma tuturor ambițiilor omenești, corolarul tuturoro păcatelor și spațiul unificator al religiilor de pe această planetă, fiecare zeu avand dreptul la templu său și virginele sale.

Acesta este unul dintre motivele principale pentru care destinul Romei ne revine în minte. Unul dintre efectele devenirii SUA ca putere planetară, este așa-numitul „sindrom omphalos" care a afectat atât Roma, cât și Washington. A determinat fiecare dintre cele două orașe să se considere ca fiind centrul lumii și responsabil pentru agenda mondială. În cazul Statelor Unite sigura întrebare se referă la momentul când a început această alunecare către solipsism și cum afectează modul în care trăiește America în prezent? Pentru Roma nu avem nici acum răspunsul.

Într-un fel conceptul de capitala a lumii este încorporat în chiar caracterul Americii și este un fenomen care cere atentă înțelegere. Această noțiune de a fi un popor excepțional - ales de Dumnezeu, „orașul strălucitor de pe un deal", stat fondator al lumii democratice și deci judecător suprem a ceea ce înseamnă civilizația contemporană, procuror al acuzării și cel care, în același timp grațiază pe păcătos, face ca SUA să se considere scutite de regulile istoriei. Exact acest fapt a fost scris în chiar caracterul Romei. Roma, într-un fel, s-a gândit la sine ca la un oraș strălucitor pe șapte coline. Tot ea a fost aleasă de zei pentru un destin planetar. Trebuie să o recunoaștem că l-a și avut. Dar un got de pe malurile Dunării va zdruncina definitiv și absolut sacrul drept civilizațional pe care Roma și l-a asumat pentru mai bine de un mileniu.

Pe străzile Americii sunt mii de Alaric. Fiecare dintre ei, dorește să fie american. Fiecare revoluționar care dărâmă cu nesaț statuile fondatorilor republicii sale, fiecare voce care declamă că viața unei minorități sau alteia contează, dorește să devină romanul Romei. Ei ard America, pentru a deveni americani. Ei distrug istoria Americii pentru ca noua religie, noua spiritualitate să fie construită în și numai în America. Revoluționarii de astăzi, ca și cei de ieri nu doresc să construiască o altă Americă, în altă parte a sistemului nostru solar. Ei doresc să contruiască Roma în locul Romei.

Pentru că Washington și-a asumat rolul fundamental de capitală a lumii, America de astăzi ar trebui să privească atent spre istorie. Căci deasupra strălucitorului oraș de pe coline, (ambele capitale americană și romană au fost construite pe coline), se adaugă zilnic o cantitate enormă de putere militară și avere economică. Această noțiune poetică naționalistă de a fi în centrul lucrurilor, dublată de o enormă putere reală, te poate duce să crezi că acesta este un adevăr literal - că restul lumii trebuie să te urmeze, că o vrea sau nu. Dictatul civilizațional, asumat istoric devine dictat internațional, devine regulă de impus, cu forța, dacă este nevoie. Iar faptul că în alte capitale ale lumii, fenome similare și identice, tentative de răscoală sau simple insurecții de berărie devin sinonime cu noua Romă, ne arată că destinul american nu este de loc departe de cel al imperiului de acum mii de ani.

La Roma, capitala lumii antice, acest universalism se regăsea organic și arhitectonic în lucruri precum ombilicul, monumentul care trebuia să reprezinte buricul lumii, care era perceput ca fiind Forumul Roman. La Washington, stela egipteană, mii de ani de sculptură și perenă adorație a zeilor, domină drept, linear și etern atât Casa Albă cât și rotonda Capitolului. O vedeți în modul în care președintele american este declarat leaderul lumii libere, astfel devenind cel mai important om din cel mai important oraș din lume.

Dar focurile de pe strazi ne arată că aceeași problemă a Romei dărâmă statuile din Washington. Ca orice supra putere, SUA au avut o capacitate imensă de asimilare culturală a diversității exterioare granițelor sale. Astăzi observăm că această asimilare s-a realizat printr-o discrimare interioară. La Roma același lucru se întâmpla. Cetățenii Romei nu puteau fi transformați în sclavi, fiind prin naștere privilegiați economic și social. Toți ceilalți erau cetățeni de grad inferior. Dar economia Romei avea la bază cucerirea de teritorii, adică de resurse și sclavia. SUA nu mai cunosc sclavia, dar cucerirea de noi resurse, adică teritorii este obiectiv fundamental. Atunci când visul american nu mai are reusrsă planetară, descoperă spațiul, adjudecându-și dreptul divin de a cuceri ceea ce niciodată nu a aparținut rasei umane. Contradicție de sens al destinului auto asumat de capitală a lumii sau simplă aroganță culturală, devenită deviație comportamentală, încă acest lucru nu poate fi determinat. Dar faptul că mase imense de oameni, la fel ca și în imperiul roman, consideră inegale condițiile oferite de către noul imperiu american, arată existența unei falii imense și periculoase.

Iar ca totul să fie și mai dramatic, istoria a mai reținut un amănunt extrem de important. Cei care au studiat momentul invaziei vizigote susțin că romanii nu au înțeles niciodată cu adevărat măsura în care însăși existența Romei ca putere globală a avut efect de unificare asupra celor declarați de ea ca fiind barbarii din exteriorul sau interiorul ei. Asta s-a transformat într-o adevărată problemă geo-politică și strategică pentru supraviețuirea imperiului roman. Și nu este greu să vezi că Statele Unite se află în fața unui eveniment similar. Globalitatea republicii, impunerea ei ca formă supremă de civilizație și progresului uman contemporan, naționalizarea identitară extremă a relațiilor rasiale și religioase, distanțarea de formatul generos al acceptului personal în favoarea punitivelor măsuri de impunere, toate acestea au un efect unificator asupra a ceea ce fusese cândva un grup de opozanți împrăștiați și dispersați.

Diversitatea opoziției care astăzi a ieșit pe străzile americane nu a provocat spaima elitei actuale dar poate provoca destructurarea exact a armăturii care o ține în locul său. Actuala clasă conducătoare americană, redusă numeric dar extrem de puternică financiar și militar, nu pare a înțelege acest pericol imens pe care îl traversează asumând că toată lumea a fost atinsă de către civilizația ei, deci că este americană. Nu toată lumea este, nici măcar în interiorul granițele americane nu este, iar unificarea pe care Roma nu a reușit să o oprească la timp în a devenii dușman implacabil, va crea evenimentul istoric al apariției unui nou Alaric la porțile Americii. Nu acum, nu în acest moment, dar SUA se îndreaptă cu pași rapizi spre momentul jefuirii sale. Iar istoria va repeta tânguirile tragediei grecești, jelania deșertului egiptean sau simplu, va rescrie drama Romei eterne.

Contemporanul Alaric s-a născut deja pe malurile unui fluviu puțin cunoscut al imperiului american. Zidurile nucleare, așa cum cimentul milenar al zidurilor Romei nu a făcut-o, nu vor putea salva lumea de o nouă jefuire a ei. Atunci erau doar săbii și cai. Acum cerul poate devenii praful civilizației umane căci zeii de atunci se răzbună acum pentru templele distruse și pentru aurul topit. Din totdeauna, orașele strălucitoare de pe coline sunt, în fond, creația lor.

H.D. Hartmann