• Tweet

Orgoliul polonez, frustrat de politica neînţelegătoare a partenerilor săi occidentali şi sprijinit de tot atât de orgoliosul preşedinte al României, a condus la bizarul scenariu de distorsionare a Uniunii Europene, prin organizarea la Bucureşti a fantasticului summit, purtând numele de poveste „al celor trei mări".

Aceste trei mări, respectiv cea Neagră, cea Baltică şi cea Adriatică nu au, aparent, nicio legătură directă una cu cealaltă şi mai ales cu Oceanul Atlantic, de a cărui politică ar dori să fie asociate. Spun aparent, deoarece marii strategi ai acestui proiect, după modelul logicienilor din perioada sofismelor greceşti, care erau în stare să demonstreze că broasca ţestoasă ajunge mai repede la ţintă decât Ahile cel iute de picior, sunt gata şi ei să demonstreze că această legătură există şi iată cum: Între cele trei mări sunt situate pe o bandă compactă şi dificil penetrabilă 12 ţări; Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Austria, Ungaria, Cehia, Slovacia, România, Bulgaria, Slovenia şi Croaţia.

Aceste 12 ţări ar trebui să facă posibile tot atâtea distorsionări, pentru a constitui un fel de barieră prin care interesele Europei occidentale şi mai ales ale Germaniei să nu mai poată fi satisfăcute direct în partea cealaltă, respectiv în imensul şi profitabilul spaţiu rusesc, decât sub control american. În schimbul acestei menevre sofisticate, cele 12 ţări ar căpăta garanţia problematică de a fi apărate de teribilul pericol rusesc, atât de necesar ca pretext, pentru ca industria de armament americană să funcţioneze cât mai rentabil. Aceasta, bineînţeles cu condiţia ca toate aceste ţări să cheltuiască cel puţin 2% din PIB pentru a alimenta „altruista" industrie de armament americană, care trebuie să prospere spre gloria iscusitului negustor Donald Trump. Acesta este de fapt tabloul redus la esenţial al contextului actual.

În acest context este vizibil că politica intempestivă şi de pe poziţii de forţă a lui Donald Trump a provocat asupra Europei occidentale un şoc care o obligă acum să intre temporar într-o perioadă incertă de reflecţie. După decantarea acestei reflecţii se va contura în mod precis o nouă ordine europeană şi poate chiar mondială. S-ar putea, deci, ca nu peste mult timp, să asistăm la emergenţa unui ansamblu european, care să devină un concurent de talie similară cu Statele Unite şi care să constituie o culme a ironiei pe plan istoric. Aceasta deoarece fantasticul Trump, care este un extraordinar negustor, după ce va câştiga ceva din cele câteva biete procente de 2% în legătură cu înarmarea, va pierde pentru America în urma acestui aşa-zis beneficiu, sute de procente în concurenţa pe care o va reprezenta noua Europă, care va dovedi că Trump a fost un foarte nepriceput strateg pe plan economic.

Evident că, în virtutea sentimentelor predominant proamericane ale poporului român, rândurile de mai sus vor fi primite în mod foarte critic, fapt care este de înţeles. Este normal să fim integral de partea celor pe care-i admirăm şi spre care aspirăm ca model de civilizaţie. Nu este, însă, absolut deloc normal să nu fim atenţi la evoluţia secretă a unei situaţii, care nu este cea de mai înainte, dar care ne va lovi explosiv în faţă nu peste mult timp. Atraşi de civilizaţia nord-americană gravităm în mod irezistibil în jurul ei ca nişte gâze în jurul unei lămpi ultraluminoase, fără să ne uităm în altă parte şi fără să realizăm pericolul care ar putea să ne pândească. Dacă România vrea să nu fie o gâză de acest gen şi dacă vrea să nu-şi ardă aripile, gravitând fără personalitate în jurul lămpii de miliarde de volţi a civilizaţiei nord-americane, trebuie să respecte distanţa necesară pentru a nu se volatiliza în masa sa incandescentă.

Atenţie, acum şeful suprem al americanilor este unul dintre cei mai mari negustori ai lor, Donald Trump, omul banului prin excelenţă. Lucrul pe care bătrânul Donald Trump ştie să-l facă cel mai bine, ca negustor de elită, sclerozat în tertipurile sale de afacerist fără scrupule, este acela de a profita cât mai mult de pe urma celorlalţi, împingând la maximum voltajul lămpii americane. Având în vedere profilul său psihologic, nu putem avea certitudinea că nu ne va vinde şi pe noi. Desigur, România are interesul de a fi, în continuare, în cele mai bune raporturi de prietenie cu Statele Unite, dar fără a face din aceasta un tabu absolut şi fără obligaţia imuabilă de a sta cu uşile închise în faţa altor imperative şi oportunităţi.

Să ne orientăm în această privinţă după următoarele exemple deosebit de sumnificative:

Exemplul cel mai abil, ca să nu spunem cel mai parşiv, este oferit de Ungaria, care vrea să fie prietenă atât cu Statele Unite cât şi cu Rusia, pentru a le manipula în aşa fel încât să intre cât mai repede în stăpânirea Transilvaniei care aparţine de drept României.

Exemplul cel mai pragmatic ni-l oferă Germania care, după ce a pierdut ultimul Război Mondial, în special din cauza ruşilor, a ajuns cea mai prosperă ţară a Europei, câştigând cu excelenţă pacea, după ce a pierdut în mod dezastruos războiul. Acum, fără a mai face apel la tancuri, germanii au cucerit discret, subtil şi eficient cele mai importante poziţii strategice de pe piaţa de desfacere rusească, demonstrând că cele două spaţii - cel occidental şi cel rusesc - primul având în special avantajul tehnologiilor şi cel de-al doilea mai ales avantajul resurselor, pot fi perfect complementare, făcând inutilă confruntarea militară.

Exemplul cel mai uimitor ni-l oferă însă Franţa. Preşedintele său, Emmanuel Macron, după ce l-a vizitat pe Donald Trump, fără prea mult succes s-a dus să-l viziteze şi pe Vladimir Putin la Sankt Petesburg, pentru a-i spune amical că doreşte să ancoreze Rusia la Europa. Ca urmare s-a întors la Paris cu contracte deosebit de valoroase pentru Franţa. Poate că aceste contracte vor fi suficient de convingătoare pentru ancorarea pe care o preconizează şi pe care Germania a început-o mai demult.

Fără să ţină cont de exemplul spectaculos pe care i-l oferă o ţară care i-a fost întotdeauna o busolă deosebit de preţioasă în cele mai importante momente ale istoriei sale, România organizează derutant summit-ul celor trei mări. Prin acest summit se bruiază în modul cel mai flagrant interesele Uniunii Europene din care face parte şi Franţa, în avantajul intereselor americane, într-un stil de inspiraţie pur trumpistă. Bineînţeles că strategii români ai acestui scenariu vor susţine cu cea mai sublimă inocenţă că proiectul celor trei mări este conceput cu cele mai bune intenţii, pentru a face compatibile interesele SUA cu cele al Europei. Aceasta ca şi cum, printr-o simplă mişcare de baghetă, Marea Neagră, cea Baltică şi cea Adriatică ar putea fi mutate de pe hartă, spre a fi integrate în Oceanul Atlantic.

În realitate, acest proiect al celor trei mări va deveni principalul măr al discordiei în zona celor 12 ţări care intră în banda-tampon dintre marele vest-european care vrea să se dezvolte şi marele est-rusesc care poate face posibilă această dezvoltare nedorită de americani. În acest fel, cei care au dezbinat România vor putea dezbina şi Europa. Intrând într-o grupare eteroclită de 12 ţări, pentru a constitui o axă de interese nord-sud destinată să frângă perpendicular axa iniţială de interese vest-est, România favorizează alcătuirea unui filtru de esenţă americană în calea curentului principal de esenţă europeană. Dar să nu ne agităm mai mult decât trebuie. Poveştile „informale dar nu angajatorii" cu care vor să ne vrăjască cele trei mări vor rămâne frumos pe hârtie.

Această combinaţie geopolitică, foarte asemănătoare cu cele dâmboviţene, demonstrează că preşedintele Klaus Iohannis, nereuşind să-i germanizeze pe români în gândirea lor, a fost românizat de aceştia într-un mod care depăşeşte chiar şi imaginaţia autohtonă. Niciuna din cele 12 ţări nu are potenţialul necesar pentru a scoate miliardele ipotetice din tenebrele celor trei mări, pentru a le transforma în proiecte concrete. Singurele care vor profita de această savantă diversiune vor fi Ungaria şi Austria, două ţări care s-au specializat în arta de a le păcăli pe celelalte, stând sluj în faţa lui Putin - cum face prima, şi invitându-l diplomatic la nunţile ei - cum face a doua. Amândouă, pentru a-şi pregăti viitorul în direcţia estică, după modelul Franţei şi mai ales al Germaniei. Continuând această tendinţă incipientă la scară mai mare, sub presiunea de neocolit a raţiunilor economice, Uniunea Europeană va progresa încet, încet, dar masiv până la limitele cele mai îndepărtate ale Estului. Aşa se va sărbători în final marea nuntă dintre Vestul european şi inepuizabila sa parte estică.

Cum va participa România la acest evenimant epocal, care va avea loc peste 15 - 20 de ani? Pentru a afla dacă vor figura sau nu pe lista invitaţilor românii ar trebui să calculeze cu zece mutări înainte mişcarea cea mai potrivită de pe tabla de şah a geopoliticii mondiale şi să se decidă cât mai repede în direcţia cui vor să meargă. În direcţia celor care le sunt geografic cei mai îndepărtaţi sau în direcţia celor care le sunt cei mai apropiaţi? Va veni inevitabil momentul în care drumurile se vor despărţi şi nu vor mai putea merge duplicitar în acelaşi timp atât cu europenii cât şi cu americanii.

Este deosebit de clar că România, pentru a supravieţui, trebuie să se integreze preferenţial şi cu toată hotărârea în politica europeană, aşa cum este ea pornită, restul fiind doar o alambicată aventură de genul Far West. Nu putem sta prea mult timp cu fundul în două luntri. În mod axiomatic, România trebuie să fie mai întâi europeană şi apoi americană. Farul pentru noi trebuie să fie Uniunea Europeană, aşa cum doreşte ea să se dezvolte, în interesul ei. Aceasta este familia noastră de bază, cu toată preferinţa pe care o avem pentru admirabilii pistolari americani, care în ultimul timp ştiu să tragă atât de bine la ţintă doar cu bombe.

Pe de altă parte, promisiunea cu care ar veni americanii privind o presupusă apărare garantată de la o distanţă de circa 10.000 km nu poate avea decât un caracter cu totul iluzoriu. În această privinţă ţin să citez remarcabila formulare a lui Adrian Severin din articolul său, <<Iniţiativa celor trei mări în ochiul uraganului Nordatlantic>>: „Istoria a dovedit că, atunci când garantul este prea departe din punct de vedere geografic, el poate fi departe şi ca sensibilitate geostrategică. Ca atare, nu te sufocă cu prea multă dragoste, dar nici nu este capabil să se achite de promisiuni atunci când rivalii din vecinătate sunt hotărâţi să te domine". Magistral!

Am arătat că România are suficienţi rivali în vecinătate, gata să profite de orice împrejurare pentru a o domina. Favorizând interesele americane înaintea celor europene, România va fi abandonată la nevoie de Europa, aşa cum o abandonează şi ea în folosul altora, pentru a fi lăsată să se descurce singură în faţa vecinilor care vor s-o domine. Pericolul este iminent. La necaz, am putea, evident, să recurgem la ajutorul american, dar cu condiţia de a achita factura respectivă. În acest caz însă s-ar putea să avem marea surpriză de a constata că vecinii noştri plătesc mai bine şi sunt mai simpatizaţi. Pentru a nu ajunge în această situaţie, nu ar fi oare mai bine ca în conformitate cu specialitatea noastră istorică să găsim o soluţie diplomatică pentru a nu avea nevoie de ajutorul lor? Dacă Europa a intrat într-o perioadă de reflecţie, consider că şi România trebuie să participe creator la această reflecţie. Un eventual răspuns în viitorul articol intitulat „O alternativă în dilema est-vest a României".

Valeriu Verbi