Pentru daci uciderea unui bour era testul suprem de bărbăție într-atât de periculos era animalul de peste o tonă

Postat la: 06.01.2026 | Scris de: ZIUA NEWS

Bourul european depășea o tonă în greutate și avea coarne de 80 de centimetri - așa de mare și periculos era încât uciderea lui reprezenta testul suprem de bărbăție pentru războinicii daci.

În pădurile României secolului al XV-lea trăia cel mai impresionant mamifer european: Bourul (Bos primigenius primigenius). La 180 de centimetri înălțime la umeri, cu o greutate ce depășea frecvent o tonă, avea coarne masive în formă de liră lungi de până la 80 de centimetri.

Taurii de bour erau complet negri, cu excepția unei dungi albicioase care se întindea pe toată lungimea spinării. Vacile și vițeii erau roșcați. Acest detaliu cromatic s-a păstrat și astăzi la unele rase vechi de vite, care poartă încă gene comune cu ale bourului.

Era mai mare chiar decât zimbrul, ruda sa sălbatică cu care este cel mai adesea confundat. Mult mai mare decât bizonul american sau gaurul indian. Și incomparabil mai agresiv decât bivolul african. Strămoșul direct al tuturor raselor de vite domestice era un colos masiv.

Doar cei care au trăit acele vremuri pot înțelege cu adevărat ce însemna să dai ochii cu un bour în pădurea întunecată a Carpaților.

Vânarea bourului nu era pentru orice om. Julius Caesar însuși scria în memoriile sale: "Ca mărime, sunt mai mici decât elefanții, ca înfățișare, culoare și conformație sunt ca taurii. Forța și viteza lor sunt excepționale. Nu cruță nici om, nici fiară, odată ce au observat-o. Localnicii îi prind în gropi săpate cu grijă și îi ucid acolo. Tinerii se călesc prin asemenea lupte și se antrenează prin acest fel de vânătoare."

Pentru dacii, germanii, celții, sarmaților, uciderea unui taur de bour reprezenta testul suprem de bărbăție. Era proba inițiatică rezervată exclusiv războinicilor cei mai viteji. Astfel își demonstrau curajul și își consolidau poziția socială între cei mai buni luptători din comunitate.

Chiar după apariția armelor de fier, bourii s-au dovedit adversari extrem de dificili și periculoși, foarte rezistenți la răni. Atacau cu furie oarbă, folosindu-și coarnele uriașe ca pe niște lance mortale. Un taur rănit devenea și mai periculos - putea să ucidă un cal cu o singură lovitură.

Legenda lui Dragoș Vodă și întemeierea Moldovei este strâns legată de bour. Povestea spune că în 1343, Dragoș, senior maramureșean, a urmărit un bour uriaș prin pădurile de la răsărit de Carpați. După o luptă crâncenă, a reușit să îl doboare, iar cățelușa lui Molda s-a înecat în râu urmărind fiara.

În amintirea acestei vânători, Dragoș a botezat râul Moldova și a luat ca stemă a noului principat capul bourului. Așa a ajuns capul de bour pe pecețile domnești ale Moldovei, simbol care a dăinuit secole întregi și care astăzi face parte din stema națională a României.

Realitatea istorică e mai complexă - Dragoș era un feudal în serviciul regelui Ungariei. Dar legenda capului de bour este atât de puternică încât a depășit istoria. În 1857, primele timbre poștale moldovenești au fost imprimate cu "Capul de bour" - un pas important către autonomia Moldovei față de Imperiul Otoman.

Bourul a apărut în pleistocen, în nord-vestul Indiei, de unde s-a răspândit în toată Eurasia și nordul Africii. Trei specii distincte: bourul asiatic (relativ mic, roșcat), bourul african (mai zvelt) și bourul european - cel mai masiv și agresiv dintre toți.

În Transilvania a dispărut la începutul secolului al XVI-lea. În Moldova, ultimele exemplare au fost văzute în secolul al XV-lea, deși unii istorici susțin că au supraviețuit până în 1762. Din Valahia au dispărut la începutul secolului al XVII-lea.

Specia a supraviețuit cel mai mult în Polonia. Acolo, în codrii Mazurieni, mai existau în 1601 doar 4 exemplare. În 1627, ultima femelă de bour a fost ucisă într-o vânătoare a nobililor polonezi în pădurea Jaktorów. Așa s-a sfârșit ultimul bour din lume.

În anii 1920, doi îngrijitori germani de grădină zoologică - frații Heinz și Lutz Heck - au încercat să recreeze bourul prin selecția raselor domestice cele mai apropiate morfologic de strămoșul sălbatic. Rezultatul - "Vaca Heck" - nu s-a ridicat la înălțimea originalului nici fizic, nici psihic.