• Tweet

Melanjului autoironic al lui Christian Lander i-a luat locul sub pana lui Ta-Nehisi Coates ideea „unui pericol existenţial pentru ţară şi lumea întreagă", scrie Robert P Baird în The Guardian într-un articol intitulat „The invention of whiteness: the long history of a dangerous idea".

Schimbarea i s-a datorat şi lui Donald Trump pentru care, potrivit lui Coates „conceptul de alb nu e nici teoretic, nici simbolic, ci chiar esenţa puterii sale". Totuşi evenimente implicând ideea de alb aveau loc de ambele părţi ale Atlanticului: Brexit, atacuri armate în Norvegia, Noua Zeelandă şi SUA, moartea lui George Floyd şi a Brennonei Taylor în custodia poliţiei, iar apoi insurecţia de la Capitoliu, pe 6 ianuarie. În paralel, cercetători, jurnalişti,artişti şi scriitori au dat startul celei mai importante reevaluări a ideii de rasă albă din ultimii 50 de ani.

Sondajele de opinie Pew din octombrie anul trecut arătau că 50% din americanii albi erau de părere că se discută „prea mult" despre rasism, iar o proporţie similar că e mai problematic să vezi probleme de rasă unde nu sunt. Aceste dezbateri scot la iveală presupunerea că, la fel ca vârsta şi genul, pielea albă este un indice al identităţii ce merită dezbătut în programe de ştiri, măsurat în sondaje politice şi înregistrat în baze de date guvernamentale. Totuşi ce ne spune această atenţie acordată identităţii nu este încă prea clar.

Acum mai bine de un secol, sociologul şi criticul social WEB Du Bois dădea în eseul său „The Souls of White Folk" o definiţie pătrunzătoare identităţii albe, care a rămas peste timp: „Descoperirea identităţii albe individuale de către populaţiile lumii este o treabă foarte modernă - o chestiune pentru secolele XIX şi XX". Ceea ce Du Bois a numit „noua religie a albului rasial", fondată pe dogma potrivit căreia „din toate nuanţele Domnului, numai tenul alb este inerent şi evident superior celui închis şi bronzat" a fost o idee radicală la acea vreme, care şi-a pus amprenta asupra înţelegerii identităţii rasiale. Du Bois respingea teza conform căreia rasele corespund diviziunilor naturale ale speciilor umane şi se opunea ideii că valorizarea trăsăturilor rasiale s-a născut întâmplator în societăţile moderne.

Aceasta a fost viziunea lui Thomas Jefferson în Note asupra Statului Virginia, publicate în 1781. Două secole mai târziu, în 1994 apărea cartea „Bell Curve" (Charles Murray şi Richard J Herrnstein) ce explica că scorurile IQ diferite ale albilor si negrilor se datorează factorilor genetici şi de mediu. Dovezile ştiinţifice pentru teza sociologică a lui Du Bois se înmulţeau. Un studiu (2017 ) ADN pe aproape 6.000 de persoane din toată lumea a arătat că diferenţele genetice ce pot fi legate de linii ancestrale (est-africane, sud-europene sau circumpolare) nu corespund ideilor tradiţionale despre rasă. În a doua jumătate a secolului XX, istoricii confirmau teoria lui Du Bois potrivit căreia autoreflecţia asupra apartenenţei la rasa albă este o îndeletnicire modernă. Totuşi nu s-a întâmplat dintr-dată, ci a avut precursori: conştientizarea unei identităţi paneuropene, asociaţii culturale străvechi despre albul ca reprezentând puritate şi virtute şi banalul etnocentrism.

Un pas crucial în „descoperirea albului personal" a avut loc în a doua jumătate a secolului XVII. Dacă istoricii au confirmat în bună măsură că xenofobia este universală în grupurile umane, invenţia identităţii rasiale a fost din start motivată de nevoia de a justifica sclavia africanilor. „Sclavia nu s-a născut din rasism, ci, mai degrabă, rasismul a fost consecinţa sclaviei", spunea Eric Williams, primul premier al Trinidad şi Tobago. La începutul secolului XVII, un englez ar fi fost conştient de pielea sa albă, dar cel mai probabil s-ar fi identificat ca englez şi apoi, la scară mai mare, ar fi recunoscut asemănarea cu francezii şi olandezii, şi nu cu otomanii şi africanii: „sunt creştin".

Acea identitate religioasă a fost un pas crucial în dezvoltarea comerţului cu sclavi, fiind urmată de ideea de rasă albă. Pe atunci proprietarii de plantaţii din Indiile de Vest şi din coloniile americane depindeau de munca europenilor ce slujeau ca ucenici sau erau forţaţi să muncească pentru a plăti datorii/compensaţii. Aceştia erau consideraţi un bun personal şi trataţi brutal - mai ales în Barbados, cea mai bogată colonie engleză - dar măcar într-o singură privinţă se puteau socoti norocoşi: erau creştini, astfel că nu puteau fi înrobiţi pe viaţă decât dacă erau infractori sau prizonieri de război. Africanii nu au aveau acest privilegiu - ei erau infideli, „inamici perpetui" ai naţiunilor creştine şi astfel era legal să fie ţinuţi în sclavie. În 1640, tot mai puţini europeni erau dispuşi să-şi facă ucenicia pe plantaţiile de cacao şi tutun, iar coloniştii căutau tot mai mult sclavii, mai ales peste Atlantic.

Cu toţii erau conştienţi de cruzimea tratamentului aplicat slujitorilor şi mai ales sclavilor şi stăteau cu frica în sân că pot izbucni oricând revolte. În rebeliunea Bacon din 1676 aceşti oameni s-au răsculat împreună împotriva guvernului colonial din Virginia. De aceea proprietarii de plantaţii s-au gândit la o metodă de protecţie, şi anume acordând privilegii legale slujitorilor creştini care nu le erau disponibile „negrilor" africani. Spre sfârşitul secolului XVII, au apărut legislaţii precum Actul Slujitorilor din Jamaica (1681) în care clasa privilegiată, cu drepturi, era numită „albi" în loc de „creştini". Una din cele mai plauzibile explicaţii ale istoricilor a fost că albul rasial proclamat prin lege rezolva o dilemă religioasă. În acea perioadă misionarii creştini cautau convertirea africanilor la religia creştină, or asta era o problemă pentru proprietarii de plantaţii care aveau nevoie de slavi.

Iniţial, aceştia au încercat să blocheze convertirile africanilor de pe pământurile lor. Parlamentul din Barbados (1680) a motivat că ele ar „periclita insula în măsura în care negrii creştinaţi ar deveni mai alunecoşi şi mai greu de înfrânat decât alţii". Cum cardinalul Londrei s-a opus, au adoptat legi conform cărora botezul nu putea fi invocat pentru eliberarea din sclavie. Dar colonialiştii aveau nevoie de un criteriu mai puternic de diferenţiere, şi anume de ceea ce istoricul Edmund Morgan a numit „filtru al dispreţului rasial". În 1694 un căpitan de vas pentru slavi încă putea pune la îndoială puterea de distincţie dată de rasa albă. Dar curând identitatea albă s-a dovedit o armă puternică pentru asigurarea forţei de muncă -albă sau africană - care să alimenteze capitalismul transatlantic.

„Burghezii din plantaţii au extins deliberat statutul privilegiat albilor săraci din toate categoriile astfel încât să poată recurge la munca sclavilor africani pentru producţia brută", spune istoricul Theodore Allen. Utilitatea economică a ideii de alb a ajutat la răspândirea ei rapidă peste tot în lume, cu variaţii locale. A fi alb în Virginia britanică nu era totuna cu acest statut în New York înainte de Războiul Civil, în India britanică, în Australia după Federaţie sau în Germania în timpul celui de-al Treilea Reich, dar ea însemna acelaşi lucru la bază: o superioritate naturală a rasei albe. „Rasa implică diferenţă care la rândul ei implică superioritate, iar cea din urmă duce la predominanţă", spunea Benjamin Disraeli, premier victorian, ideolog al rasei.

Prin urmare, a fi alb era echivalentul supremaţiei albilor. Or, în cele trei secole precedând mişcările pentru drepturile civile, chiar cei mai vocali şi acerbi promotori ai libertăţii şi egalităţii umane acceptau tacit această presupoziţie. Immanuel Kant, filosoful ce proclama că toţi oamenii trebuie trataţi mereu simultan ca scop în sine şi nu doar ca simple mijloace, scria în 1802: „umanitatea atinge perfecţiunea în rasa albă" sau „americanii şi negri nu se pot autoguverna. Astfel, ei slujesc ca sclavi". Chiar şi Ghandi spunea în tinereţe că „englezii şi indienii provin dintr-o linie comună indo-ariană" şi că „rasa albă ar trebui să fie predominantă în Africa de Sud".

Prejudiciul rasial a fost susţinut în secolele XVIII şi XIX cu dovezi anatomice precum indicele cefalic şi norma verticalis, iar în secolul XX cu măsurători IQ. Societatea umană s-a dovedit însă mult prea complexă pentru a înghiţi aceste argumente pseudoştiinţifice şi alte viziuni înguste precum regula din SUA ce stabilea că cei cu strămoşi negri nu puteau fi albi şi dezbaterile nesfârşite despre ce înseamnă „caucazian" şi „statutul de arian de onoare" extins de Hitler asupra japonezilor. Totuşi aceste idei au modelat realităţile sociale şi flexibilitatea lor le-a asigurat succesul: pentru că au facilitat sclavia, natura albă în SUA era adesea definită în opoziţie cu natura neagră, dar se puteau face unele ajustări convenabile.

În 1751, Benjamin Franklin susţinea că englezii şi saxonii „alcătuiesc principala masă de albi de pe Faţa Pământului", ca 80 de ani mai târziu Ralph Waldo Emerson să sublinieze că irlandezii, la fel ca populaţia indigenă din SUA şi chinezii, nu sunt caucazieni. Ulterior plaja culturii albe s-a extins la catolicii din sudul Europei, irlandezi şi chiar evreii în general excluşi de peste tot. O line directă de aderenţi ai „religiei albilor" ce s-au considerat ei victimele celor oprimaţi poate fi urmărită de la legislatorii coloniali din 1692 (Brabadosul britanic) - care scriau că sclavii plănuiesc masacre, rebeliuni şi distrugere„ oribile„ şi „sângeroase". În 1903, Woodrow Wilson spunea că clanul Ku Klux din sudul american „a fost stimulat de un instinct de autoconservare". În campania prezidenţială din 2015, Donald Trump avertiza că imigranţii mexicani aduc droguri, infracţiuni şi sunt „violatori".

Acolo unde impunerea fricii sau recrutarea de adepţi nu a funcţionat, s-a apelat la forţă şi constrângeri legale, norme, instituţii şi biserici. La mijlocul secolului XX, asumpţia superiorităţii rasei albe a dus la eliminarea aproape totală a indienilor din America de Nord, atrocităţile belgiene în Congo, colonizarea sângeroasă a Indiei, estului Africii şi Australiei de imperiul britanic, a nordului, vestului Africii şi sud-estul Asiei de Franţa, aplicarea soluţiei finale în Germania nazistă; Apartheid-ul în sudul Africii. Doar după cel de-al Doilea Război Mondial atitudinile evidente de supremaţie a albilor au început să fie respinse în spaţiul public anglo-american, mai ales din pricina eforturilor activiştilor pentru drepturi civile şi neocolonialiştilor deşi războiul însuşi a avut rolul său important. Ororile naziste au pus într-o lumină pregnantă rasismul din ambele ţări, imposibil să mai fie ignorat. Apelurile la solidaritatea albă în campaniile politice s-au diminuat încet dar sigur.

În 1955, Winston Churchill credea încă în sloganul câştigător "Keep England White". În 1966 însă, discursul parlamentarului conservator Enoch Powell „ Rivers of Blood", în care sugera că negrii vor prelua controlul asupra albilor în următoarele decenii a fost taxat de The Times, iar cabinetul conservator l-a exclus din rândurile sale. În SUA, în anii 1960 şi 1970, Congresul a adoptat o serie de legi prin care era interzisă explicit discriminarea rasială în viaţa publică. Respingerea graduală a supremaţiei albe de către guvern a avut un impact important asupra politicilor publice, dar forţa sa politică avea să rămână puternică. Doar că s-a întâmplat şi altceva: mulţi albi au găsit mai confortabil să creadă că mişcarea pentru drepturile civile şi-a îndeplinit ţintele. Consecinţele au fost, pe de o parte, scăderea interesului public şi o retorică a daltonismului rasial, iar pe alta decalajele economice şi culturale s-au perpetuat prin puterea instituţională şi structurală acumulată de albi pe parcursul a trei secole.

Liberalii şi conservatorii americani deopotrivă înţelegeau rasismul o formă a urii şi orice alb ce nu vădea o ostilitate vădită faţă de alte rase putea fi cu inima împăcată că nu e rasist. Chiar şi termenul „supremaţie a albilor", adică un sistem de privilegii în toate sferele vieţii, care a precedat cu 80 de ani termenul de „rasism", a fost redefinit în sensul unei atitudini extremiste rar întâlnite. În 1923, New York Times publica un articol intitulat „White Supremacy Menaced" (Supremaţia albă ameninţată) în care lua de bun avertismentul unui profesor de la Harvard potrivit căruia „o problemă gravă şi acută a lumii de azi este salvarea rasei albe din imersiunea în rasele închise la culoare".

În 1967, Curtea Supremă din SUA a invalidat legea care interzicea căsătoria dintre albi şi negri motivând că „este o acceptare a doctrinei supremaţiei albilor". Doi ani mai târziu criticul şi eseistul afro-american Albert Murray folosea expresia pentru a descrie totul, de la prejudecăţile anti-negri ale poliţiei la reprezentări bigote ale vieţii negrilor în mass media la studii academice (de pildă „The Negro Family", Daniel Patrick Moynihan). În anii 80 şi 90, cel puţin în presa dominant albă, „supremaţia albilor" descria doar cele mai şocante şi retrograde exemple de rasism. Pe atunci fraza evoca incendierea crucilor şi huliganii rasişti, şi nu o reţea complicată de legi şi norme ce menţineau decalajele de avere, educaţie, locuinţă şi acces la putere politică, scrie Robert P Baird, în The Guardian. Totuşi cea mai pervertită expresie a supremaţiei albe era „rasismul invers" prin care luptătorii pentru egalitate între rase îşi asumau apanajul „conştientizării rasiale".

În 1986, Ronald Reagan s-a opus cotelor de angajare a minorităţilor invocându-l pe Martin Luther King Jr: „Vrem o societate indiferentă la culoare. Una care, în cuvintele lui King, nu judecă oamenii după culoarea pielii ci după calitatea caracterului". E o viziune care a primit denumiri diferite între care şi „rasism fără rasişti". În deceniile de după mişcarea pentru drepturile civile, s-a dezvoltat tradiţia intelectuală a identităţii albe ca dominaţie socială. În anii 80 şi 90, un grup de universitari din domeniul dreptului au publicat lucrări ce au constituit nucleul teoriei critice a rasei. Apoi au prins contur studiile identităţii albe argumentând că supremaţia albă şi expresiile sale - la fel ca şi avuţia şi subjugarea femeilor - au modelat cursul istoriei anglo-americane.

În 1992, istoricul american Noel Ignatiev a fondat împreună cu John Garvey revista „Trădătorul de rasă" cu un prim editorial ce îndemna „Aboliţi rasa albă". Premisa celor doi era că „rasa albă este o formaţiune socială construită istoric", un club ai cărei membri profită de privilegiile pielii albe. „Câtă vreme există rasa albă mişcările anti-rasism sunt sortite eşecului", a apreciat ei cerând respingerea identificării „albe" şi privilegiilor asociate. Margaret Talbot scria în 1997 în New York Times că această chemare nu face decât să aloce o poziţie de excepţie care determină angajarea într-o călătorie de autodescoperire în care „gândurile oamenilor albi despre propria lor identitate dobândesc o nouă şi pompoasă legitimitate".