• Tweet

A trecut deja ceva vreme de când urmăresc războaiele culturale, de la o distanță sigură. Chestiunile în dezbatere sunt uneori interesante. Însă natura feroce, distrugătoare de cariere, a confruntărilor m-a descurajat să mă implic efectiv în dezbatere, scrie THE FINANCIAL TIMES.

Am rămas în schimb pe banda mea geopolitică, evitând subiecte explozive precum băile pentru transsexuali în favoarea unor teme relativ ne-controversate, cum ar fi Brexit sau războiul nuclear.

Sunt nevoit acum să conchid cu reticență că spațiul meu sigur, al geopoliticii, se contopește cu cel al războaielor culturale. Priviți discursurile lui Vladimir Putin. Justificările prezentate de conducătorul rus pentru invadarea Ucrainei nu sunt bazate exclusiv pe considerente de securitate sau istorice. Putin prezintă tot mai mult războiul din Ucraina ca parte a războaielor culturale.

În discursul lui din 30 septembrie, menit a celebra anexarea de către Rusia a patru regiuni ucrainene, Putin a acuzat Occidentul că „se îndreaptă către satanism" și că „îi învață pe copii deviația sexuală". El a susținut că „luptăm să ne protejăm copiii și nepoții de acest experiment pentru schimbarea sufletelor lor".

Aceste argumente nu sunt destinate doar - ori poate nici măcar în principal - rușilor. Putin curtează o categorie importantă din Vest - conservatorii culturali care sunt într-atât de dezgustați de presupusa decadență a propriilor societăți încât sunt atrași de Rusia lui Putin.

În ajunul războiului din Ucraina, Steve Bannon, fost strateg principal al lui Donald Trump, declara în podcast-ul său: „Putin nu e woke. E anti-woke." La care Erik Prince, cel pe care-l intervieva, a replicat: „Poporul rus încă știe la ce toaletă trebuie să intre".

Cam tot pe atunci, Tucker Carlson, probabil cel mai influent prezentator TV pro-Trump din America, își îndemna audiența să se întrebe: „A fost Putin vreodată rasist? [...] Încearcă el să lichideze creștinismul?"

„Războiul anti-woke" este acum indiscutabil un element definitoriu al politicii Partidului Republican (GOP). În privința acestor chestiuni, mulți republicani se simt mai apropiați de Putin decât de democrați. Jacob Heilbrunn, un analist pătrunzător al conservatorismului american, mi-a spus recent că aripa de extrema dreaptă a GOP „îl vede pe Putin ca pe un apărător al valorilor creștine tradiționale și un opozant al LGBTQ, un opozant al transsexualilor și un opozant al slăbirii virtuților masculine care sunt răspunzătoare de ascensiunea Vestului".

Ted Cruz [senator republican - n.trad.] a redistribuit în 2021 pe Twitter un clip care compara o reclamă rusească de recrutare, plină de soldați musculoși rași în cap, cu una americană în care apărea o femeie soldat crescută de un cuplu de lesbiene. Cruz opina: „Poate că o armată woke, emasculată, nu e cea mai bună idee".

Performanța dezastruoasă a armatei ruse în Ucraina sugerează o replică pentru Cruz: poate că a-ți trata cu brutalitate militarii și a-i folosi drept carne de tun nu e cea mai bună idee. Dar chiar dacă acum nu prea mai e la modă să lauzi Rusia lui Putin, dreapta americană și-a fixat atenția pe alți conducători autoritari externi în calitate de aliați în războaiele culturale.

Viktor Orbán al Ungariei a găzduit în mai Conferința Acțiunii Politice Conservatoare Americane, îndemnându-i pe participanți la luptă comună împotriva „liberalilor progresiști, neo-marxiști, îmbătați de visul mișcării woke, aceia aflați în solda lui George Soros [...] Ei vor să abolească modul de viață occidental". Orbán e văzut de mulți drept liderul UE care-l simpatizează cel mai mult pe Putin.

Suprapunerea dintre naționalism și cruciada anti-woke nu e o coincidență. Ele sunt legate de nostalgia pentru un trecut mitologizat al măreției naționale și omogenității culturale, când „bărbații erau bărbați", iar femeile și minoritățile își știau locul cuvenit. Nu e surprinzător că naționaliștii lui Trump, adepții sloganului „mai întâi America", simt că au o afinitate cu naționaliștii similari din Ungaria și Rusia.

Dar chiar dacă liniile fronturilor în războiul din Ucraina și în cel anti-woke se suprapun, ele sunt departe de a fi identice. Guvernul polonez are o viziune similară cu a lui Orbán în privința chestiunilor LGBT, dar complet diferită în privința Ucrainei și Rusiei.

Unele tentative ale lui Putin de a ajunge la presupuși aliați din Vest denotă o incompetență crasă. Odată a încercat să lege soarta Rusiei de cea a lui JK Rowling, argumentând că țara sa, la fel ca scriitoarea britanică, este „anulată". Rowling a replicat sarcastic că „poate e mai bine ca critica culturii occidentale a anulării să nu fie făcută de cei care măcelăresc în prezent civili".

Israelul e un exemplu interesant de țară care stă cu fundul în două luntri, înclinând spre stânga în chestiunile ce țin de războiul cultural și spre dreapta radicală în privința naționalismului. Israelienii au fost acuzați uneori de „pinkwashing", adică de faptul că se folosesc de atitudinea lor liberală față de problemele LGBT pentru a-și ascunde politicile dure adoptate în privința palestinienilor. O abordare care poate fi rezumată astfel: „lăsați Gaza, ia uitați ce paradă a Mândriei Homosexuale avem".

Însă actuala coaliție de guvernare condusă de Benjamin Netanyahu periclitează această echilibristică delicată. Ea include miniștri din partide religioase de dreapta care au dat de înțeles că medicilor ar trebui să li se permită să refuze să-i trateze pe homosexuali. Netanyahu a cultivat în trecut relații strânse cu Orbán, Putin și Jair Bolsonaro, fostul președinte brazilian care-i atacă pe homosexuali. Dar el e conștient concomitent că trebuie să mențină o relație funcțională cu Casa Albă, unde temuții liberali woke sunt acum în prim-plan.

Războaiele culturale au devenit parte a luptelor geopolitice contemporane. Însă modul în care se suprapun alianțele în aceste conflicte creează niște parteneriate bizare.