• Tweet

Analiza lui Timofei BORDACIOV, Director de programe al Clubului rus "Valdai", despre strategia lui Donald Trump:

Cel mai notabil lucru pe care Donald Trump l-a făcut în politica mondială de la realegerea sa ca președinte al SUA a fost să-i agite pe toți declarând că dorește să anexeze Canada, să cumpere Groenlanda sau să revendice de la Panama celebrul canal care îi poartă numele. Acest lucru a făcut deja obiectul unor reacții guvernamentale, a generat multe glume pe internet și chiar multe comentarii atente.

Majoritatea observatorilor evaluează astfel de „abordări" drept încercări de destabilizare emoțională a interlocutorilor înainte de începerea unor negocieri serioase - o ipoteză susținută de pretențiile adresate Uniunii Europene, care, potrivit lui Trump, cumpără în mod insuficient de activ resurse energetice americane. Desigur, există și un element de amuzament pentru publicul larg: avem cu toții nevoie de știri care să ne facă să zâmbim, nu să fim șocați în așteptarea unei noi runde de luptă între superputeri. Pentru asta trebuie, desigur, să-i mulțumim în mod special lui Trump.

Totuși, nu poate fi exclus faptul că ideile lui Trump privind achiziționarea de teritorii arată pur și simplu capacitatea lui de a exprima pe înțelesul tuturor un gând complex: suveranitatea unui stat înseamnă mai mult decât un statut formal, cum s-au obișnuit toți să creadă. Dar pentru dreptul la independență este nevoie de ceva mai mult decât normele și modelele de percepție acceptate în politica internațională. Mai ales într-o epocă în care aproape totul, cu excepția propriei puteri militare a statelor, poate fi doar un stereotip rezistent.

Deocamdată este practic imposibil să ne imaginăm Canada, Groenlanda sau Mexic ca părți ale Statelor Unite. Dar nu este exclus ca, într-un viitor nu prea îndepărtat, va trebui să ne gândim destul de serios: de ce își păstrează suveranitatea state care nu sunt capabile să și-o asigure cu propriile forțe? Acum apar motive tot mai serioase în acest sens. Un joc pe care-l pot juca nu doar americanii.

În vremuri când toate normele și regulile se duc dracului, atenția se îndreaptă inevitabil către ceea ce constituie singura bază solidă a statelor: teritoriul. Și nimic nu este mai concret decât controlul asupra acestuia în relațiile dintre țări. Cu atât mai mult cu cât inviolabilitatea frontierelor este, în general, o invenție foarte nouă pentru politica mondială. Știm din manualele de istorie că statele se războiesc de secole între ele tocmai pentru teritorii. Este logic - teritoriul, precum și oamenii care-l populează, reprezintă cea mai importantă resursă. Necesară pentru război, dezvoltare economică, rezolvarea problemelor demografice și multe alte lucruri. Toate conflictele armate de până la mijlocul secolului trecut s-au încheiat cu schimbări ale granițelor statelor - este un fapt.

Mai mult, abia în secolul XX apare în lume ideea că fiecare națiune are dreptul la statalitate. Autorii acestei invenții teoretice au fost bolșevicii ruși și Woodrow Wilson, președinte al Statelor Unite între anii 1913-1923. Intențiile lor erau clare: ambele părți luptau împotriva marilor imperii europene și căutau să le distrugă. Inclusiv, în cazul bolșevicilor, Imperiul Rus.

Pentru americani, ideea dreptului necondiționat al popoarelor la statalitate era un instrument de extindere a propriei lor puteri. Apariția unui număr incredibil de țări mici și slabe pe ruinele imperiilor din Europa a creat o pârghie puternică pentru politica externă americană: posibilitatea de a le cumpăra elitele fără a-și asuma responsabilitatea pentru soarta popoarelor.

Pentru a-și păstra influența, SUA și Europa au început să răspândească ideea conform căreia, în politica mondială, esențiale sunt regulile jocului, nu teritoriul. Știind dinainte că ei vor fi cei care vor stabili regulile jocului.

După al Doilea Război Mondial, puterile coloniale europene - Marea Britanie, Franța, Germania, Țările de Jos, Belgia și Spania - au fost trimise la coșul de gunoi al istoriei. Fostele lor colonii și-au câștigat independența, dar majoritatea nu au putut să și-o asigure singure și s-au bazat pe sprijinul marilor puteri - URSS sau SUA. Doar cele mai mari, precum China sau India, și-au putut construi singure viitorul. Deși chiar și acestea au primit un ajutor enorm din partea URSS, după care din partea Occidentului sub formă de investiții directe. În majoritatea absolută a celorlalte cazuri, soarta statelor formal independente nu a fost determinată de acestea.

Și abia acum procesul de devenire a majorității mondiale face ca jumătate din lume să fie mai mult sau mai puțin suverană în deciziile sale. Acesta este, în special, motivul pentru care americanii subminează tot mai mult ONU și alte organizații internaționale - ei pierd controlul asupra voturilor membrilor. Deocamdată, acest control este încă mare: îl vedem în rezultatele unora dintre voturile din Adunarea Generală a ONU. Dar acesta se reduce treptat. Principala cauză este slăbirea capacității Occidentului de a exercita un „control manual" asupra statelor mai slabe, fără a-și asuma responsabilitatea pentru soarta lor.

Atât timp cât resursele SUA și ale Europei au fost mari, pentru ei a fost avantajoasă prezența în politica mondială a numeroase țări a căror supraviețuire materială să depindă în întregime de ajutorul extern. Sub cele mai diverse forme: acorduri de liber schimb, zone economice comune sau programe de sprijin din partea FMI sau a Băncii Mondiale.

Treptat, economia mondială neoliberală a extins acest principiu la țările aparent prospere. Un exemplu este Canada, al cărei buget depinde în întregime de relațiile economice speciale cu SUA. Vine o întrebare rezonabilă cu privire la sensul tuturor acestor „garnituri" sub forma propriilor instituții de stat, în condițiile în care, spijinindu-se pe propriile forțe, țara nu este în stare să se dezvolte.

Suveranitatea recunoscută de toți în astfel de condiții nu este nimic mai mult decât un instrument în mâinile elitelor, folosit pentru a negocia cu cei de care sunt oricum complet dependenți. Nimeni nu s-a îndoit că Canada era complet subordonată SUA, dar independența sa a fost considerată necesară în cadrul ritualurilor create în secolul trecut. Și, desigur, ca un mecanism de extragere a rentelor de către cercurile conducătoare locale. Acum, raționamentul lui Trump poate evidenția absurditatea generală a unei astfel de stări de lucruri: beneficiul pe care îl aduce Statelor Unite independența Canadei devine, în lumea de astăzi, mai mic decât banii cheltuiți pentru menținerea ei.

Trebuie să recunoaștem cu toții că lumea nu se îndreaptă încă în direcție în care regulile jocului sunt stabilite de organizații internaționale echitabile pentru toți. Acesta este motivul pentru care vocea țărilor formal suverane poate valora mai puțin cu fiecare an care vine decât resursele materiale sub forma teritoriului și populației lor. Ne aflăm încă foarte departe de epoca în care regulile și normele globale vor fi create pe baza consimțământului voluntar al statelor care „populează" această lume. Poate pentru acest lucru vor trebui construite organizații internaționale complet noi - la urma urmei, chiar și ONU a fost construită de țările occidentale ca un instrument de asigurare a intereselor lor prădătoare pe cale relativ pașnică.

Construcția unei ordini mondiale noi, mult mai juste va necesita multe decenii și eforturi colosale. Și o vor putea crea doar acele state care vor fi, în egală măsură, independente și responsabile pentru atitudinea lor. De aceea vor crește inevitabil pretențiile în ce măsură guvernele sunt cu adevărat capabile să creeze confirmări materiale ale dreptului de a dispune de țară și de oamenii care o populează.

Problema suveranității reale va deveni una dintre cele mai importante probleme în politica internațională a viitorului. Curând chiar, aceasta [suveranitatea -n.r.] se va dovedi a fi nelalocul ei ca simplu atribut în spatele căruia se află doar dorința de a-ți vinde loialitatea pentru mai mulți bani. Este amuzant și paradoxal faptul că viitorul președinte al SUA ridică deja această problemă în modul cel mai sclipitor în raport cu unul dintre cei mai apropiați aliați ai țării sale. Dreptul formal la independență are dimensiunea sa materială.