• Tweet

Înconjurată de vârfurile și platourile aride ale Caucazului de Sud, de secole la răscruce de imperii, regiunea Nagorno-Karabah este din nou centrul unor lupte violente, în timp ce Azerbaidjanul și Armenia se atacă reciproc în cea mai gravă escaladare a conflictului de la armistițiul din 1994 care a pus capăt războiului.

Ciocnirile militare, în care au murit cel puțin 532 de soldați de când au reizbucnit pe 27 septembrie, au rădăcini care se întind până la zilele în declin ale Uniunii Sovietice, dacă nu chiar cu câteva generații mai înainte. De secole, armatele au traversat și cucerit teriitoriile din Caucaz: romanii, arabii, otomanii sau rușii, pentru a numi doar câteva.

De asemenea, a existat un vechi regat armean, începând cu 300 î.Hr., care, pentru mulți naționaliști armeni, servește ca simbol al gloriei anterioare a țării și ca punct de plecare pentru orice discuție despre cine este proprietarul de drept al regiunii Nagorno-Karabah. Armenii moderni numesc adesea acest teritoriu montan „Arțah", omonimul unei părți din vechiul regat armean.

Nagorno- Karabah a funcționat ca o regiune semi-independentă, populată în principal de armeni creștini și condusă de un lider azer turc, musulman, cu titlul de han, sub conducerea iraniană safavidă, în secolul al XIX-lea. Imperiul Rus a preluat controlul asupra regiunii la începutul anilor 1800, fiind urmat de Uniunea Sovietică după Revoluția Bolșevicilor din 1918.

Datorită vidului de putere care s-a creat la sfârșitul primului război mondial și haosului din războiul civil rus, armenii și azerii și-au disputat de mai multe ori controlul regiunii, până în 1920, când Armata Roșie a ocupat întreaga zonă, pe care Rusia a numit-o Transcaucaz, și a pus capăt ciocnirilor armate.

Înainte de a conduce dictatorial Uniunea Sovietică, Iosif Stalin a jucat un rol important în deciziile care vor duce mai târziu la tensiuni și război pentru Nagorno-Karabah. În anii '20, cu Lenin încercând să consolideze conducerea comunistă, Stalin a devenit comisarul naționalităților, și a influențat decisiv programul Partidului Comunist despre guvernarea provinciilor îndepărtate și zecilor de grupuri etnice.

A supravegheat crearea hărților și limitelor administrative, în unele cazuri trasând în mod arbitrar granițe care divizau în mod intenționat comunitățile, cu scopul de a dilua puterea politică a grupurilor etnice, conform unor istorici.

În Caucaz, pe teritoriul căruia s-a născut și Stalin, granițele Karabahului au fost formalizate în 1923, iar Regiunea Autonomă Nagorno-Karabah a devenit parte a Republicii Socialiste Sovietice Azerbaidjan. Aranjamentul a dus, de asemenea, la crearea Nahicevan, o regiune a Azerbaidjanului, care este populată în principal de azeri și se află între Armenia și Iran, dar nu se învecinează cu Azerbaidjanul propriu-zis.

Zeci de ani după aceea, ca și în alte părți ale Uniunii Sovietice, Partidul Comunist și conducerea de la Moscova au reprimat din fașă orice sentiment naționalist sau religios care putea provoca probleme.

Politicile de tip glasnost și perestroika ale lui Mihail Gorbaciov de la sfârșitul anilor '80 au slăbit reprimarea grupurilor etnice, și la 20 februarie 1988, Consiliul guvernatorilor locali ai deputaților populari din Nagorno-Karabah, dominat de etnici armeni, și-a declarat intenția de a se uni cu Armenia. La acea vreme, dintre cei 190.000 de locuitori ai regiunii, aproximativ trei sferturi erau armeni, iar un sfert, azeri.

Acest lucru a determinat manifestații masive în ambele capitale ale țărilor implicate: la Baku, de indignare, și la Erevan, de sprijin.

La două zile după declarație, lângă orașul Askeran a avut loc prima ciocnire militară din istoria modernă a conflictului dintre azeri și armeni. La cinci zile după primele lupte, mulțimi de azeri au devastat suburbia Sumgait, cartierul comunității armene din Baku. Oficial, 32 de persoane au fost ucise, dar armenii susțin că au fost sute de oameni.

În următorii trei ani, Armenia și Azerbaidjanul au împins și au depășit granițele și referendumurile, pe fondul violențelor stradale de nivel scăzut și a pogromurilor din sate, până când cele două republici și-au declarat independența față de Uniunea Sovietică, în august și respectiv septembrie 1991.

Până în februarie 1992, deja izbucnise un război de magnitudine între ambele părți, care au folosit toată logistica militară de pe teritoriul lor, inclusiv armament și muniții, ca urmare a retragerii trupelor Uniunii Sovietice.

Luptele s-au oprit odată cu armistițiul din mai 1994, forțele etnice armene stăpânind aproape tot Nagorno-Karabah și câteva districte din jurul regiunii, în total aproximativ 20 la sută din tot teritoriul Azerbaidjanului. A fost o înfrângere umilitoare pentru Baku. Aproximativ 30.000 de oameni au fost uciși și sute de mii de oameni au fugit sau au fost alungați din casele lor.

Din 1995, Franța, Rusia și Statele Unite sunt parte a Grupului Minsk, o inițiativă a Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) care a încercat - fără succes, până acum - să ghideze Armenia și Azerbaidjan către soluționarea pașnică a conflictului.

Cel mai apropiat moment, în care cele două părți ar fi putut ajunge la un acord de pace, a fost în 2001, atunci când cei doi președinți ai țărilor implicate s-au întâlnit în statul american Florida, prin medierea Grupului Minsk.

Timp de peste un sfert de secol, cele două părți s-au confruntat des de-a lungul așa-numitei Linii de contact, apelând, în mod regulat, la o retorică furioasă, focuri de lunetiști și de mortiere, provocând un număr mic de victime. În această perioadă, Azerbaidjanul a cheltuit sute de milioane de dolari - venituri din numeroasele exploatări de petrol și gaze - pentru modernizarea forțelor armate, determinând observatorii să avertizeze continuu despre pericolul izbucnirii unui nou război.

Printre cele mai mari obstacole în soluționarea pașnică a conflictului se află disputele privind viitorul statut al regiunii Nagorno-Karabah și soarta zonelor limitrofe, deținute de forțele etnice armene și care se întind până la granița Armeniei.

Până în septembrie 2020, cea mai gravă criză de violențe armate după armistițiul din 1994 a avut loc în aprilie 2016, când aproximativ 200 de soldați și civili au fost uciși.

Unul dintre factorii care suplimentează forța distructivă în luptele din acest an îl reprezintă apariția de noi arme, în primul rând, dronele. Nici una dintre țări nu are o forță aeriană puternică, de aceea, cea mai mare parte a luptelor s-au desfășurat pe teren. Cu toate acestea, Azerbaidjanul a investit puternic în drone în ultimii ani, cumpărând licențe pentru producerea de drone israeliene și, mai recent, UAV-uri (n.r.: unmanned aerial vehicles-vehicule aeriene fără pilot) turcești sofisticate.

Unii observatori indică o lipsă de implicare în ultimele luni a marilor puteri, inclusiv copreședinții grupului Minsk, Franța și Statele Unite. Pandemia de COVID-19 a acaparat agenda internațională, iar administrația președintelui SUA Donald Trump, care s-a implicat diplomatic în multe părți ale lumii, a fost distrasă de campania electorală pentru alegerile prezidențiale din Statele Unite.

Între timp, Turcia, aliatul tradițional al Azerbaidjanului, și-a extins sfera de influență regională într-un grad mult mai mare în ultimii ani, devenind o provocare pentru influența Rusiei în Caucazul de Sud.

Turcia a jucat un rol mult mai activ în 2020 decât în ostilitățile precedente din Nagorno-Karabah, trimițând operatori în sprijinul forțelor azere pentru a pilota dronele de supraveghere.

Analiștii spun că Rusia, deși a vândut armament în valoare de milioane de dolari atât Armeniei, cât și către Azerbaidjan, nu are niciun interes ca luptele din Nagorno-Karabah să escaladeze sau să-și dorească schimbarea status-quo-ului regiunii. Dar, nici nu dorește ca Turcia să treacă peste ceea ce Moscova consideră a fi sfera sa tradițională de influență.