• Tweet

Un bărbat care își renova locuința a făcut o descoperire uluitoare: în spatele unui perete se afla intrarea într-un oraș subteran uriaș, cu tuneluri, biserici, grajduri și puțuri de apă.

Descoperit în 1963, în regiunea Capadocia din Turcia, complexul Derinkuyu coboară până la aproximativ 85 de metri sub pământ. Săpat în roca vulcanică, acesta a fost folosit de-a lungul secolelor ca refugiu pentru comunitățile care încercau să scape de războaie și persecuții religioase.

În 1963, un locuitor al unui orășel din Turcia a dărâmat un perete în propria casă, fără să știe că în spatele acestuia se ascundea o întreagă lume subterană. În timpul lucrărilor de renovare, bărbatul a descoperit un pasaj care ducea către o rețea impresionantă de încăperi și tuneluri.

Așa a fost redescoperit Derinkuyu, unul dintre cele mai spectaculoase complexe subterane din lume, situat în regiunea Capadocia, din centrul Turciei. Orașul a fost săpat în tuf vulcanic, o rocă relativ moale, ușor de prelucrat cu unelte de mână. Complexul se întinde pe aproximativ 2.500 de metri pătrați și ajunge la o adâncime de circa 85 de metri.

Potrivit unui articol publicat de Architectural Digest, rețeaua subterană ar putea avea origini încă din secolul al VIII-lea î.Hr., însă datarea exactă rămâne incertă. Cercetătorii nu au stabilit cu certitudine cine a săpat primele încăperi, iar teoriile care atribuie construcția hitiților sau frigienilor nu sunt demonstrate definitiv.

Cert este că așezarea a fost extinsă de-a lungul mai multor secole, ajungând să cuprindă numeroase spații necesare vieții cotidiene. Derinkuyu nu era doar un labirint de pasaje înguste. Complexul include dormitoare, bucătării, grajduri, săli de mese, biserici, capele și chiar o încăpere despre care se crede că ar fi fost folosită ca școală.

Un element esențial pentru supraviețuirea oamenilor în subteran era sistemul de ventilație. Davide Tanasi, arheolog și profesor de istorie la Universitatea din Florida de Sud, explică faptul că rețeaua cuprindea 52 de puțuri de aer, care traversau complexul de la suprafață până la nivelurile cele mai adânci.

Acestea permiteau circulația aerului proaspăt în încăperi. Unele puțuri coborau chiar sub ultimul nivel al orașului și ajungeau la pânza freatică, fiind folosite drept fântâni. Sistemul avea și un rol defensiv. Unele puțuri erau lăsate intenționat închise la suprafață, pentru a nu fi descoperite de atacatori, care ar fi putut otrăvi apa.

Potrivit specialistului, roca vulcanică din care a fost săpat orașul era suficient de rezistentă pentru a susține tavanele și pereții fără să fie nevoie de grinzi sau stâlpi de sprijin. Această caracteristică le-a permis constructorilor să extindă complexul treptat, adăugând noi niveluri și încăperi.

Derinkuyu este asociat frecvent cu o capacitate de până la 20.000 de persoane. Totuși, această cifră este contestată de unii specialiști, care consideră că nu există suficiente calcule pentru a o confirma. Davide Tanasi atrage atenția că una dintre estimările bazate pe numărul încăperilor indică o capacitate de aproximativ 2.000 de persoane.

Calculul pornește de la suprafața medie a camerelor, de aproximativ patru metri pătrați, și de la ipoteza că fiecare încăpere ar fi putut găzdui o familie de cinci persoane. Chiar dacă numărul exact al celor care se puteau refugia aici rămâne incert, arheologul consideră că orașul era suficient de mare pentru a adăposti temporar mii de oameni.

Complexul nu era, însă, destinat locuirii permanente pe tot parcursul anului. El oferea, în principal, un refugiu în perioadele în care comunitățile locale erau amenințate. De-a lungul istoriei, Derinkuyu a fost folosit de comunități care aveau nevoie de protecție în fața războaielor și a persecuțiilor religioase. În perioada bizantină, mai ales în timpul incursiunilor arabe, comunitățile creștine locale au extins și au folosit complexul subteran.

Oamenii se puteau retrage în încăperile săpate în stâncă și puteau bloca accesul cu ajutorul unor uși masive din piatră. În acest fel, intrările deveneau mai greu de forțat de către eventualii atacatori. Existența unor biserici, cruci, obiecte de ceramică și monede reprezintă dovezi arheologice ale utilizării complexului de-a lungul timpului.

Orașul nu a fost abandonat definitiv după o singură perioadă de conflict. Potrivit arheologului Davide Tanasi, acesta a fost folosit, golit și reutilizat în repetate rânduri, în funcție de nevoile comunităților care locuiau în regiune. Ultimul capitol important al istoriei sale s-a încheiat în 1923, când grecii din Capadocia au fost nevoiți să părăsească Turcia în cadrul schimbului obligatoriu de populație dintre Grecia și Turcia, stabilit după războiul greco-turc.

Deși descoperirea din 1963 a atras atenția asupra complexului, nivelurile superioare nu au fost complet uitate de localnici. Potrivit lui Davide Tanasi, oamenii din zonă foloseau de multă vreme unele dintre aceste încăperi drept pivnițe și spații de depozitare, iar unii continuă să facă acest lucru.

Mai mult, sistemul subteran a fost descris în scris încă din 1916, cu mult înainte de descoperirea care l-a făcut celebru. După explorările mai ample din anii 1960, autoritățile au început să acorde o atenție sporită sitului și au făcut demersuri pentru a-l deschide publicului.

Derinkuyu nu este singurul complex de acest fel din Capadocia. Potrivit lui Tanasi, în regiune există zeci de orașe subterane, posibil aproape 200, în funcție de criteriile folosite pentru identificarea și numărarea lor. Un alt exemplu cunoscut este Kaymakli, aflat în apropiere. În prezent, opt dintre cele 18 niveluri ale complexului Derinkuyu sunt deschise publicului.

Turiștii pot explora o parte dintre pasaje, încăperi, puțuri de ventilație, capele și spații comune. O vizită durează, în general, între o oră și jumătate și două ore. Temperatura din interior rămâne relativ scăzută pe tot parcursul anului, însă traseul poate fi dificil pentru persoanele care suferă de claustrofobie sau au probleme de echilibru. Unele pasaje sunt foarte înguste, iar scările sunt abrupte.